Pagină de jurnal

25 Decembrie 1952

N-avem brad, dar Moşu a venit şi la noi. Ne-a lăsat cadourile la căpătâiul patului. Eu am primit un caiet şi un creion, învelite în hârtie groasă ca tabla, cenuşie (am împăturit-o şi o pătrez, şi hârtia e la mare preţ aici). Cine ştie ce troc a făcut Anghelina – care mi-a devenit foarte apropiată – şi cu cine, ca să ajungă să facă rost de o asemenea avere. Anghelina – femeie simplă, fără şcoală, fără altă vină decât aceea că a fost turnată de cine ştie cine că a uneltit împotriva poporului. E hilar: să te uiţi la femeia asta şi să te gândeşti că ar putea fi un duşman al poporului. Oare ce fel de probe există la dosarul său? Ea nici măcar nu ştie să scrie. Cunoscând-o tot mai bine, îmi dau seama că e un om deosebit. Doamna Sofia – că aşa îmi spune ea – doamna Sofia, luaţi dumneavoastră gumarii ăştia, nu mai umblaţi desculţă, că nu sunteţi învăţată cu înţepăturile ciulinilor. Eu am tălpile groase, nu mai simt nimic cu ele, de când eram copil, tot desculţă am mers, şi la treabă, la câmp, şi cu vaca, pe mirişte. Desigur că nu pot face asta, părinţii noştri ne-au educat în spiritul solidarităţii cu cel în nevoie, or eu nu am deloc o situaţie mai grea decât a Anghelinei. Din contră, ea e mai plăpândă şi are nevoie de protecţie. Aşa simt. S-a nimerit să stăm în aceeaşi casă. I-am dat adeseori bucata mea de mămăligă rece. Şi ea mie. Dar ea, ea e atât de slabă... incredibil de slabă! Pielea şi osul!

Caietul e mic şi are coperţile murdare de pământ şi îndoite la colţuri, iar creionul e mai mult un ciot. O să am grijă să-l ascut cu mare zgârcenie. Dar bucuria pe care am simţit-o a fost infinit de mare, de parcă aş fi primit un stilou cu peniţă de aur şi un jurnal în copertă de piele frumos mirositoare. Pot, în sfârşit, să-mi scriu gândurile, să notez întâmplările, să scriu despre oamenii minunaţi pe care i-am cunoscut şi între care îmi trăiesc zilele, dar şi despre brutele care ne chinuie. Mă tot străduiesc să ţin în minte fel şi fel de lucruri, cu gând să le scriu într-o zi, şi cu teama perpetuă că le uit, că uit amănunte, chipuri care s-au dus, gesturi care s-au consumat într-o clipită dar au avut valoarea unor comori. Azi, pot să le pun pe hârtie. Ce bucurie!

Scrisori nu am cum să aştern. Nimeni nu primeşte scrisori la Mălaiu, nimeni nu poate trimite scrisori de-aici. Nu ai cum, nici una, nici alta.

A încercat una dintre femei să trimită un bilet, printr-unul din supraveghetorii care vin să ne aducă porţiile de mălai – câteodată, rar, ne aduc şi pâine, dar oricum, nu ne pare rău când ne lipsesc de ea, pentru că e acră şi clisoasă. Smaranda m-a rugat cândva să scriu pe un petic de hârtie câteva cuvinte, pentru rudele ei. Ea nu ştia să scrie. Nu ştiu de unde avea boţul de hârtie şi bucăţica de creion (era aşa mic, că de-abia îl puteam ţine între degete).
- Şi ce-ai să faci cu bileţelul, Smarandă dragă?
- Am să-l strecor într-o buca' de mămăligă ş-am să-l dau Victoriţii, supraveghetoarea.
- Şi dacă te pârăşte?
- Nu mă pârăşte, am mai vorbit cu ea şi ne avem bine. Are suflet bun, da'... astea-s vremurile, trebuie să dea şi ea o pâine la copiii ei.
- Sau chiar un cozonac.
- Pâine, cozonac... aşa-i când eşti mamă. Nu te mai gândeşti la nimic, doar să le fie cât mai bine la copiii tăi. Mai cu seamă că ea are şase fete. Şase! Ce să facă şi ea?
- Bine, să zicem că nu te pârăşte Victoriţa. Dar dacă descoperă cineva bileţelul? Nu vă ridică pe-amândouă? N-ajungeţi în temniţă?
- Şi ce să fac, doamnă Sofia? Altceva ce să fac? Dumneavoastră n-oţi avea rude, care să vă ducă grija. Da' eu...

