Insula Paștelui (Rapa Nui - pe numele ei de drept), o mogâldeață de pământ izolată în Pacificul polinezian, e în același timp un gigantic sit arheologic. Insula Paștelui își primește numele de botez în 1722, în ziua Paștelui, când a fost descoperită de un explorator danez (Jacob Roggeveen). Pentru locuitorii ei care continuă să trăiască natural și religios în vechea tradiție, arheologie și istorie, insula rămâne Rapa Nui, adică omphalosul universului (Te Pito O Te Henua - numele insulei în vremuri imemoriale). Rapa Nui este un pământ tânăr ce a survenit din adâncurile oceanului (acum 300.000 de ani, configurat în forma actuală la ultima erupție a vulcanului Terevaka). Țărmurile filigranate și sculptate în mici golfuri, stânci și grote au fost cândva tuburi de lavă. Cei trei vulcani stinși Poike (cel mai bătrân), Rano Kau și Terevaka plasați strategic în colțurile insulei au edificat-o în forma sa triunghiulară.
Viața pe insulă e intensă și entuziastă, dar nu mai puțin dificilă; configurația stâncoasă a liniei de coastă prezintă probleme de navigație, iar stratul subțire și nou de pământ permite o agricultură sporadică și restrictivă. Colonizarea polineziană a vechii populații lapite (caracterizată de o cultură ceramică cu incizii geometrice, datând din 2000 î.e.n,) începe cu era "canoelor lungi" (800 - 1200).
Limba vananga rapanui este o limbă vie, cu origini proto - polineziene, în continuă îmbogățire cu neologisme occidentale. Având un fond principal de cuvinte și origini comune cu alte insule din proximitate (Tahiti, Hawaii, Marchize), locuitorii lor se pot înțelege între ei fără dificultate.
Orașul Hanga Roa - în fapt, un sat sau un "golf alungit", (în traducere din rapanui) reprezintă singura așezare cvasi-urbană din Insula Paștelui, un port cu un micuț și intim aeroport, construit pe marginea țărmului. O singură cursă pe zi tulbură cerurile intens albastre și liniștite din Rapa Nui - ca o pasăre măiastră - pe care oamenii insulei o întâmpină cu bucuria și entuziasmul cu care odinioară îl cultivau pe Make-Make, zeul pasăre.
Cultul moai - legendă, istorie, religie și tradiție
Misterul și hieratismul acestei insule pornește din ineditul cult al moai-lor - gigantice statui monolitice - ce începe în jurul anului 1000 și continuă timp de jumătate de mileniu, când va fi înlocuit cu Tangata-Manu (cultul omului pasăre), ultima dintre tradițiile religioase primitive ale insulei.
Moai-i erau destinați unor platforme ceremoniale, longitudinale de piatră - ahu - un perimetru sacru, o construcție monumentală, ridicată în cinstea zeilor și a strămoșilor în jurul cărora se oficiau periodic ritualuri. Au fost ridicate în jur de 300 de astfel de sanctuare în diverse puncte ale insulei, urmărind o configurație astronomică. Ahu erau plasate fie pe coastă (în relație cu echinocțiile), cu moai-i orientați cu spatele la mare, fie, mai rar, în interiorul insulei (în relație cu solstițiile).
Sensibil individualizate, statuile nu fac obiectul unei religii, ci al unei tradiții religioase, reprezentând simboluri comemorative sau spiritele unor strămoși deificați. Prin mărime și desăvârșirea artistică, moai-i dădeau cont de mana (energia spirituală) a celor pe care-i întruchipau.
Mana, tapu și aku-aku (cultul ariki)
În Rapa Nui, cultul regelui (ariki) a început cu Hotu Matu, un erou civilizator, sosit în vremuri imemoriale pe insulă. Ariki este purtător de mana (investit cu puteri magice, oculte), trăiește izolat în locuința sa de pe plaja Anakena (în nordul insulei), unde nu poate fi vizitat și nu poate fi atins - sau ofensatorul va suferi consecințele grave instituite de tapu - legea sacră a cultului. Tapu presupune restricții ritualizate sau tabu-uri emanate de mana, legate de spațiul rezervat ce înconjoară un ahu, de protecția regelui în funcție (Ariki Mau) sau de atingerea recoltelor înainte de-a fi oferite ca ofrande acestuia. Pe lângă rege, mai sunt purtători de mana preoții șamani care locuiesc într-o zonă rezervată, departe de oamenii de rând. Ei funcționează și ca învățători, instruind copiii pentru dansuri și cântece ceremoniale sau rugăciuni. Tot ei organizau "koro", ceremoniile pentru căpeteniile defuncte, la care participa întreaga comunitate. Tapu mai rânduiește ritualul de pescuit, instituie legile recoltelor, controlează accesul în zonele sacre. Dacă este încălcat, va provoca moartea celui care nu-l respectă. Tot de cultul regelui și exercitarea de mana și tapu este legată bogăția recoltelor, a apelor, înmulțirea păsărilor și a peștilor și sosirea țestoaselor pe țărmurile insulei. Pentru că mana este localizată în cap, tigvele de ariki erau plasate pe câmpuri sau în cotețele păsărilor, în ideea că acestea vor continua să emane mana.
Cultul regelui a impus o societate ierarhizată social și geografic condusă de aristocrația religioasă împărțită în triburi și clanuri. La început, regele și preoții (Ariki Mau și Ivi Atua) locuiau în nordul (Anakena) sau estul insulei (Tongariki), iar vulgul (servitori sau sclavi - kio) în sud. Șefii triburilor, aristocrații (Ariki Paka) meșteșugarii(Maori) și războinicii (Matato'a) ocupau zonele mai nordice, deopotrivă cu clanul privilegiat. Rapa Nui a fost civilizație de castă, divizată, bazată pe clanuri ce preluau alternativ puterea, ai căror lideri au fost imortalizați în timp, pe platformele ahu.
Există un gen de animism încă prezent în cultura Rapa Nui, legat de spirite - aku-aku - răspândite în animale sau fenomene naturale. Aku-aku dețin un rol protector pentru comunitățile ce le onorează cu ofrande de mâncare, dar pot deveni ostile intrușilor, acționând ca niște spiriduși sau drăcușori. Amulete sculptate ce le reprezintă sunt atârnate la intrarea în locuințe pentru protecție. Un tip special de aku-aku sunt varúa sau spirite ancestrale (ale morților), ce pot lua forme umane (un fel de stafii). Astfel de apariții - pentru cel înzestrat cu mana, - l-au inspirat pe regele Tu'u Ko Ihu să creeze primele statuete (moai) cu coaste, kava-kava.
Odată cu noua ordine colonială, abolirea cultului regilor a dus la foamete, boli și mai cu seamă la dispariția țestoaselor - constată bătrânii insulei - cu alte cuvinte a protecției și acțiunii binefăcătoare a manei.
Ahu și fabrica de moai
Platformele ahu pot fi asimilate arborelui genealogic sau descendenței ancestrale ale fiecărui clan și, în același timp, dovedeau puterea și supremația în raport cu alte clanuri, ce atrăgea după sine distribuția privilegiată a resurselor naturale. În general, moai-i, orientați cu spatele la mare și privirea țintită spre pământ, cu recoltele și fauna lui, fiind purtători de mana, exercitau protecție asupra tribului și a bunurilor lor.
Platforma centrală a unui ahu, pe care stau moai-i, este mai ridicată și reprezintă locul cel mai sacru, format din pietre rectangulare șlefuite și aliniate ce adăposteau cenușa defuncților (în cultura moai-ilor, morții erau arși). Perimetrul marcat de pietre ce înconjură ahu (paina) e considerat tot sacru, e spațiul ceremonial unde se adună comunitatea religioasă a clanului pentru oficieri. Fiind încărcat cu tapu, acest perimetru bine delimitat nu poate fi transgresat.
Există trei tipuri de ahu ce au servit ceremoniilor religioase, diferențiate cronologic: Ahu Moai (cele mai vechi), Ahu semi-piramidale - foste platforma Ahu Moai, re-arhitecturate cu blocuri de piatră - reutilizate ca structuri funerare colective, și Ahu Poe Poe - construcții târzii (posibil, apărute după cucerirea colonială) în formă de barcă, cu extremitățile sensibil diferențiate în pupă și proră - ce conțin în interior un fel de sicriu colectiv longitudinal.
Dintre cei 887 de moai identificați pe insulă, doar 288 și-au atins destinația pe un ahu, 92 au rămas împrăștiați în procesul transportului, iar alții, deloc puțini - 397 - n-au fost terminați, identificați în diverse stadii de construcție, cei mai mulți rămași la fabrica de moai, Rano Raraku.
Rano Raraku este un uriaș șantier megalitic de creație, unic în lume. Un vulcan stins, Rano Raraku a furnizat materia primă a pietrei (tuf vulcanic) din care sunt zămislite statuile - direct în patul lor de stâncă. Drumul de urcuș pe vulcanul Rano Raraku e presărat cu moai de diverse vârste, mărimi, în poziții erecte sau culcate. Peisajul vălurit de vegetație și piatră reflectă procesul creator și deopotrivă demonstrează declinul cultului moai-ilor, prin prezența statuilor abandonate în diverse stadii embrionare sau care n-au putut fi transportate la ahu lor de destinație - elemente ce au suscitat interesul oamenilor de știință.
Rano Raraku este un muzeu ambiental ce vorbește despre tehnicile de gravare și sculptare, de desprindere a moai-ului din monolitul de rocă vulcanică și plasarea lui într-un puț pentru desăvârșirea spatelui sau transportul lui la punctul de destinație.
După finalizarea statuilor, giganții de piatră erau transportați la ahu, unii la 20 de kilometri distanță. Chiar dacă legendele locale vorbesc despre deplasarea moai-lor către ahu, teleghidată de forța controlată a manei (fie au mers singuri, fie coordonați de șefii comunității investiți cu mana), diverși cercetători și antropologi au imaginat diverse metode de transport și ridicare a statuilor, folosind sănii de bușteni și otgoane, eliminând teoriile extraterestre de construcție sau deplasare a statuilor.
Între pereți de stâncă, stau aliniate paturile de piatră ale moai-lor, cu statuile în diverse stadii de dezvoltare, ca niște embrioni ancestrali împietriți în geneza unei lumi abandonate în uterul stins al vulcanului. Alții au doar capetele masive așezate pe pajiștile vălurite - precum zmeul din basmele românești înainte ca Făt-Frumos să-i taie capul, după ce l-a băgat în pământ până la gât. În fața carierei de piatră se află câteva busturi. Un moai înalt poartă o pasăre pe cap, fapt ce explică petele albe de guana, cu care sunt stropite statuile, mai cu seamă cele de la marginea țărmului. Mana - energia spirituală concentrată în capul moai-ului și manu - pasăre, par două cuvinte înrudite în rapanui. Iată o simbioză lexico-spirituală ce va inspira noul cult tangata-manu. Omul-pasăre e croit după matrița zeului Make-Make, a cărui umbră poartă o pasăre pe umăr.
De pe Rano Raraku, se deschide o priveliște fabuloasă spre mare, pe al cărei țărm stau aliniați cu fața spre Rano Raraku moai-i de pe Ahu Tongariki. La răsărit, sute de turiști așteaptă cu camerele pregătite să surprindă statuile cum se reliefează din întuneric în infraroșu, aureolate de o bandă incandescentă de lumină. Cu puțin ghinion, un răsărit în nori ucide aproape tot inefabilul.
În zona vulcanului Poike se află a doua fabrică de moai; o carieră de piatră foarte veche și robustă, de trahit, din care au fost confecționate și câțiva exemplare de moai, mai puțini stilizate. Aici se pare că a fost construit moai-ul îngenunchiat cu brațele reliefate și fese, Tuku Turi, de pe poteca care coboară din Rano Raraku.
Cei mai mulți moai măsoară între 4-10 metri. Cei mai spectaculoși, ca înălțime și greutate, sunt El Gigante, înalt de 21 metri și peste 160 tone, abandonat în Rano Raraku, iar printre uriașii transportați la ahu lor de reședință se remarcă Ahu Hanga Te Tenga, ce s-a prăbușit în procesul de verticalizare și Ahu Te Pito Kura, doar un pic mai scund (10 metri și 90 de tone). Colosul zace cu fața în jos cu capul spart, separat de trup. La postul de control în rezervația Te Pito Kura, te întâmpină o familie de mâțe somnolente. În apropiere de ahu, se află un altar cu o piatră magnetică aproape sferică, cu o neobișnuită concentrație de fier. Puternic încărcată cu mana, legenda spune că piatra a fost adusă de Hotu Matu în barca sa, când a sosit aici din insula Hiva. Te Pito Kura înseamnă în rapanui buricul luminii, nume legat de prezența pietrei ancestrale, fiind deopotrivă identificat cu numele arhaic al insulei (Te Pito O Te Henua - buricul lumii).
Cel mai mare centru ceremonial este Ahu Tongariki, lung de aproape 100 m. Văzut din multiple perspective, ahu revelă particularități distincte ale fizionomiei moai-lor sau degajă câmpuri de energie mana diferite. Deasupra urechii, în dreptul tâmplei, o gravură, ce sugerează o cochilie, împodobește capul mai multor moai. Unii sunt mai atletici, cu pectoralii mai proeminenți, alții cu găvanele ochilor mai adânci dau cont de o vârstă mai înaintată. Înălțimea lor atât de variată pe aceeași platformă exprimă, mai degrabă, nivelul de spiritualitate sau rang, decât o expresie fizică. Priviți dintr-o perspectivă laterală, moai-i evocă o lume vie, dinamică, o congregație sau un cor ce vrea să se exprime. De-asemenea liniile profilurilor suprapuse trimite la grafica lui Picasso. Văzute din spate, în aceeași poziție hieratică, forma rotunjită și stilizată a umerilor, tăietura discretă și expresivă a brațelor ar fi putut constitui o sursă de inspirație pentru sculptura modernă (Modigliani, Brâncuși, Matisse, Picasso).
Doi moai, unul culcat și altul vertical, înconjurați de un spațiu circular delimitat de pietre nu par să aparțină acestui ahu, sau n-a mai fost loc pentru ei pe platforma ce numără deja 15 moai. O perspectivă interesantă a carierei de piatră Rano Raraku se deschide dinspre mare.
Câțiva moai mai poartă încă pe cap acel potcap cilindric (pukao) sculptat dintr-o rocă vulcanică roșiatică și poroasă (hani-hani). Pukao se construiau în cariera Puna Pau - sau fabrica de zgură - un alt crater vulcanic destinat pălăriilor moai-ilor. Materia moale și roșiatică a formațiunilor vulcanice rezultate din erupțiile vulcanului Terevaka (cel mai chipeș, tânăr și înalt vulcan al insulei) a servit și în construcția containerelor de apă (taheta), a blocurilor de fațadă a platformelor ahu și a ochilor de moai. Din cei 15 moai de pe Ahu Tongariki, unul singur mai poartă pukao.
Un semn al influenței sau puterii, pukao poate fi expresia stilizată a unei coafuri de distincție - cu părul adunat în vârful capului - sau un artifact ce indică un rang sacerdotal. Ȋn timp, pukao au fost zburătăcite de intemperii de pe capul moai-lor și le găsim rostogolite în afara platformelor ahu sau pe pajiștile insulei.
Craterul vulcanului Terevaka e actual îngropat într-un peisaj vălurit de un verde recrudescent cu cilindri monumentali și roșii răspândiți în relieful convolut. În simbolistica Rapa Nui, roșul este culoarea "manei", a energiei sacre, spirituale, poate unul din motivele pentru care această piatră vulcanică împodobește capul moai-ului. Un pukao răsturnat expune o cavitate pe mijloc - un artificiu ce fixa pălăria pe capul statuii. Diverse mode de pukau, se pot observa la Ahu Anakena, în forme cilindrice sau tronconice demonstrând fie diverse stadii arhitecturale în istoria pukao-ului, fie existența în paralel a mai multor linii de producție, fie că forma lor avea o semnificație ierarhică în desemnarea strămoșului venerat.
Un alt element distinctiv al spiritualității moai-lor sunt ochii lor mari și proeminenți de coral alb, ce radiază mana, dar care au dispărut în timp sau au fost anume îndepărtați, pentru a nu fi pierduți în hazardul climatic.
