Despre discontinuitatea vieții

Nu știu ce mi-a venit să scriu aceste rânduri. Vârsta? Ambiția? O anume decrepitudine care se asociază cu amintirile nătânge? Apetența pentru buh, să mi se ducă, adică, buhul? Adevărul este că am trecut în viață ca câinele prin apă: și în timpul comunismului și după aceea. Ascultam la Europa liberă despre Goma, bunăoară, dar nu mă simțeam implicat, parcă nu mă privea pe mine. Simțeam lucrurile acestea ca ceva străin. Cred că cam tot românul simțea cam la fel. Și încă: Ce m-a făcut să nu le scriu până acum? Lenea? Lipsa de experiență? Trândăvia sau, mă rog, un fel de dolce farniente?

Mă tot îndemnam, dar am tot amânat. De fiecare dată, mă pomeneam în fața ignoranței mele față de trecut. Apoi m-am tot îndemnat. În viziunea mea trebuiau să fie niște fragmente de spațiu fără timp și, până la urmă, un text despre discontinuitate, disponibilitate și intermitență. Deci nu trebuia să fiu constrâns de reguli stricte. Cum mi-a convenit mie mai mult în viață și cum este în literatura-literatură, pe asta o apreciez: nici câine, nici ogar, nici în car, nici în căruță, nici în teleguță. Așa este la marii autori - eu așa cred. Sau o fi prostie?

Ce ar putea fi niște amintiri, fie și sucite, uituce, smulse din timp? Mă tot întreb și socot. Adevărul este că nu pot ajunge la nici o concluzie. În fine, să lăsăm considerațiile astea cam fără noimă, deși aș mai avea ce spune pe tema asta, și să încep. Va ieși ceva până la urma urmei.

Așadar, m-am născut sub zodia cea mai porcească pe care a cunoscut-o vreodată omenirea - comunismul. Și al doilea rău. Și mai mare. Comunismul a fost de sorginte rusească, bolșevică. Iar americanii ne-au lăsat de izbeliște. Trebuie spus și răsspus asta.

Bineînțeles, atunci, în 1955, eu nu simțeam asta la început. Dar părinții mei au simțit pacostea cu vârf și îndesat. Au rămas fără pământ, au fost scoși de pe făgașul lor de țărani din tată-n fiu, apoi colhozul numit după aceea CAP, dar era, cum zicea tata, tot un drac. Iar sătenii mei mai tineri, aflați aici, în coasta Iașilor, s-au proletarizat. În câteva zeci de ani, s-au prăbușit lumi după lumi, iar seismele spirituale au angajat până și materialitatea geografică a pământului.

Acuma, ce-i drept, dacă citești presa postdecembristă și o anume literatură anticomunistă, ai zice că opozanții regimului "ăla" au fost câtă frunză și iarbă, căcălău, că una-două românul era mai rău ca câinele din legătoare: că repede și degrabă nea Ion, că și el îi om, se burica împotriva secretarului de partid, a politrucilor de tot soiul, a autorităților. Nu mai vorbesc de Ceașcă - Scorniceșteanul era la degetul lor mic! Iar disidenți erau de tot soiul, la fiecare colț de stradă, de prejudecăți și concepții.

Am cunoscut un scriitoraș de până la genunchiul broaștei, care mi se urca ca scroafa-n copac: cum i-a spus-o el de la obraz redactorului-șef Cutare, că nu i-a publicat o notulă de trei rânduri și un sfert. Cum s-a încrucișat cu Nichita (cum care Nichita? Marele Nichita!) la intrarea restaurantului U.S. și cum Nichita era cam grizat. Și cum au pus țara la cale, cum l-au înjurat ei pe Ceașcă... și cum...

Nimic din toate acestea!

Discontinuitatea, disponibilitatea și intermitența, ca să vorbim mai pe domnește, au devenit dimensiuni ale vieții umane. În era cvantelor lui Planck și a principiului indeterminării a lui Heissenberg ar fi stupid să te cramponezi de niște amintiri continui! Și stai, că geniul lui Einstein nu a cuprins încă totul lumea. Așa mi se pare. Deocamdată trăim încă răgazul pe care ni-l dau epigonii.

Dar când se va instala geniul său în lume, nemaiîngăduind nici o evaziune, atunci, abia atunci, revoluția lui își va dezvălui adevărata față. Se știe, un geniu nu este contemporan cu viața sa. Geniul este prin esență profetic. Și ce nu profetizează Albert Einstein? La întrebarea asta trebuie să ne gândim cu cea mai cumplită înfricoșare. Mi-este greu să mă gândesc la ea.

Dacă citești presa postdecembristă (și, iată, au trecut treizeci de ani și mai bine) și o anume literatură supurând de mândrie națională, ai zice că opozanții regimului comunist au fost câtă frunză și iarbă, căcălău, că una-două românul se burica împotriva secretarului de partid, că, dovedind o înțelepciune bimilenară, ieșenii i-a zis-o de la obraz Ghițulicăi, că politrucii de pe vremea aia erau nimica toată pentru el, niște fâsuri. Căci așa am rezistat noi - prin pârțuri. Nu mai vorbesc de Ceașcă - ăsta era la degetul lor cel mic. Iar disidenții români au fost vreo 22 de milioane.

Dar adevărul e, s-o spunem pe dreptate, că românașul a tăcut ca balega-n iarbă și a fost moale ca o țâță de vacă, ca un tractor dezafectat, uitat în curtea înierbată a unui fost CAP. Disidenții îi numărai pe degetele de la o mână. Care nu lua calea Occidentului, intra în pușcărie. Iar Uniunea scriitorilor slabi, fricoși și mediocri, după aplauze îndelungi și furtunoase, mai adopta o telegramă de felicitare către Ceaușescu pentru alegerea la al nu știu câtelea congres. După care urma la belle époque, adică labele poc!

Au trebuit să ne împingă de la spate unii și alții, nu-i mai numesc, ca să facem și noi revoluție până la urmă. Ultimii din fostele țări sărăcialiste. O revoluție, e drept, cu împușcați și cu torționari nicicând pedepsiți. O revoluție și niște alegeri "demoncratice" care au adus în fruntea țării, ca nicăieri în partea asta de Europă fostă rusizată, un pârât democrat - Iliescu, care a știut să tragă populației vânturi.

Sigur, comunismul a trecut. Dar un nou tip de comunism, altfel numit, cuprinde pe zi ce trece politicienii din marile țări ale lumii. Cele care influențează volens-nolens și pe cele mici. Și nu numai pe politicieni. Îngrozitor!