Atunci am plâns straşnic! Rudele mele... Ştiam că dacă încerc să iau legătura cu cineva dintre ai mei, din familie, în cazul în care aş reuşi – dar puţin probabil! – mai mult rău le-aş face. Lor. Nu la răul meu mă gândesc, pentru mine nici nu mai contează. Uneori moartea îmi pare mai uşoară, mai dulce decât viaţa. Mi-o doresc. Apoi alung repede gândul. E păcat. Dar lor... nu, n-aş vrea să le pricinuiesc vreun rău. Vreau să îi ţin departe măcar pe nepoţi de toate astea. Aş vrea să am putere până la capăt, să nu mă mai arăt, ca să le complic vieţile...

Pe Smaranda a pârât-o supraveghetoarea. Au luat-o din tabără şi n-am mai ştiut nimic de ea, niciodată. Dacă ar fi spus cine îi scrisese biletul, aş fi fost şi eu ridicată, cu siguranţă. Dar n-a spus. Or fi bătut-o? Or fi torturat-o? Or fi închis-o? Or fi omorât-o? Cine ştie?
Am plâns pe-nfundate, îngropându-mi faţa în pardesiul meu încărcat de amintiri, pe care mi-l adusese Teodosie de la Paris – cândva, ultima modă, cu broderie fină la guler, la manşete şi la buzunare – , înăbuşindu-mi hohotele şi icnelile de jale, de furie.

De-atunci, de când cu încercarea eşuată a Smarandei de a le trimite un semn rudelor, parcă ceva mi-a declanşat toate amintirile legate de casă. Şi nu mai visez altceva, decât străzile din Piua Petchii. Ba sunt prăfoase, iar eu merg desculţă, în timp ce soarele mă arde şi parcă pielea pe umeri, pe braţe, pe picioare, se înroşeşte văzând cu ochii şi se umple de pistrui mari... Ba plouă şi e noroi, iar eu înaintez greu, greu, ca atunci când mergi prin apa până la brâu şi întinzi mâinile lateral, ca nişte vâsle, să te ajuţi să ai spor... nu ştiu unde mă duc. La fiecare poartă flutură steaguri negre, semnificând vecinătatea morţii. Brrr... Ce coşmaruri...

Moşu i-a adus Anghelinii un pardesiu – cel pe care mi l-a adus Teodosie de la Paris, singura haină mai groasă pe care o mai aveam. Anghelinii îi trebuie mai mult decât mie. Chiar dacă ne încingem cu nailoane, ca să rezistăm la frig, uneori nu ajunge. Anghelina tuşeşte uscat şi adesea dârdâie. E mult mai şubredă decât mine, e slabă-slabă. Zilele trecute am primit cizme de cauciuc. Ne-am luat fiecare din grămadă, câte-o pereche, cu două-trei numere mai mari, ca să ne putem vârî picioarele înfăşurate în cât mai multe zdrenţe, care să ne ţină de cald. Mulţi au degerături la picioare şi cât pătimesc!

