Viorel Ilișoi scrie despre tot ceea ce îl impresionează. Despre oameni și amocurile lor. Și îl tulbură multe. Are vâna unui băiat de băieți al zilelor noastre: sarcastic adeseori, lipsit de iluzii, dezabuzat uneori, dar și "dezbumbat", ca să zic așa, pi moldovinești, cu umor cât încape. Și cu ironia aferentă. E și moldovean Viorel! Din ținutul Botoșanilor, ce-i drept, dar având pe Creangă la o azvârlitură de băț și de concepții. Ce-i în gușă și-n... ixodidă! Asta înseamnă că are mai întâi și mai întâi talent nativ. Nu că alții, de prin alte părți, nu ar avea, dar, pare-mi-se, moldovenii de pe acolo îl au, mulți dintre ei, cu prisosință, cu nemiluita. Eu așa cred! Fie că scrie despre un erou român din Afganistan, fie că amintește despre ultimul cântec al Mariei Lătărețu sau fie că este atât de impresionat și impresionant când scrie însângerat despre tânărul omorât de securiști, căruia îi puneau ceva în cafea, fie despre atâtea altele. Toți sunt eroii săi (cartea o intitulează Eroii mei, prefață de Mihnea Măruță, editura GRI a autorului, București, 2023).
Viorel scrie cu simplicitate puțin "jucată": "Sunt ziarist, scriu chestii" - spune undeva. Nu, Viorel e și scriitor, iar "chestiile" îl ridică direct în Panteonul literelor române. Dar ar fi o tâmpenie din partea lui să se burice pentru asta. Atunci i-ar scădea mult din talent. Dar aceasta nu se poate întâmpla în ceea ce-l privește. Atunci ar fi un scriitoraș cu ifose, care se crede Iminescu, pe care îl întâlnim adesea la cenacluri nostalgice... gen Flacăra, care acum se vor reînviate în târgul Ieșilor și alte târguri (ah, ce reportaj ar putea scrie V. I. despre aceste cenacluri parturiente din provincie).
Și Viorel, hotărât lucru, are talent cu carul, cu furgonul, cu duba de transport marfă. Și atunci când scrie o Scrisoare către eroul meu (am citit textul de două ori), și atunci când descrie Europa regelui Marcel sau vorbește despre Părintele Milea, al milei. În toate autorul are o cheiță de aur din basme, cu care deschide lumea, indiferent care ar fi aceasta, cu oameni buni sau răi. Dar Viorel scrie mai mult de cei buni. Vezi, de exemplu, paginile despre prietenul său Florentin Florescu. În fine, cât de "buni" pot fi oamenii. Să spunem, mai degrabă, oameni obișnuiți. Însă poate fi și ironic, sarcastic, ca în Revoluția de la Dăbuleni, o reușită mare din volum, un fel de operetă comică oltenească, din care nu mă pot abține să citez: "Acum, primarul Aurel Băjenaru, fost procuror, cel care a avut curajul să rupă blestemul asfaltului în Dăbuleni, vrea să meargă până la CEDO pentru a muta indicatorul de intrare în Călărași la locul lui, unde a fost mereu. Va readuce astfel în Dăbuleni stațiunea de cercetare științifică, liceul, școala sanitară post-liceală, o bucată dintr-o fostă unitate militară și jumătate de cimitir (...) Și dacă vreun tren internațional ar trece pe-acolo, s-ar zbate să oprească și în Dăbuleni măcar un minut, două. Dacă orașul ar avea gară". Iată, Caragiale pur! Cel din 25 de minute!
Și pentru că suntem la comic și umor, să nu uit textul "haios": Un' te duci tu, mielule? Despre un cioban cu două facultăți, erou al Revoluției Române, care are 17 schije într-un picior (nu Revoluția Română, asta e moartă demult, ci ciobanul cu haios nume, Edward Comănac). Impresionant este și textul Maria Lătărețu. Ultimul cântec, ultima zi. Că Viorel este os din osul lui Creangă, o dovedește și textul Ultima bogăție a subsolului românesc și despre Zorro, câinele de 10.000 de euroi, text mirabil, parcă scris într-o transă genială.
Dar care text nu este impresionant?! Ilișoi parcurge toată "plaja" socială românească. O cunoaște ca nimeni altul și o descrie cu brio. Sine ira et studio, cum zice strămoșul latin, adică fără ură și părtinire. Ba și cu un zâmbet în colțul buzelor, fără părtinire, dar cu pătimire adesea. Ca și toți marii clasici ai literaturii noastre. Ar merita ca oamenii politici români să-i cunoască opera - spre luare aminte și îndreptare! Viorel are un zâmbet benign, care nu doare, care parcă spune: Așa-s românașii mei, ce să le fac?! Ăștia sunt, iar eu îi iubesc și gata!
Dar să nu se creadă că Viorel e molatic, bleguț. Nu! E suficient, de pildă, să citim paginile sale despre Paul Goma și ne vom convinge. Din alt punct de vedere, este pe deplin conștient de rolul poveștii la români. Iată ce poate gândi despre tâlcul poveștii la noi: "Germanii, care i-au dat cândva lumii pe frații Grimm, nu au astăzi povești - ceea ce pentru un român poate fi frustrant. Nu ai văzut la noi meseriaș lucrând în vreo casă fără să stea la taclale cu proprietarul, fără să comenteze ceva, să dea sfaturi, să bârfească. Puțin dialog face parte chiar din serviciul dorit" (pag. 376).
Și am să zic vorbă mare, scuzați-mă: Se cunoaște că Viorel e moldovean. Are bunătatea, dulceața și căldura aferente, de care, probabil, nici nu este conștient. Cică Fidias a fost întrebat cum a conceput uriașa statuie a lui Zeus. Și el a răspuns: "Citind pe Homer!" Ei, bine, Viorel ar putea spune, când este întrebat cum de scrie atât de bine: "Citind pe Creangă". Și îmi amintesc cu această ocazie că moldovenii au dat literaturii române oameni vestiți. Poate cei mai de seamă, spun eu cu mândrie moldovenească. Și publiciști. Viorel Ilișoi este unul dintre aceștia, în primele rânduri. Și el este unul dintre "eroii" despre care scrie. Unul dintre cei mai de seamă.
În încheiere ce-aș vrea eu să mai spun: Cartea e musai să fie citită!