Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Crăciun  Sageata  Poveşti de Crăciun la LiterNet

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O singură scrisoare


Rozalia Grozea

23.12.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Imaginaţie am?
Am.
Talent am?
Am.
Cel puţin, aşa afirma cititorii mei ocazionali şi aşa îmi place să cred. Şi totuşi...
Iată-mă poticnindu-mă, plină de ciuda, în faţa unei povestiri cu temă dată: Crăciunul
departe de casă, departe de ţară.

Ce mare lucru, veţi spune? Orice elev din clasele medii are o astfel de temă.
Numai că neputinţa şi ciuda mea derivă clar din faptul că eu nu am petrecut niciodată Crăciunul departe de casă; nu în alt oraă, nu în altă ţară! Aş fi vrut eu...
Aş putea încropi o poveste, dar, uite, aşa sunt eu: nu pot minţi... de aceea, probabil, nu voi fi niciodată scriitoare.

Este, atumci, ficţiunea, o minciună? Uite, nu m-am gândit.
Este Fabrizio del Dongo o minciună? Totuşi, nu cred...

Iată. Însă, că în timp ce mă întrebam în sinea mea, retoric, ce naiba mi-a trebuit mie prietenia unui scriitor, iese, din ceaţa memoriei, mea scrisoare adresată lui Moş Crăciun. Cine ar crede că singura epistolă către Moşu nu a fost scrisă de un copil inocent, care înca mai crede?

Nu, nu mai credeam...
Nu, nu mai eram demult un copil...
Aveam 43 de ani...
Daţi-mi un sinonim pentru jalnic, fiindcă eu nu îl gasesc... ba da: patetic!

Era în iunie 2003...
M-am dus la un interviu, la o firmă particulară, pentru angajare.
Am avut plăcuta surpriză ca persoana care m-a intervievat să fie o cunoştinţă mai veche, cu care nu mă văzusem de multă vreme. Astfel că interviul s-a transformat într-un remember şi a rămas hotarât ca de a doua zi să încep să lucrez. În ziua următoare m-am prezentat, punctuală, dornică de a-mi începe treaba. Eram fericită de a-mi fi găsit un serviciu şi de a cunoaşte pe cineva acolo. Uite cum, după un lung şir de evenimente neplăcute (decesul tatălui, divorţul, şomajul, schimbarea locuinţei), viaţa mea începuse să reintre în normalitate, aşa cum râurile revărsate revin în matca lor! Nu câştigasem lozul cel mare, dar eu eram mulţumită, de parcă aşa ar fi fost...

Vechea mea cunoştinţă mi l-a prezentat pe şeful meu, care mi-a arătat noul loc de muncă şi mi-a explicat rolul meu în firmă şi atribuţiile ce-mi revin.

Din clipa în care privirile noastre s-au întâlnit şi ne-am strâns mâinile, între noi s-a stabilit o simpatie reciprocă, ceea ce a făcut munca noastră în echipă nu numai uşoară, ci chiar plăcută.

Nu era un bărbat chiar frumos, dar era exact genul meu. În preajama lui, aveam mereu un sentiment de intimitate.
Sentiment care făcea să-l privesc... altfel.
Sentiment care făcea ca glasul lui să fie, pentru auzul meu, o muzica îngerească.
Sentiment care îi poruncea întregii mele fiinţe să iasă în întâmpinarea lui cu sunet de surle şi trmbiţe!

Cum_ Ce-aţi spus? Că nu aşa se descrie un sentiment? Că asta-I mai puţin de o compunere şcolară? Păi eu sunt doar prietena unui scriitor şi nu cred că o să ajung vreodată scriitoare. Nu ştiu şi nu pot să mint. Ştiu doar să-mi exprim sentimentele în limbajul meu. Asta sunt.

Sigur că era cu atât mai intens, cu cât împotrivirea mea conştientă, ulterioară, era mai dârză. Chiar şi aşa, deşi nu o singură dată îndrăgostită, nu-mi puteam explica de ce mă atrăgea ca un magnet. Poate că, în mod inconştient, refuzam să-mi limpezesc sentimentele; era şeful meu, era un bărbat căsătorit, cu copii, era mâna dreaptă a patronului, ceea ce făcea să lipsească mult din firmă, uneori fiind solicitat şi peste program. Ulterior, toate aceste lucruri au devenit argumentele raţiunii. Argumente care se voiau victorioase în lupta raţiunii împotriva inimii. Eram, la rândul meu, implicată într-o relaţie, dar asta nu a contat câtuşi de puţin.

Uneori, partenerul meu mă aducea la serviciu cu maşina, ori venea să mă ia, ocazii cu care stătea de vorbă cu şeful meu. Uitându-mă la ei cum fac conversaţie, situaţia mi se părea oarecum ironică, postându-l deja pe partenerul meu în rolul bărbatului înşelat, care habar nu are că se află în faţa celuilalt. Subconştientul meu admira, dorea şi anticipa...

Relaţia noastră a rămas, o bună bucată de timp, una profesională, iar sentimentele mele într-o stare latentă. Până când, într-o bună zi, l-am auzit că vrea să plece din firmă, să-şi caute alt serviciu.