Mă gândesc câteodată, cu ochii deschişi, cât e de plăcut să stai într-o cameră în care s-a făcut focul la sobă. Căldura aceea are un anumit miros, nu reuşesc să-l definesc. Cu siguranţă, nimic altceva nu miroase precum căldura dată de focul făcut în sobă. Când coşul e proaspăt curăţat şi trage foarte bine, se aude un vuiet prelung, înfundat, iar focul arde viu, înteţit. Lemnele trosnesc. Acasă, îmi plăcea să mă uit la hornul din care ieşeau împletiturile de fum.

Deodată o auzeam pe mama zicând:
- A venit frigul. Trebuie să facem focul la sobă.

În scurt timp, apărea şi recuzita aferentă. Lopăţica ruginită, cu coadă lungă, pentru scos cenuşa şi găletuşa de tablă argintiu-negricioasă, cu toarta de sârmă strâmbă. Cârligul vechi, pentru scormonit jarul. Coşul împletit, vechi şi el, cu mânere roase, în care erau cărate lemnele.

Lemnele uscate sfârâiau ca o pisică alintată, mângâiată sub bărbie. Plăcile de teracotă se încălzeau treptat, până când ajungeau să se încingă şi nu mai puteau fi atinse.

Când zăpada era multă şi curată, eu, cu picioarele şi mâinile îngheţate bocnă, şosetele şi mănuşile ude leoarcă, stăteam, mică-mică, pe săniuţă, în uliţa mărginită de troiene uriaşe, privind hornul casei, cu bărbia ridicată şi ochii înălţaţi spre buchetele efemere de fum. Din horn ieşeau căpcăuni, balauri, cai înaripaţi, împăraţi, prinţese. Aşteptam răbdătoare până când formele lor se destrămau. Mă durea gâtul. Parcă şi umerii.

De câte ori nu mi-am fript buricele degetelor pe solzii încrustaţi în smalţul dreptunghiurilor de ceramică maronie! Din greşeală sau dinadins. Câteodată, pândeam să nu mă vadă nimeni, şi, dimineaţa, luam în pumni cenuşă care încă mai era călduţă. Pulberea fină îmi lăsa palmele alburiu-albăstrii. Îmi lipeam obrazul de teracota caldă. Pe brâul sobei îmi punea mama cana cu ceai, să-l ţină cald. Lichidul verzuliu mirosea puternic a izmă. Uneori, plutea în el o felie groasă de lămâie. Îmi plăcea lămâia. În mijlocul feliei era un cerculeţ mic-mic din care porneau petalele zemoase, cu textura lucioasă, translucide, lipite perfect unele de celelalte. Câte un sâmbure secţionat, nimerit în calea cuţitului. Apoi cerculeţul alb-gălbior, ca celuloza. Şi stratul de la suprafaţă, subţire ca o foaie de hârtie, galben-auriu, poros. Gustul acrişor, reconfortant. Amestecat cu mirosul de izmă.

Râcâitul cârligului în jar – hârşt, hârşt, hârşt, hârşt – l-ar recunoaşte azi dintr-o mie de zgomote asemănătoare.

Stând pe un taburet scund, rezemată cu spinarea de soba în care trosneau lemnele arzând, învăţam la istorie. Citeam în gând, apoi repetam cu voce tare, fără să mă mai uit în carte.

Uite-aşa, mă ia câte un val de amintiri şi mă poartă pe el, lin... Îmi face plăcere, e un refugiu liniştitor.

Mă tot gândesc: cum am ajuns aici? Şi de ce? La postul de jandarmi, unde am fost convocată în fiecare zi, timp de o săptămână, mi s-a spus că îmi pot lua bagaje cu mine, dar doar atâtea câte pot căra în mâini. Mi s-a mai spus unde trebuie să mă prezint în ziua cutare şi la ce oră, şi că făceam parte din lotul cu numărul 404. Lot? Cum adică lot? Dar n-am avut curaj să întreb. Ştiam că răspunsul ar fi fost o uitătură urâtă, dacă nu cumva şi o îmbrâncitură.