Moai-i erau investiți cu ochi înainte de a fi ridicați pe platformele ahu. Cei rămași netransportați, pe vulcanul Rano Raraku, nu prezintă cavități în care să fie fixați ochii. Globul ocular era fabricat din coral alb, iar irisul din piatră de obsidian sau din zgură roșiatică (hani-hani, același material din care era făcut pukao). Câteva mostre de moai cu ochi există la muzeul de antropologie sau au fost restaurați în spațiile publice din Hanga Roa.
Între istorie și legendă - Hotu Mata și Make-Make
Cultura și istoria spirituală Rapa Nui s-au transmis oral peste generații în timpul șezătorilor nocturne, unde se strânge comunitatea în jurul bătrânilor clanului ce împărtășeau legendele sau istoria mitică a insulei și s-au pierdut parțial odată cu transformările societale induse de colonialism. Punctele geografice importante ale insulei (plaje, vulcani, ahu, grote, sate ceremoniale, reliefuri marine) sunt legate de existența regilor - zei sau de cultul strămoșilor, și relaționate astronomic.
Legendele locale atestă domnia unor regi-civilizatori ce au inițiat și mai apoi refutat acest unic și inedit cult al moai-lor. Cosmogonia Rapa Nui este, ca mai în toate culturile arhaice, o luptă între zei, aici personificați de regii sau căpeteniile lor ancestrale. Lupta e reliefată într-o legendă confuză ce vorbește de un război între clanurile "urechilor scurte" (hānau mo-moko) patronate de regele Hotu Matu și "urechilor lungi" (hānau 'e'epe), al căror rege - semnalat în altă legendă - este Tu'u Ko Ihu. Hotu Matu este considerat primul colonizator și rege al comunității Rapa Nui, sosit pe plaja din Anakena, din altă insulă polineziană Hiva (posibil, face referință la insulele Marchize, referite în legende ca Marae Toe Hau "tărâm al morților"). Antropologii observă sosirea pe insulă a lui Hotu Matu și a surorii sale, regina Avareipu, în canoele lungi sau duble, reliefată pe pietroglife.
În căutarea unui pământ nou pentru poporul său (din cauza condițiilor de climă insuportabile din insula Hiva - un purgatoriu de căldură) Hotu Matu îl delegă pe supusul său, preotul-șaman Haumaka, să caute în călătoriile sale spirituale sau onirice un astfel de pământ prin oceanul polinezian. Hanga Roa (sau Haŋa rau o te 'ariki - golful regelui) este plaja găsită de spiritul rătăcitor al lui Haumaka.
Istoria legendară a moai-lor este legată de Hotu Matu. Ȋn urma unui vis, un strănepot al său (din clanul Miru - clanul aflat la putere) își trimite fiii în Rano Raraku să sculpteze primul moai - Tai Hare Atua. El avea să reprezinte spiritul lui Hotu Matu. Ȋnceput și neterminat, moai-ul doarme și astăzi în monolitul său de piatră din Rano Raraku. Nepricepându-se să-l desăvârșească, frații l-au căutat pe bătrânul Kave Heke care deținea misterul construcției moai-ului direct de la Hotu Matu. Bătrânul - vorbind în parabole, cunoașterea fiind condiționată de harul celui inițiat - le-a spus în treacăt că au tot ce le trebuie dedesubt. Revelația a sosit mai târziu, când unul din frați oprindu-se la un loc de urinat (o vespasiană naturală) - numit azi Puku Repu Rei - a înțeles că matrița moai-ului este cea a unui penis antropomorfizat, cu nasul și urechile adăugate la sfârșit pentru individualizare.
Populația "urechilor lungi" era exclusiv patriarhală (nu existau femei cu lobul urechii alungit!) și stabilită pe țărmul estic, la poalele celui mai vechi vulcan al insulei, Poike. De la hānau 'e'epe au rămas statuetele din lemn moai kava-kava (moai cu coaste) - ce reprezentau nuduri, cu oasele coastelor proeminente și figurile emaciate. Investit cu mana, Tu'u Ko Ihu a surprins spiritele încarnate ale unor morți în timp ce acestea dormeau. Inspirat de siluetele lor, Tu'u Ko Ihu a cioplit primele kava-kava. Apoi le-a trecut sfori pe sub subsuori și a început să le miște. Statuile au fost "însuflețite", motiv pentru care casa regelui Tu'u Ko Ihu s-a numit de atunci "Casa unde moai-i au fost făcuți să umble". Tot despre el se spune că a ordonat statuilor (moai-ilor) să meargă spre ahu -urile lor.
