In extenso, aceste intervenții pot fi ascultate zilnic, în săptămîna 24-28 aprilie 2023, la Radio România Cultural, în emisiunea "Orașul vorbește"
Săptămîna trecută, în zilele cînd ne trecem unii altora Lumina Învierii, cînd "dăm mai departe" (cum se spunea într-un cu totul alt regim și registru) flacăra Luminii vieții celei noi, cerești, era cît pe ce să mă apuc să evoc o altă lumină, mult mai pămînteană, dar petrecută - ciudată, totuși, coindență aceste focuri care se despart! - tot într-o zi de Paști, și tot în București. Aceea, distrugătoare, răpitoare de viață, nu dădătoare de viață, a ceea ce, în istoria și poate chiar în memoria Bucureștiului, avea să rămînă sub denumirea de "Marele Foc" din 1847, petrecut, tocmai, într-o zi de Paști.
Mi-am dat însă imediat seamă că o astfel de rememorare a unui dezastru ar fi fost cu totul nepotrivită pentru o zi de mare sărbătoare precum Paștele, și am promis să revin. Săptămîna aceasta mă voi ține de cuvînt, invocînd, așadar, marele incendiu care a mistuit Bucureștiul, micul, nu foarte marele București de la 1847 - cu un an înainte de ceea ce avea să fie Revoluția de la 1848, cu toate tulburările ei urbane, bucureștene, care și ele ar merita, de asemenea, rememorate.
O voi face însă într-un mod special, profitînd de ambiguitatea sau de ambivalența foc-Paști-moarte-viață, dar și de aceea dintre construcție și distrugere sau, așa cum veți vedea, în termenii unei actualități imediate, dintre "dezvoltare" și demolare. Ambivalență, ambiguitate - sau complicitate, de sens? Vom vedea.
Va fi vorba, așadar, săptămîna aceasta, de un montaj, de - dacă vreți - un colaj, oricum de o alternare, de un balans: așa cum merge, cum pășește omul - folosindu-se de ambele picioare, nu sărind ca lăcusta cu un picior sau altul, monoped.
Și voi începe, apropo de incendii, prin a mă și vă întreba dacă nu cumva excepționala lucrare Din Bucureștii de altădată, a istoricului George Potra, la care, după multă, nepermis de multă vreme, mă întorc, în capitolul intitulat "Răzmerițe și calamități" (bucureștene, desigur), după subcapitolele despre, tocmai, "Răzmerițe", "Incendii", "Cutremure", "Inundații", "Foamete, molimi și lăcuste", nu ar putea, nu ar trebui completat, adus mai la zi, și cu, măcar, un subcapitol intitulat "Demolări-«dezvoltări»"?
[...] chiar și atunci cînd este "dezvoltat" are, din păcate, înainte de toate de suferit? Căci poate că singura realizare a Bucureștiului e Bucureștiul însuși, faptul că există și persistă.
[...] la originea dezastrului s-a aflat un băiat de bani gata ("un tînăr svăpăiat și neastîmpărat, fiul cluceresei Drugăneasca", cum spune George Potra), o "beizadea", cum i se spune și azi, printr-o ironie istorică, vai, devastatoare, adică cu un termen tocmai din epoca "Marelui foc" de la 1847. De la o odraslă de "nomenclaturist" al epocii a luat, așadar, foc Bucureștiul. Să fi fost însă pentru prima sau pentru ultima dată? Mă îndoiesc.
[...] Solidaritate bucureșteană. Doar la necaz, la dezastru? Pentru a schimba, pentru a construi oare de ce nu?
Pentru că [...] se poate face o paralelă, paradoxală sau nu, dar menită a releva o imensă ambiguitate sau duplicitate structurală, reprezentativă, așadar, pentru București, între istoria preponderent distructivă, calamitată, a Bucureștiului și modul bucureștean de a crea, de a construi, de a "dezvolta", care cel mai adesea pare a presupune în mai mare măsură distrugerea decît creația. Sau, altfel spus, la București prețul noului este întotdeauna imens, aproape inadmisibil de mare. Iar noul cu pricina, cel mai adesea, blînd spus, îndoielnic, dacă nu de-a dreptul dezastruos. Altfel spus, în București, noul este de (cel puțin) două ori dezastruos: o dată pentru că demolează, a doua oară pentru că nu este cu adevărat și pînă la capăt nou. Două pierderi, așadar.