Am strâns câteva lucruri, care credeam că îmi vor fi necesare acolo. Le-am strâns în două geamantane mari, cu ezitări: ba puneam unele, ba scoteam altele şi tot aşa. Şi, mai ales, îmi era teamă. Nu ştiam nimic despre viitorul meu, care începea a doua zi. Unde voi merge? Ce voi face acolo? Voi muri? Mă voi adapta? Voi putea munci, voi avea destulă putere? Ce va fi? Frământări fără răspuns, gânduri mai ales negre. Cu trenul de marfă am mers câteva zile. Vagonul nu avea lumină, noi eram înghesuiţi, de-abia puteam respira. Eram murdari, însetaţi, tăcuţi, încruntaţi. În a doua zi ni s-au mai dezlegat limbile, fiecare depănându-şi propria poveste. Una mai tragică, mai absurdă decât alta. Am fost foarte mirată că, făcând un popas ca să ni se dea apă, am văzut cum oamenii se îndemnau unii pe alţii să bea, să treacă în faţă; fără ca cineva să ne spună cum să facem, de la sine ne rânduisem: în faţă, femeile tinere care aveau copii în braţe sau de mână, apoi femeile în vârstă, apoi bărbaţii în vârstă, şi la urmă, bărbaţii tineri sau în floarea vârstei. Am fost atât de atinsă de acest lucru, încât am dat în plâns. Am plâns zdravăn, cunoscând pentru prima dată pe viu şi intens ce înseamnă grija, compasiunea, spiritul de întrajutorare la greu, la necaz.

Ne-au aruncat în câmp, într-un lan de grâu. Am petrecut câteva nopţi sub cerul liber, până ne-am săpat nişte bordeie în pământ. Eu nu puteam să dorm, îmi era frică de şoareci. Nici mai târziu, când ne-am făcut colibe, nu puteam pune geană pe geană. Cum aţipeam un pic, cum visam că se plimbă şoarecii pe mine. Câteodată chiar se şi plimbau. Dădeam din mâini întruna şi mă scuturam. Era un domn, mai în vârstă decât mine, Constantin Podor, care mă învăţa: Doamna Sofia, nu trebuie să vă temeţi. Ei se tem la rândul lor de noi. Priviţi-i un pic. Sunt atât de mici şi de fragili... Nu-s în stare să facă rău. Sunt şi ei perturbaţi de venirea noastră, le distrugem habitatul. Nişte victime nevinovate, ca şi noi... În timp, ne-am ridicat un fel de case. Scunde, amărâte, acoperite cu paie. Ne-a luat ceva timp. Am frământat pământ cu paie, cu picioarele, şi apoi l-am pus în forme de cărămidă. Asta era treaba noastră, a femeilor. Am lăsat chirpicii să se usuce la soare. Bărbaţii au construit. Am muncit şi la o fermă aflată la vreo doi kilometri, am cules porumbul şi am desfăcut pănuşile de pe ştiuleţi, sau am scos cartofii din pământ. Am ajuns să merg desculţă, pantofii pe care i-am luat cu mine s-au rupt de mult, iar alţii nu ai de unde să iei. (Doar acum, în iarna asta, s-a întâmplat să primim cizme de cauciuc. A fost, poate, cadoul lor de Crăciun?)

Dar ce spun eu aici? Nu doar încălţări, ci nimic altceva nu ai de unde lua. Domiciliul obligatoriu asta înseamnă. Să stai în acest loc uitat de lume, de-aici să îţi procuri toate mijloacele necesare traiului. Iar asta înseamnă mâncare, apă şi un culcuş în care să poţi dormi. Nu ai voie să depăşeşti zece kilometri jur-împrejurul micii aşezări care a luat fiinţă prin noi, şi care a fost înconjurată cu sârmă ghimpată. Dacă ai nevoie de doctor, îţi trebuie aprobări de sus şi te deplasezi cu escortă. Mulţi oameni au murit pentru că nu au putut primi ajutor medical la timp. Cimitirul şi-a conturat încet-încet graniţele, de la câteva cruci amărâte, făcute din crengi groase, a ajuns în câţiva ani la câteva sute. E, poate, zona cea mai sinistră: crăci noduroase, uscate şi negricioase, încrucişate şi legate cu sârmă sau sfoară, ţâşnind din pământul negru, sub formă de cruci; flori nu sunt, nici iarbă verde, îngrijită. Doar buruieni care cresc la voia întâmplării şi din care, de primăvara până toamna, răsar tenebroasele cruci improvizate, iar iarna este... brrr... înspăimântător! Când nu ninge, cimitirul pare o pădure uscată, pitică, lugubră. Când cade neaua, sumbrele improvizaţii funerare contrastează puternic cu albeaţa strălucitoare a zăpezii, iar tabloul e suprarealist. Iar când plouă... când plouă e cel mai rău. Noroaiele îmi dau fiori pe şira spinării şi se insinuează în visele de noapte. Nu suport noroaiele. Noroaiele şi şoarecii – astea au fost primele mele spaime la Mălaiu. Hm... Mălaiu. Aşa am denumit noi locul. Vin supraveghetorii şi ne dau "ajutor alimentar" câte o cană de mălai pe săptămână, de persoană. Mai de haz, mai de necaz, aşa am ajuns să-i spunem aşezării: Mălaiu. Şi aşa i-a rămas numele.

Oare vom rămâne aici pentru toată viaţa? Oare voi odihni în acest cimir? Până acum, Dumnezeu m-a ajutat şi m-a apărat, iar eu i-am mulţumit în fiecare seară, şi m-am rugat, m-am tot rugat, cu fervoare, cu credinţă adâncă...

Pot fi iertaţi aceşti indivizi? Mă tot întreb: pot fi iertaţi? Eu nu o să am niciodată atâta putere... nu doar pentru mine, pentru suferinţele mele, ci pentru tot se întâmplă aici, pentru câte vieţi distruse am văzut şi văd în jurul meu.

Cam aşa au înţeles ei că trebuie să apere cuceririle poporului. Noi, mâna asta de oameni amărâţi, suntem duşmanii din interiorul ţării, împotriva cărora securitatea trebuie să lupte cu vigilenţă, garantând – prin înlăturarea noastră din societate, nişte bieţi oameni fără putere, în fond – siguranţa Republicii Populare Române. De ce sunt vinovată? Nu ştiu, nici azi nu ştiu. Tribunalul Poporului a hotărât... Cine este acest tribunal? Care este acuzaţia? Care sunt dovezile? În singura hârtie pe care am primit-o de la Ministerul Justiţiei scrie că am contribuit la dezastrul ţării? Dar ce înseamnă asta, concret, nu am aflat niciodată...

Când eram copil, noaptea, lumina stătea închisă în cameră, era întuneric. Uşiţa sobei rămânea întredeschisă, iar prin spaţiile înguste evadau luminile lunguieţe ale flăcăruilor. Se plimbau pe pereţi, pe tavan, pe mobile, dansau sau se jucau, ba se ascundeau, ba se iţeau, lungi şi tremurătoare, pitice şi apoi invizibile, alergând fantomatice după servantă sau după dulap, ca să ţâşnească în scurt timp din spatele vitrinei încărcate de oglinzi. Ochii deschişi, lucind în întuneric, urmărind ivirea luminiţelor şi umbrelor.

După câţiva ani, din horn nu se mai iveau personajele din poveste. Ieşeau doar spirale de fum. Pur şi simplu fum.

Nu ştim ce ne va mai aduce ziua de mâine. Dar azi ne strângem cu toţii pe lângă godinele ruginite şi, la lumina pâlpâită a lumânărilor din care picură ceară fierbinte, cântăm – cu privirile pironite în podeaua pe care se derulează amintirile blânde ale trecutului şi speranţa viitorului – colinde de Crăciun.