O reprezentativă statuetă kava-kava, expusă la muzeul de antropologie, sugerează dinamica moai-ului, prin curbura mâinii și a părții drepte a trupului. Ȋn aceeași vitrină se pot diferenția reprezentările spirituale sau ale morților (kava-kava cu coaste, sugerând ideea de schelet) de cele ale oamenilor de carne, de exemplu Moai Tanata, executat din aceleași materiale: lemn, os și obsidian. Moai kava-kava sunt reprezentări spirituale (aku-aku) ce se pot materializa în diverse forme, vizibile doar pentru cei purtători de mana.
Populația "urechilor lungi" a fost complet exterminată în luptă, deci izgonită din Paradisul insulei, prin același fenomen biblic al "trădării" femeii. Fiind o comunitate exclusiv masculină, hānau 'e'epe foloseau o femeie hānau mo-moko, ca să le gătească. Ea a mijlocit atacul neașteptat al "urechilor scurte" și a asigurat supremația lor asupra insulei. Este interesant cum indiferent de câștigător, creația rămâne întotdeauna mixtă în aspectele ei antagoniste. Singurul supraviețuitor hānau 'e'epe, Ororoin, care a rezistat măcelului, este lăsat să fugă, pentru ca neamul său să se perpetueze. Conform aceleași legende, se consemnează unirea sa cu o femeie hānau mo-moko ce a rezultat în sute de descendenți; un urmaș al acestei uniuni a fost consemnat și întâmpinat cu daruri de căpitanul James Cook (când acesta a ajuns pe insulă).
Geografia tribală din Rapa Nui se datorează tot lui Hotu Matu; un cântec tradițional vorbește despre cei șase fii ai lui între care a împărțit insula înainte de a muri. Primele triburi (mata) s-au segregat în diverse puncte ale insulei conduse de fiii lui Hotu Matu. Conform legislației regale polineziene, fiul său cel mai mare a primit, pe lângă titlul de rege, și pământurile pe care Hotu Matu și-a încheiat misiunea civilizatoare. Cel mai important trib va purta numele de Miru - după descendentul lui Hotu Matu - și reprezenta tribul din care făcea parte regele (Ariki Mau).
O altă legendă ce atestă prezența unor locuri de rezonanță mitologică a insulei (Orongo, Poike și Tongariki) punctează atributele supranaturale sau caracterul divin al regilor din universul polinezian. Legenda regelui Tangaroa și a fratelui său Hiro se înrudește sau se intersectează cu propensiunile colonizatoare ale lui Hotu Mato. Ei domnesc pe aceeași insulă cu Hotu Matu, Hiva, și sondează aceleași țărmuri îndepărtate din Rapa Nui. Legenda celor doi frați are și un aspect etiologic. Aflați în permanent război, întruchipează aspecte antagoniste ale naturii. Tangaroa reprezintă forța apelor, el declanșează furtuna și fulgerul, în timp ce Hiro este expresia pământului guvernat de un cer senin, dar și aducător al ploii.
Tangaroa pornește în căutarea unui țărm paradisiac definit în legendă ca "omphalos al pământului" , adică întocmai Rapa Nui. Metamorfozele lui Tangaroa în timp ce înoată până la țărmul noii insule (ton, broască țestoasă și focă) dau cont de arheologia și cultura Rapa Nui. Animalele implicate în legendă se reflectă în fauna și arta culinară a insulei și mai cu seamă în reprezentările artistice de pe pereții peșterilor, în ceramică sau în sculpturile în lemn și piatră.
Un element inedit este foca leopard care trăiește la Polul Nord și care a vizitat în câteva rânduri, semnalate istoric, țărmurile insulei, apariția ei suscitând probabil imaginația primitivă, creatoare de legende. Tangaroa atinge țărmul de est al insulei, dominat de Ahu Tongariki, sub forma unei foci antropomorfe cu mâini și cap de om și este ucis de clanurile Tongariki, Poike și Orongo, cărora le-a vorbit cu voce umană. Caracterul divin al lui Tangaroa e atestat în legendă prin faptul că nici un cuptor al insulei nu l-a putut mistui. Legenda împrumută elemente de numerologie mitică universală și trimite deopotrivă la episoade biblice. Hiro pornește în căutarea fratelui său dispărut, către Rapa Nui, unde ajunge din "șapte" pași cu picioarele lui foarte lungi (despărțind apele ca Moise). Ȋn aceeași măsură, mitul lui Hotu Matu deține și el similitudini biblice. Conform tradiției orale, tabletele grefate în lemn, kohou rongorongo, au ajuns pe insulă odată cu Hotu Matu. Un fel de table ale lui Moise, descoperite în secolul al XIX-lea, iar textul lor sacru, marcat în arhaica scriere Rapa Nui - în bună măsură, indescifrabilă - făcea parte din educația ui Ariki Mau și se preda în școlile înalte ale aristocrației Miru. Inscripțiile misterioase cu hieroglifele dispuse în ambele direcții, reprezentând forme geometrice, umane, de plante sau animale fabuloase, dovedeau puteri divinatorii prin incantare. Ele sunt reproduse astăzi pe obiecte casnice sau bastoane în casele indigenilor Rapa Nui. Se cunosc 21 de tablete originale rongorongo, dar niciuna dintre ele nu mai există pe insulă.
De pe multe platforme Ahu, moaii au fost demolați sau transportați în afara lor, fiind abandonați pe pajiștile insulei. Există teorii ce explică fenomenul prin lupta dintre clanuri. Moai-i clanurilor învinse vor fi doborâți, adică deprivați de forța lor - mana cu care au fost investiți, pentru că resursele limitate ale insulei sunt rezervate cu precădere puterii regale, reprezentate de un singur clan (Miru). O altă ipoteză - mai pacifistă - este renunțarea la vechile credințe și apariția unei noi ordini religioase și militare (tangata-manu). Societatea Rapa Nui se reconfigurează către moduri de viață mai eficiente orientate către pescuit și fertilizarea solului. Platformele Ahu au fost transformate în structuri funerare, practica veche a incinerării a fost abolită, în favoarea înhumării.
Tangata Manu
Cultul Tangata Manu pare un pas către democrație, exponentul puterii este reales anual prin competiție. Cultul moai-lor este abandonat, Hotu Mata devine un deus otiosus, un alt zeu creator, mai tânăr și mai întreprinzător, Make-Make îi ia locul.
Legenda creației prezintă ciudate similitudini cu Facerea Vechiului Testament (pe care doar Mircea Eliade le-ar putea explica!). Plictisit de singurătate, Make Make creează omul după asemănarea sa prin fertilizarea solului și peștele prin fertilizarea apelor, apoi femeia prin fertilizarea coastei stângi a omului. Conform textului parțial înțeles sau interpretabil, Make Make întâmpină creația femeii cu o exclamație ce invocă sentința de "mortalitate" a omului - echivalentă cu o izgonire din paradis. Dar Facerea așa cum a conceput-o Make Make pare a fi incompletă, posibil începută și nefinalizată de un alt zeu (otiosus). Ȋn timp ce Make Make se oglindește în apă ca un Narcis, salutându-și cu admirație "umbra ce a intrat în apă" observă o creatură cu pene, cioc și aripi pe umărul umbrei. Pentru că omul a fost făcut după asemănarea zeului - a umbrei cu pasăre pe umăr - Make Make devine zeul suprem al comunității tangata-manu (a oamenilor păsări). Make-Make e reprezentat pe petroglifele insulei ca o pasăre antropomorfizată.
Mitul lui Make-Make e strict legat de ceremonialul anual tangata-manu, al oamenilor păsări. Cultura tangata-manu ce succede cultului moai-lor - al adorării strămoșilor deificați - se remarcă prin atributele ei fertilizatoare și a spiritului războinic, al competiției dintre clanuri, dar și al abuzului de putere, și durează până la apariția misionarilor creștini. Unii etnologi consideră cultul tangata-manu mai turbulent și agresiv pentru că zeul Make-Make reclama carne umană. Șeful comunității - tangata-manu - se stabilește anual în luna septembrie, legat de reproducerea păsărilor migratoare, printr-o competiție între atleții delegați ai fiecărui clan (hopu), ce înoată și se cațără pe Moto Nui (oximoronic tradus ca "insuliță mare"). Procesul e îndelungat, hopu - înarmați cu provizii - așteaptă pasărea Manu Tara (pasărea cu noroc) care să depună primul ou pe Moto Nui. Moto Nui este o stâncă proeminentă, ca un dom, în apropierea țărmului pe care se află satul ceremonial de piatră, Orongo. O altă alternativă a lui Orongo este Mataveri, iar stâncile ce vor găzdui primul ou sunt Kao Kao sau Motu Iti.
