În 2010 debutează în filmul Portretul luptătorului la tinerețe (regia Constantin Popescu) și devine cunoscut prin rolul din filmul Ana, mon amour (2017, regia Călin Peter Netzer). A mai jucat în Apostolul Bologa (2018, regia Dominic Dembinski) și Miracol (2021, regia Bogdan George Apetri).
În contextul nominalizării, am avut ocazia să vorbesc cu Mircea Postelnicu și am primit prin răspunsurile sale acces la o mică parte din ce înseamnă asumarea unui rol.
Espe Broina: În primul rând, felicitări pentru nominalizarea de la Premiile GOPO 2023! Cum v-ați simțit când ați aflat?
Mircea Postelnicu: Mulțumesc! Am fost confuz și surprins. Am primit un mesaj de felicitări din partea unei colege și habar n-aveam despre ce e vorba. Nu știam că urmează să apară nominalizările pentru premiile Gopo, iar filmul l-am făcut cu ceva ani în urmă, așa că, în primă fază, nu am înțeles pentru ce primesc felicitările. Evident, după acest scurt moment de confuzie m-am bucurat. Întotdeauna este plăcut să primești aprecieri pentru munca ta.
E.B.: Care este primul lucru la care v-ați gândit după ce ați citit scenariul, având în vedere personajul pe care urma să îl jucați?
M.P.: Că nu sunt potrivit pentru rol. Lucru pe care i l-am spus și Alinei (Grigore, scenarista și regizoarea filmului) la prima întâlnire pe care am avut-o. Îmi plăcea foarte mult scenariul, povestea pe care voia să o spună, dar nu puteam să mă văd în acest rol. Mă bucur însă că Alina nu a fost de aceeași părere.
E.B.: Poate vă așteptați la genul acesta de întrebare... Cât de mult seamănă Mircea Postelnicu cu Liviu?
M.P.: Fizic semănăm foarte bine:) chiar dacă mi-aș fi dorit să fiu în stare să fac o schimbare pentru acest rol. Din păcate n-am reușit și nici nu ne-am concentrat pe acest aspect. Nu știu, nu cred că pot aprecia cât anume semănăm. În unele aspecte semănăm, în altele nu. Da, cu siguranță că experiențele trăite de Liviu în povestea noastră nu-mi sunt aproape, însă unele sentimente și reacții născute în urma acestor experiențe cred că le-am trăit și eu la un moment dat în viață. Nu este o preocupare pe care o am, în special pentru că nu cred că aș juca foarte mult în cazul ăsta.:)
E.B.: Pot spune că am fost surprinsă de evoluția personajului și de verosimilitatea sa. Cum v-ați pregătit pentru acest rol dificil?
M.P.: Am învățat textul și am repetat. Ca pentru orice alt rol:) adică, aș vrea să am o poveste senzațională cum că am trăit în munți timp de câteva luni sau ceva hollywoodian, însă nu e cazul. Am repetat, am discutat mult cu Alina, am lucrat, am încercat să înțelegem cât mai bine motivațiile personajului și relațiile cu celelalte personaje și... cam asta a fost.
E.B.: Cât de mult v-a fost influențată interpretarea de ceilalți actori, implicit personaje, cu care ați interacționat în film? Dar de relația regizor-actor?
M.P.: Nu cred că aș putea aprecia cât m-am lăsat influențat și nici nu cred că e dreptul meu să fac asta. Este o apreciere care îi aparține fiecărui spectator în parte. Pot spune doar că este ceva ce am urmărit, ceva care m-a preocupat și mă preocupă întotdeauna. Fiind un film despre o poveste de viață, o poveste a unei familii, cu multe personaje, relații și interacțiuni, am trecut printr-un proces de lucru împreună. Am încercat să fim sinceri, vulnerabili și deschiși unii față de ceilalți. Un proces de concesie și cooperare, cum îi place să spună domnului meu profesor Adrian Titieni. Acest mod de a lucra a plecat, în primul rând, de la Alina și a fost susținut de toată lumea care a luat parte la el. Este o muncă de echipă în care am lucrat împreună încercând să găsim adevărul nostru, pe care l-am căutat mult după ce s-a încheiat etapa repetițiilor. Căutarea asta a fost foarte prezentă și în timpul filmărilor și consider că am rămas vii, ancorați în realitatea în care ne aflam, și asta ne-a afectat, ne-a modificat și ne-a făcut să fim într-o continuă căutare. Ca să fiu un pic mai concret, să vin și cu un exemplu, văzându-le pe gazdele noastre de la cabană, pe Gabi și pe doamna Geta Ursu, cum există în acel univers, cum trăiesc, cum se raportează la tot ceea ce se întâmplă în lumea lor, n-am putut rămâne neafectat și am încercat să asimilez cât mai mult din energia lor și să o las să mă modifice. Atât în fața camerei cât și în spatele ei. Este o experiență pe care o țin aproape de sufletul meu și îmi va rămâne mereu în amintire ca etalon pentru ceea ce poți realiza cu implicare, dăruire și generozitate.
E.B.: Aveți vreun ritual / obicei înainte de a începe filmarea?
M.P.: Nu, nu am niciun ritual pe care să-l fac conștient. Nu apelez la superstiții, poate pentru că munca noastră în procesul de filmare nu are un aspect definitiv și irevocabil. Evident că există și excepții, când ai o singură șansă de a filma o anumită secvență, dar nu este o regulă generală. De cele mai multe ori, ai privilegiul unei noi încercări atunci când ceva nu iese cum ne-am dorit. Încerc doar să mă concentrez pe ceea ce am de făcut, zis și unde sunt semnele la care trebuie să mă opresc.
E.B.: În același ton, ce simțiți în momentul în care se dă cut (semnalul de oprire a filmării unei secvențe, fie pentru că este finalizată, fie pentru că va fi reluată pentru o altă dublă)?
M.P.: De cele mai multe ori, simt că nu am făcut ceva bine și d-aia s-a dat cut:) Dincolo de asta, aștept să văd ce indicații primesc pentru următoarea dublă, pentru că, mai mereu după cut urmează încă una. De foarte puține ori ultima chiar e ultima.
E.B.: Ce poziție aveți față de ideea de "a intra în personaj"? Se aplică sau e mai mult o vorbă din cultura populară?
M.P.: Consider că este o expresie mult mai folosită de oamenii din afara industriei decât de cei dinăuntrul ei. Nu-mi amintesc să-mi fi spus vreun coleg vreodată că se duce la cabină să intre în pielea personajului. Poate doar în glumă. Cred că este o vorbă care exprimă în mod elementar un proces neînțeles și necunoscut de cei din afara fenomenului cinematografic sau teatral.
E.B.: Actorie în teatru versus actorie în film... Care credeți că este mai dificilă și pe care o preferați?
M.P.: Aș vrea să pot avea privilegiul de a alege între cele două, dar chiar și atunci cred că mi-ar fi greu să o fac. Sunt părți importante din viața mea profesională și le fac cu plăcere pe ambele. Sigur, au caracteristici specifice și diferă poate prin mijloacele folosite, dar nu aș putea spune că o prefer pe una sau pe cealaltă. Îmi place autenticul pe care ți-l oferă filmul. Dacă ai de filmat o secvență pe plajă, atunci ea chiar se întâmplă pe plajă (cine știe cât va mai dura asta în industria de la noi), pe când la teatru... ești mereu în sala de teatru, fiind obligat să te prefaci că ești în altă parte. Dar îmi place la teatru emoția întâlnirii cu publicul din sală și controlul pe care simt că îl am asupra interpretării mele și a mijloacelor folosite pentru a ajunge la spectatori.
E.B.: Asta e o curiozitate pe care încerc să o satisfac de mult timp: ce face un actor în momentul în care trebuie să interpreteze un personaj antipatic sau complet incompatibil cu persoana sa?
M.P.: Nu știu, cred că fiecare face ce funcționează pentru el. Eu încerc să mă îndepărtez de prejudecăți și păreri personale și încerc să înțeleg care sunt motivele, gândurile și sentimentele care îl fac pe acel personaj să vorbească, să acționeze sau să se comporte în modul în care o face. Chiar dacă poate părea antipatic sau neplăcut.
E.B.: Îmi place să închei într-o notă de mister, reflexivă pentru mine, public și poate și pentru dumneavoastră... Ce se întâmplă cu personajul după ce filmul s-a încheiat?
M.P.: Cred că personajul rămâne în mintea fiecărui spectator, așteptând ocazia de a mai exista pentru câteva clipe într-un moment de cugetare.