Lasă mașina pe marginea drumului (există acolo un camping și un restaurant) și urmează indicatorul către cetate, neignorând afișele legate de prezența urșilor din pădure (în primăvara lui 2017 accesul a fost interzis vreme de câteva săptămâni tocmai din cauza a patru urși care bântuiau prin zonă, atrași de gunoaiele lăsate de turiști). Ia în calcul că va trebui să urci nu mai puțin de 1480 de trepte pentru a ajunge la Cetatea Poenari, care se află la o altitudine de 850 m, pe Muntele Cetățuia. Drumul nu e greu de parcurs iar pădurea de fag prin care treci e suficient de frumoasă cât să impulsioneze călătorul mai leneș, mai obosit sau mai... senior.
Istoria Cetății Poenari începe cu Negru Vodă, voievodul care a ridicat un turn în secolul 13, în dorința de a extinde un plan de apărare a nordului Țării Românești. În 1456, Vlad Țepeș descoperă locul și decide că un amplasament atât de bun merită exploatat mai bine, prin urmare adaugă încă patru turnuri, unite prin ziduri solide de cărămidă, stabilindu-și aici cea de-a doua sa reședință, după cea de la Tîrgoviște. În fapt, Țepeș a trebuit să refacă inclusiv structura inițială, distrusă serios de marele cutremur ce a avut loc în 1446. Un plan bun. Și o mulțime de legende legate de cetate:
Prima îi vizează pe boierii ce puneau la cale uciderea lui Țepeș, considerându-l pe acesta un conducător prea dur. Ceea ce probabil și era. Doar că Vlad a aflat de planul lor, i-a adunat în Cheile Argeșului și i-a silit să urce și să lucreze la construcția cetății.
A doua e legată de istețimea conducătorului, care în timpul bătăliei cu turcii din 1462, i-a păcălit pe aceștia potcovind caii invers, retrăgându-se apoi fără probleme în cetate.
În fine, dar nu în cele din urmă, se spune că în Cetatea Poenari s-a sinucis, în același an 1462, Anastasia, soția lui Vlad Țepeș, înnebunită de gelozie la aflarea veștii că bărbatul ei dorea să se căsătorească cu Katharina, amanta lui din Brașov. Anastasia era nepoata reginei Poloniei și s-ar fi aruncat dintr-unul din turnurile cetății (mai multe amănunte picante despre relația Anastasiei cu Vlad, aici).
Odată ajuns sus vei avea de "ales" între câteva dintre pedepsele care făceau deliciul cruntului voievod. Te vor întâmpina doi turci trași în țeapă dar și o spânzurătoare, o ghilotină și un butuc pe care se odihnește un topor cu o misiune precisă.
Treci de detaliile horror și bucură-te de peisajele fantastice ce se deschid către Transfăgărășan și Cheile Argeșului.
Cetatea nu e restaurată și merită o soartă mult mai bună din partea autorităților care ar trebui să o includă de urgență într-un proiect de reabilitare, potențialul turistic fiind enorm. Am văzut o mulțime de polonezi, spanioli, francezi care urcau treptele și se minunau de frumusețea covârșitoare a peisajului, dorindu-și să audă sau să citească mai multe explicații despre zidurile cetății aflate în ruină, care l-a inspirat inclusiv pe celebrul Jules Verne, pentru romanul său, Castelul din Carpați. Am citit că există un plan de restaurare, ce prevede inclusiv un echipament de transport pe cablu, dar până la punerea în practică a lucrurilor în România... avem de așteptat.
Remarcabilă este arhitectura cetății (chiar dacă peretele nordic s-a prăbușit în hău, în urma cutremurului din 1915) - aceasta are o formă alungită, ce urmează cumva șaua piscului, zidurile fiind ridicate direct pe stâncă. Urcând la cetate și văzând locul în care a fost construită, te gândești că era aproape imposibil ca aceasta să fi fost cucerită vreodată. Și, lăsând gândurile să zboare, îți imaginezi cum se desfășura viața cotidiană într-un asemenea loc ascuns de lume, în acele vremuri întunecate. Urcă cele 1480 de trepte și lasă-te purtat de istorie!
