La răscruce de vânturi

Dacă citești presa postdecembristă (și, iată, au trecut treizeci de ani și mai bine din Decembrie), vezi o anume literatură plăsmuită, supurând de mândrie națională, ca un trântor într-un stup de albine. Ai zice, citind această presă (o parte a presei, s-o spun clar), că opozanții regimului comunist au fost câtă frunză și iarbă în România, căcălău, că una-două românul se burica împotriva secretarului de partid mai ceva ca împotriva femeii de serviciu, că, dovedind o înțelepciune bimilenară, ieșenii, bunăoară, i-au zis-o de la obraz Ghițulicăi, că politrucii de pe vremea aia erau nimica toată pentru el, niște fâsuri, că erau gata-gata să scoată chistolul și...

Așa am rezistat noi - prin pârțuri din astea. Nu mai vorbesc de Ceașcă - ăsta era la degetul lor cel mic. Ca să nu mai pomenim de faptul că numai Ciuma Lui l-a mânat la rele, că el era, altfel, băiat gigea, dar se înhăitase cu tovarășul Kim Ir-sen și cu ceilalți comuniști de tip asiat. Iar disidenții români au fost vreo 22 de milioane. Și vecinul meu e revoluționar-sadea: când i-a tras o palmă nevesti-sii atunci, că a sfarogit friptura.

Dar adevărul e, s-o spunem pe dreptate, că românașul a tăcut chitic, ca porcul cu râtu-n tărâțe, ca peștele în borș la foc mic, ca balega-n iarbă. A fost moale ca o țâță de vacă, ca un tractor dezafectat, uitat în curtea înierbată a unui CAP prizărit, cu ugerele vacilor unse cu balegă, ca să nu sugă vițeii. Disidenții îi numărai pe degetele de la o mână. Care nu lua calea Occidentului, intra la mititica. Iar Uniunea Scriitorilor slabi, fricoși și mediocri, după aplauze îndelungi și furtunoase, mai adopta o telegramă de felicitare către Ceaușescu reales la al nu știu câtelea congres. După care urma la belle époque, adică labele poc! Of, nu pot să-l uit pe piticul Emil Bobu, cu apertura brațelor deschisă la maximum: poc-poc-poc! Că Ceașcă nu suporta în C.C. decât prichindei ca și el; era numai unul lungan - Popescu zis "Dumnezeu", cel care a spus (în Tiliorman parcă): "Eu sînt tatăl vostru, eu sînt mama voastră, eu sînt Dumnezeul vostru". Acum nu știu unde o fi - probabil, ca și ceilalți pupincuriști din C.C., își mănâncă liniștit pensioara nu mică și își plimbă nepoțeii în Parcul Central din Turnu Măgurele.

Au trebuit să ne împingă de la spate unii și alții, să ne îmbrâncească: "Hai, burzuluiți-vă și voi!" Nu-i mai numesc pe sfătuitori. A trebuit ca Gorbaciov să-l prevină pe Ceașcă (dar degeaba, că scorniceșteanul era prost de încăpățânat sau încăpățânat de prost - l-a costat!), ca să facem și dregem și noi revoluție până la urmă. Ultimii din fostele țări sărăcialiste. O revoluție impetuoasă, frenetică, e drept, cu, vai, tineri împușcați și cu torționari nicicând pedepsiți. O revoluție cu care un amic de-al meu se lăuda prostește - avem și noi morții noștri! Ptiu! Am rupt relațiile cu el!

O revoluție și niște alegeri "demoncratice" care au adus în fruntea țării, ca nicăieri în partea asta de Europă fostă rusizată, un pârât democrat, cu studii la Moscova - Zâmbilă Ion, care a știut să tragă populației vânturi: cu hoardele de mineri simpluți și prostiți (oh, mă scârbesc și acum când îmi amintesc de salopetele alea pline de sudoare, de cizmele lor de cauciuc, de tropotitul lor de miliție proletară și de muierile isterizate de la APACA și de nu mai știu de pe unde). Și ăsta, Rânjilă Ion, își mănâncă pensia nu mică ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Dar ce să mai faci, neamule, cu Jâmbatul Ion, un hleab de 93 de ani?! Dă-l boalelor! judecă cei mai mulți români. Că așa suntem noi: ortodocși și iertători. Adevărul este că abisul cheamă abisul. De ce să te gândești la moartea cuiva? Dacă te uiți în abis, începe și el să se uite în tine, iar prin adânc vezi moartea trecând.

Noroc că "s-a dat drumul" la Occident. Plecau, frate, ca la Mecca și Medina! Atunci au plecat și băieții noștri. Vin acasă din an în Paște. Ne propunem să mergem la ei, dar...

Autoritățile nu au comunicat niciodată vreo cifră rezonabilă - câți au ușchit-o? Nu că m-ar interesa! Și au fost mulți: ca pârțurile în cele patru vânturi! Și uite așa, încet-încet, românii s-au schimbat, har Domnului. Astăzi pentru români Parisul sau laguna Veneției sunt ca și Dâmbovița apă vioară, plină de câinii morți as-vară. Iar de Rânjilă Ion nimeni nu mai pomenește, nici să-l pupe în fund, nici să-i spargă capul. C-așa-i românul - degrabă vărsător de sânge nevinovat, dar și mai degrabă uituc.

În fine, cred că cunoașteți lucrurile astea, ce le-am spus mai sus. Iar titlul știu că l-a mai pus și madam Emily Brontë. Dumnezeu s-o ierte pentru moartea ei precoce! Am repetat lucrurile cu pricina în special pentru tineri - să nu le uite! Căci ele trebuie repetate și iarăși repetate. Să nu le uităm! Fiindcă suntem cam uituci.

Și apoi să fiu conștient și să repet, să mă rog, de fapt: Clipe, voi clipe, îngerii timpului, bateți mai rar din aripi, mai răruț! Nu-mi scurtați nopțile cu graba voastră! Căci abisul cheamă abisul! Și, dacă te uiți în el, începe și el să se uite în tine. Iar prin adânc vezi moartea trecând...

În fine, să închei această prefață mai optimist, fără nici o legătură cu cele spuse mai sus. Sunt amintiri neașezate, nepuse într-o anumită ordine, fără nici o legătură între ele; o lume plenar discontinuă. Astfel, intermitența este singura sa lege. Adică o lume fără implicații și fără ex-plicații. Ceva, dacă vreți, similar cu o plajă presărată cu nisip și stânci. Goală! O lume fără sintaxă, dar nu fără morfologie; o lume în care forma este singurul refugiu al existenței, singura ei modalitate de a fi. O lume alcătuită numai din substantive, prin urmare, o lume fără mișcare, fără verbe.

Aceasta se vrea un fel de introducere "La răscruce", care nu poate fi o evocare, nici o rechemare, fiindcă trecutul însuși este abolit. Cine n-a fost nu poate să fi fost. Sau cine a fost atât de mult, până la saturație numai pentru sine nu mai poate fi nici o clipă, sub nici o formă pentru altul. Căci alteritatea nu este o punte suspendată între "sine" și "altul". Sunt noțiuni fără nici un fundament ontologic.