Atunci, lumea mea s-a prăbuşit.

Atunci, în acea seară, am înţeles că nu pot dormi în braţele celuilalt, când gândul meu îl căuta mereu pe altul! Aşa că am evadat din acea legătură, din care oricum voiam să mă rup.

Inconştient, din nou, îmi netezeam drumul...
M-am abandonat cu totul acestei iubiri noi. Dar faptul că o ţineam ascunsă în mine, că nu o puteam împărtăşi nimănui, cu atât mai puţin lui, mi-a adus multe lacrimi izvorâte din disperare, din neputinţa de a mă arunca în braţele lui, de a-l atinge, de a-i spune ce simt...
Mă uitam la el şi plângeam. Spuneam că am probleme, că nimeni nu mă poate ajuta şi că plânsul meu este o descărcare nervoasă, ceea ce nu era chiar o minciună...
Am început să scriu poezii: era tot ce puteam face, singurul leac care îmi ostoia durerea.

Plutesc într-un ocean de disperare,
Când tu eşti rece, calm şi calculat;
Să te iubesc cu-atâta'ncrâncenare,
Chiar mie mi se pare deplasat.

Ştiu că greşesc şi stiu că sunt naivă.
Mă iartă dacă rece nu pot fi;
Îmi iartă naufragiul în derivă
Şi că îţi scriu într-una poezii!


Poezii pe care, bineinteles, el nu le citea niciodată... Însă, aşa cum mergi pe stradă şi simţi privirea cuiva în ceafă, ceea ce te face să întorci capul, privind în urmă, tot astfel, ceva din emoţia mea l-a atins şi pe el.

Nu pot spune când şi cum... Poate grija mea de a mă îmbrăca mereu cât mai elegant, poate privirea mea de câine privindu-şi stăpânul, poate tristeţea plecărilor şi bucuria revenirilor... Nu ştiu şi poate nici el însusi nu a ştiut-o.

Cert este că, într-o bună zi, sub auspiciul unai atmosfere destinse şi vesele, după ce petrecusem, fiind onomastica unui coleg, am rămas, la final, singuri, întârziaţi, la un pahar de vin. Atunci m-a luat în braţe şi mi-a şoptit: "Rozzy, într-o bună zi vom face dragoste!"

Doamne, ce promisiune de fericire!
Asadar, se uita la mine tot aşa cum mă uitam eu la el!
Aşadar, mă dorea la fel de mult!
Era mult prea frumos pentru a fi adevărat!
Armele raţiunii au fost depuse... fusese o cauză pierdută dinainte.

Et tu me perdras,
Et je me perdrai,
Car je suis celle perdue,
Bientot trouvée
...


Tot ce conta acum, era împlinirea promisiunii şi grija de a nu ne trăda în faţa celorlalti. Aşa că, ştiind din discuţiile anterioare că amândoi practicasem meseria de agent imobiliar, i-am dat pur si simplu adresa mea şi i-am spus: descurcă-te! Dar chiar şi faptul de a veni la mine prezenta un risc, deoarece cunoştinţa mea veche, acum colegă de serviciu, era prietenă cu o vecină de palier, pe care o vizita des. Exista deci posibilitatea ca şeful şi colega mea să se întâlnească - iar ea nu era deloc o persoană discretă.

Dar riscul făcea totul mai incitant, şi nimic nu ar fi putut sta în calea împlinirii dorinţei noastre reciproce. Astfel că, ceea ce trebuia să se întâmple, s-a întâmplat...
Dar, după două-trei întâlniri care, în loc să atenueze vâlvătaia pasiunii, au făcut-o să crească în intensitate, a urmat o lungă absenţă; absenţa motivată nu numai de statutul său de familist, ci şi de faptul că era solicitat peste program, aşa cum am mai spus inainte.

Cu toate acestea, deşi raţiunea mea îmi spunea că aceste motive justifică absenţa lui, îl suspectam totuşi de scăderea interesului, de faptul că nu mă mai vrea şi că este prea delicat pentru a mi-o spune în faţă... Eram însă prea mândră pentru a-l întreba şi mai curând mi-aş fi smuls limba decât s-o fac... Starea asta de incertitudine m-a făcut să sufăr cumplit. În loc să dorm, scriam file întregi în care îmi descărcam iubirea, indoiala, aşteptarea, deznădejdea... file strânse într-un jurnal al insomniei. Şi, desigur, alte şi alte versuri...

E-n dorul de tine durere
Şi lacrimi ce într-una tot vin.
Uitarea mereu mi te cere.
Şi totuşi, în suflet te ţin.


Singurătatea mea prea singură, căzută în genunchi, m-a îndemnat să-mi calc în picioare mândria. Şi, cum era ajunul Crăciunului, m-am folosit din nou de pix şi hârtie, de data aceasta pentru a-i scrie Moşului...

Dragă Moş Crăciun!


Sunt o femeie matură.
Am 43 de ani şi este pentru prima oară când îţi scriu.
Asta fiindcă şi în rugăciune, înainte de a cere ceva pentru mine, o fac pentru ceilalţi.
Apoi, darul pe care vreau să ţi-l cer este unul de suflet, iar bugetul tău nu ar fi deloc afectat.