Astfel, în discursurile publice, termenul de "dezvoltare" a fost redus doar la un derivat al sub-derivatului "dezvoltator (imobiliar)". Regresie infinită pe toate planurile. Cînd campionii dezvoltării sînt doar imobiliarii (care nu dezvoltă, ci, ca să spun așa, mai degrabă in-voltă, de fapt, sub-dezvoltă) și cînd din progres este făcut să rămînă, infamant, doar "progresismul", este clar că trebuie fie să pornim lupta de resemantizare violentă a ambilor termeni (progres, dezvoltare), fie să îi opunem la fel de drastic (progres contra dezvoltare), fie să îi abandonăm și să începem prin, măcar, a învăța să vorbim altfel. E clar că au fost contaminate. Care progres? Care dezvoltare? Primul a desemnat o utopie pe care al doilea pare a o contrazice împlinind-o. Și așa mai departe pînă la punct. Și de la capăt.
Pentru că un determinant potrivit pentru anacronica "modernizare" bucureșteană, atît de trîmbițată pur propagandistic, ar fi cel de "arhaic". Da, cele mai multe dintre proiectele de "modernizare" și, pentru București mai ales, de "dezvoltare", sînt ARHAICE. Extremist-arhaice: combinînd cu ceea ce nu putem numi altfel decît extremism economic, se poate vorbi de extremism arhaic, arhaizant (sau de arhaism extremist) de dreapta. Înțepenire și revenire, mai mult spectral decît spectaculos. Niște țepeni avansînd, prezentîndu-se drept moderni: zombi.
Altfel spus, încălecarea descălecătorilor. Un fenomen economic și arhitectonic masiv bucureștean. Despre care vom începe, însă, să vorbim, sper, săptămîna viitoare.
Săptămîna trecută, în zilele cînd ne trecem unii altora Lumina Învierii, cînd "dăm mai departe" (cum se spunea într-un cu totul alt regim și registru) flacăra Luminii vieții celei noi, cerești, era cît pe ce să mă apuc să evoc o altă lumină, mult mai pămînteană, dar petrecută - ciudată, totuși, coindență aceste focuri care se despart! - tot într-o zi de Paști, și tot în București. Aceea, distrugătoare, răpitoare de viață, nu dădătoare de viață, a ceea ce, în istoria și poate chiar în memoria Bucureștiului, avea să rămînă sub denumirea de "Marele Foc" din 1847, petrecut, tocmai, într-o zi de Paști.
Mi-am dat însă imediat seamă că o astfel de rememorare a unui dezastru ar fi fost cu totul nepotrivită pentru o zi de mare sărbătoare precum Paștele, și am promis să revin. Săptămîna aceasta mă voi ține de cuvînt, invocînd, așadar, marele incendiu care a mistuit Bucureștiul, micul, nu foarte marele București de la 1847 - cu un an înainte de ceea ce avea să fie Revoluția de la 1848, cu toate tulburările ei urbane, bucureștene, care și ele ar merita, de asemenea, rememorate.
O voi face însă într-un mod special, profitînd de ambiguitatea sau de ambivalența foc-Paști-moarte-viață, dar și de aceea dintre construcție și distrugere sau, așa cum veți vedea, în termenii unei actualități imediate, dintre "dezvoltare" și demolare. Ambivalență, ambiguitate - sau complicitate, de sens? Vom vedea.
Va fi vorba, așadar, săptămîna aceasta, de un montaj, de - dacă vreți - un colaj, oricum de o alternare, de un balans: așa cum merge, cum pășește omul - folosindu-se de ambele picioare, nu sărind ca lăcusta cu un picior sau altul, monoped.
Și voi începe, apropo de incendii, prin a mă și vă întreba dacă nu cumva excepționala lucrare Din Bucureștii de altădată, a istoricului George Potra, la care, după multă, nepermis de multă vreme, mă întorc, în capitolul intitulat "Răzmerițe și calamități" (bucureștene, desigur), după subcapitolele despre, tocmai, "Răzmerițe", "Incendii", "Cutremure", "Inundații", "Foamete, molimi și lăcuste", nu ar putea, nu ar trebui completat, adus mai la zi, și cu, măcar, un subcapitol intitulat "Demolări-«dezvoltări»"?
[...] chiar și atunci cînd este "dezvoltat" are, din păcate, înainte de toate de suferit? Căci poate că singura realizare a Bucureștiului e Bucureștiul însuși, faptul că există și persistă.
[...] la originea dezastrului s-a aflat un băiat de bani gata ("un tînăr svăpăiat și neastîmpărat, fiul cluceresei Drugăneasca", cum spune George Potra), o "beizadea", cum i se spune și azi, printr-o ironie istorică, vai, devastatoare, adică cu un termen tocmai din epoca "Marelui foc" de la 1847. De la o odraslă de "nomenclaturist" al epocii a luat, așadar, foc Bucureștiul. Să fi fost însă pentru prima sau pentru ultima dată? Mă îndoiesc.
[...] Solidaritate bucureșteană. Doar la necaz, la dezastru? Pentru a schimba, pentru a construi oare de ce nu?
Pentru că [...] se poate face o paralelă, paradoxală sau nu, dar menită a releva o imensă ambiguitate sau duplicitate structurală, reprezentativă, așadar, pentru București, între istoria preponderent distructivă, calamitată, a Bucureștiului și modul bucureștean de a crea, de a construi, de a "dezvolta", care cel mai adesea pare a presupune în mai mare măsură distrugerea decît creația. Sau, altfel spus, la București prețul noului este întotdeauna imens, aproape inadmisibil de mare. Iar noul cu pricina, cel mai adesea, blînd spus, îndoielnic, dacă nu de-a dreptul dezastruos. Altfel spus, în București, noul este de (cel puțin) două ori dezastruos: o dată pentru că demolează, a doua oară pentru că nu este cu adevărat și pînă la capăt nou. Două pierderi, așadar.
Astfel, în discursurile publice, termenul de "dezvoltare" a fost redus doar la un derivat al sub-derivatului "dezvoltator (imobiliar)". Regresie infinită pe toate planurile. Cînd campionii dezvoltării sînt doar imobiliarii (care nu dezvoltă, ci, ca să spun așa, mai degrabă in-voltă, de fapt, sub-dezvoltă) și cînd din progres este făcut să rămînă, infamant, doar "progresismul", este clar că trebuie fie să pornim lupta de resemantizare violentă a ambilor termeni (progres, dezvoltare), fie să îi opunem la fel de drastic (progres contra dezvoltare), fie să îi abandonăm și să începem prin, măcar, a învăța să vorbim altfel. E clar că au fost contaminate. Care progres? Care dezvoltare? Primul a desemnat o utopie pe care al doilea pare a o contrazice împlinind-o. Și așa mai departe pînă la punct. Și de la capăt.
Pentru că un determinant potrivit pentru anacronica "modernizare" bucureșteană, atît de trîmbițată pur propagandistic, ar fi cel de "arhaic". Da, cele mai multe dintre proiectele de "modernizare" și, pentru București mai ales, de "dezvoltare", sînt ARHAICE. Extremist-arhaice: combinînd cu ceea ce nu putem numi altfel decît extremism economic, se poate vorbi de extremism arhaic, arhaizant (sau de arhaism extremist) de dreapta. Înțepenire și revenire, mai mult spectral decît spectaculos. Niște țepeni avansînd, prezentîndu-se drept moderni: zombi.
Altfel spus, încălecarea descălecătorilor. Un fenomen economic și arhitectonic masiv bucureștean. Despre care vom începe, însă, să vorbim, sper, săptămîna viitoare.