Conform legendei, Make Make dirijează păsările să-și facă cuib pe Moto Nui, iar tangata-manu este investit ca reprezentant al lui printre oameni. Preoții vrăjitori sau șamanii clanului comunică direct cu Make Make în vis sau prin alte practici de divinație în alegerea candidaților pentru titlul de tangata-manu. Ei vor fi reprezentați în competiție de hopu. Ȋnotul și ascensiunea pe stânca abruptă comportă primejdii și dificultăți. Hopu pot fi atacați sau omorâți de rechini. În timpul ăsta, candidații la poziția Tangata Manu stau în vizuinile lor ritualice de piatră, așteptând să fie strigați de pe vârful stâncii de câștigătorul cursei cu cuvintele: "Du-te și rade-ți capul, că ai obținut Oul". Ceremonialul de instituire a noului șef constă într-o lungă procesiune de coborâre a vulcanilor Rano Kau (pentru clanurile de est) sau Rano Raraku (pentru clanurile de vest) - cariera de piatră pentru fabricarea moai-lor - indicație că cele două culturi au coexistat într-o perioadă de tranziție.
Cultura Make-Make aduce noi forme de artă, precum cea a petroglifelor gravate cu simboluri ale fertilității, homari, pești (ton), broaște țestoase, păsări, plante și elemente ce țin de îndeletnicirea pescuitului: canoe, cârlige.
Petroglifele răspândite în întreaga insulă au fost realizate prin diverse metode de lovire, șlefuire sau incizare a pietrei sau tehnici de basorelief, prin îndepărtarea materialului din jurul design-ului. Arta rupestră a cunoscut și alte reprezentări mai rare ca pictografia sau pictarea rocilor. Motivele sunt geometrice sau reprezentări antropomorfe sau zoomorfe. Petroglifele abundă cu reprezentări stereotipe ale zeului-pasăre, Make-Make, cu ochii bulbucați și un nas-cioc falic. Există 481 de petroglife în zona Orongo cu imagini ale omului pasăre (Tangata Manu). Mâna - gheară ține emblematic primul ou de (Manutara).
O interesantă reprezentare Tangata Manu, aparținând artistului Rapa Nui, Tomas Tuki Tepano, din muzeul de antropologie, reprezintă statuete cu coastele proeminente, precum moai - kava-kava și un profil de pasăre, asemănător fregatelor marine cu ciocul roșu - o altă manifestare a lui Manutara, pe lângă cea tipică care e sternul cu pete albe.
Lângă Vinapu, o grotă cu picturi rupestre, Ana Kai Tangata, vizitabilă - dar neonorată de excursia oficială - e plasată într-o deschidere de apă circulară, brodată cu dantele stâncoase. În alb, negru și roșu, pe tavanul peșterii înalte de patru metri, sunt reprezentate iconografic păsările (Manutara) desprinse direct din cultul Tangata Manu a omului pasăre, într-o formulă abstractizantă.
De la peșteră, urci către Kotepokouri Rano Kau, vulcanul cu un crater fabulos. Situat în sudul insulei, adăpostește o lagună cu apă proaspătă cu arii de vegetație în pasteluri rafinate de verde pe tot cuprinsul său. Ȋn drum spre crater, întâlnești pietre sacre încărcate cu energia coborâtă din Tangata Manu, gravate cu Manutara. De la marginea satului ceremonial Orongo, se deschide o imagine a genezei către craterul vulcanului Rano Kau, pe care va coborî procesiunea de celebrare a noului Tangata Manu. Ȋn fiecare toamnă, ritualul de instituire a regelui reiterează creația.
(va urma)