Prima poruncă a divinităţii este iubirea.
Spiritul Sărbătorilor este acela al Iubirii.
Tot ce există în regnul vegetal şi animal se înmulţeşte prin iubire şi toate sunt un El şi o EA.

Am început scrisoarea cu afirmaţia că sunt o femeie matură. Completez, spunând că sunt o femeie îndrăgostită. O femeie care îşi trăieşte dragostea într-o continuă aşteptare... care măsoară timpul după prezenta lui... Iată de ce îţi spuneam că imi doresc un dar de suflet.

Moş Crăciun!
În numele iubirii, în spiritual bucuriei pe care o aduci în case şi în suflet, îndrăznesc a te ruga sa mi-l aduci pe omul iubit! Măcar doua ore!

Tu poţi, şi ştiu că pentru tine nu este un efort prea mare, iar pentru mine ar fi o fericire fără margini! Sper ca cererea mea este cât se poate de rezonabilă si, nădăjduind că va fi împlinită, îţi multumesc anticipat!

Rozzy

Am recitit şi rescris mica mea epistolă, având grijă ca scrisul să fie lizibil, gramatical şi estetic. Am împăturit-o şi am pus-o într-un plic. A doua zi, l-am pândit pe şeful şi iubitul meu şi, inaintea unei plecări, i-am dat scrisoarea, fără să-i spun nimic. Întoarcerea lui am aşteptat-o, mai mult ca oricând, cu înfrigurare. Dar nimic nu a fost comentat, nici confirmat. Eram din nou chinuită de îndoieli şi, mai mult chiar, îmi era ciudă pe mine fiindcă mă umilisem, cerşind puţină iubire, puţină fericire. Însă, după două zile, în seara de 23 decembrie, abia plecasem de la serviciu, când iubitul meu m-a sunat pe mobil, ca să îmi spună ca vine la mine.

Aşadar, Moşsul îmi aducea darul cerut!

Au fost exact două ore, atât cât cerusem (şi ce rău îmi părea că nu cerusem mai mult, dar trebuia să fiu rezonabilă!), dar au fost două ore de vis!

În dimineaţa următoare, la o oră foarte matinală, fiica mea pleca în Germania, pentru a petrece acolo Crăciunul, alături de prietenul ei.

Departe de casă, departe de ţară...

Au trecut deci trei ani de atunci. Legătura a trecut, cum trecuse şi cea care se stinsese la descoperirea bărbatului însurat, cuj copii, care-mi era şi şef. Înutil să spun că nu mai lucrez la firma aceea, doar ştiţi că nu pot să mint, sunt incapabilă de ficţiune. Sunt mai bogată cu cel puţin o experienţă, mai bogată cu o iubire trecătoare, mai bogată cu adevărul unei poveşti cu Moş Crăciun.

Oare?

Căci atunci eram beată de fericire şi nu mi-am dat seama că iubitul meu alesese anuma ziua de 23, ca să-mi dăruiască, în locul lui Moş Cărciun, la care, de fapt, scrisoarea mea nu ajunsese. Exact ca să scape, poate, de curăţenia de acasă, lăsată p[e seama soţiei şi să participe din toată inima, abil protejată, la Crăciunul lui, departe de casa mea, departe de ţara mea de vis. A fost oare un dar, cum l-am trăit eu atunci, sau o pomană de sufletul propriilor lui iubiri moarte?

Prietenul meu scriitorul zâmbeşte ambiguu, ascultându-mi povestirea:

Rozi, mai întâi nu te mai semna Rozzy, încă puţin şi pui şi umlaut peste y. Apoi continuă să nu minţi, continuă să nu inventezi, continuă să spui adevărul, tot adevărul şi numai adevărul, când scrii o povestire. Dăruieşte-ţi sufletul hârtiei, se va găsi în lumea asta cititori care să-l culeagă cu buzele sufletelor lor şi să-l soarbă. Ficţiunea va veni de la sine, fără să-ţi dai seama, ca o pensă pe care ochiul tău o cere ca bluza să cadă cumsecade pe sânul frumoasei tale fiice. Vei fi atunci şi mai matură şi-ţi vei spune, zâmbindu-ţi complice: asta a venit aşa, din necesităţi de compoziţie. Şi păstrează-ţi curajul de a iubi bărbaţi însuraţi, pe lângă ceilalţi. Ai garanţia că măcar ăstia ştiu pe ce parte se încarcă tunul. Şi când vei suferi, scrie. Îţi vei purta astfel Crăciunul tău oriunde.

10 decembrie 2006

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Colindul din nucă, Ana-Maria Androne-Bouman (4.4/5 - 8 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Moşul şi Banca - o poveste de Crăciun, Diana Cuzic (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Invitaţie la poveste de Crăciun, Redacţia LiterNet (5.0/5 - 10 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Culoarea Crăciunului, Iulia Hossu (5.0/5 - 9 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Domnul C., Alexandra Mariniţu
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Felicitările Fundaţiei Hope and Homes for Children România


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer