Primul Crăciun

Sunt şaişpe ani de atunci... Primele Sărbători în Canada. Era zăpadă, era ger (minus 27oC...), era senin, era frumos!

Luasem şi al doilea job: la benzinărie. Nu e plăcut să pui benzină în maşini la minus 27. Nu întotdeauna o poţi face cu mănuşi. Şi fâţâiala înăuntru-afară nu făcea decât ca aburii condensaţi pe sticla ochelarilor, ce mă împiedicau să văd înăuntru, să se transforme în gheaţă, afară... Dar eram bucuros, ne hotărâserăm să adunăm suficienţi bani să cumpărăm apartamentele "alor noştri".

Al doilea job al meu, alături de cel al soţiei – ca şi micile neplăceri prin casă; de exemplu, din vinetele coapte cu destul fum şi făcute salată (prima salată de la plecarea din ţară!) nu a mâncat nimeni (eggplant? Yuk!), tigaia în care prăjisem nişte ficăţei de viţel ajunsese în tomberonul de gunoi (liver? Yuk! - numai pisicile mănâncă aşa ceva!) – o făcuseră pe "vară"-mea să ne dea ultimatum: acum sunt sărbătorile, dar vă mutaţi la sfârşitul lui ianuarie! Soţia a vrut să ne mutăm chiar atunci ("nimeni nu m-a dat afară din casă până acum!"), dar am convins-o că nu putem ajunge la serviciu fără o maşină. Şi maşină nu pot cumpăra până la sfârşitul lui ianuarie. Mai trebuie să fac şi şcoală...

"Văru"-meu nu era foarte fericit de cele întâmplate, el credea că ne va ţine vreo şase luni. A avut şi curajul să mă ajute să fac oarece exerciţii cu maşina lui, să îmi iau carnetul. Am ieşit în duminica dinaintea Crăciunului pe şosele – după ce m-a pus să scot maşina din garaj. Cu spatele. Nu am patinat decât de vreo două ori – nu se aruncase cu nisip peste tot... În drum spre casă, după vreo două ore, mi-a zis: "Nu conduci rău. Ai avut maşină în România?" "E prima dată când pun mâna pe volan", i-am răspuns, atent la condus. Când am ridicat ochii, era palid. Mi-a zis: "Nu te supăra, îţi plătesc eu şcoala de condus, dar eu nu mai vreau să risc. Ştiu că e o tâmpenie, dar am patru copii de crescut. Dacă ştiam..." Am făcut şi şcoala (pe banii mei), am luat carnetul din primul test, am cumpărat şi un hârb de Colt cu trei sute, ne-am şi mutat la sfârşitul lui ianuarie...

Dar eram în zilele de Crăciun. A început cu câteva zile mai devreme: Brenda ne-a dus la "Christmas Party". Aici mai toate companiile fac un astfel de party pentru angajaţii lor. Cum ea nu lucra, a vrut şi ea unul – şi ne-am dus la MacDonalds'... Avea cupoane. Nu mai ştiu ce am mâncat (nici nu e nimic de rememorat!) – dar soţiei i-a plăcut! MacD's a rămas unul din localurile ei preferate... După câteva zile ne-am dus la Fred, patronul companiei unde lucram. Ne invitase pe toţi angajaţii, cu soţiile, prietenele... Nici ce am mâncat acolo nu mai ţin minte. Cred că din curcan. Yuk! Şi a venit seara de Ajun.

Aflasem că în acel an Party-ul urma să se ţină la noi. Erau invitaţi vreo zece rude şi prieteni. Curcanul (yuk!) îl dădea Brenda, ceilalţi urmau să aducă restul (pe aici asta se numeşte potlack). Ştiind că trebuie să plecăm, nu am cheltuit prea mult. Văzând că nu prea e în casă telemea, am cumpărat o bucată. Şi nişte pateu – în loc de caltaboşi. Nu am găsit cozonac (nici acum nu găsim!), dar am luat nişte panetone italian. Şi o sticlă de vin german – seamănă cu cel de Murfatlar. Aşa că, din camera noastră din basement (demisol), de pe la cinci am tot ciulit urechile să auzim când se adună lumea la masă. Pe la şase am auzit oarece forfotă – dar după aceea s-a făcut linişte. Am adormit – tot era întuneric ca în peşteră... Ne-am trezit pe la 10. Linişte. Ora 11 a venit, Moş Ajunul n-a sosit... Ne-am luat inima în dinţi şi am urcat scările. Nimeni. Doar luminiţele din Brad sclipeau, în rest – beznă. Unde naiba sunt ăştia? În Canada nu se serbează Crăciunul?

Văzând că nu e nimeni, până la urmă ne-am dus şi ne-am adus lucrurile cumpărate. Am încropit o masă – am găsit şi nişte lumânări (în Canada astea nu lipsesc din nici o casă. Sunt mirositoare – mai puţin funcţionale...). Auzind probabil zgomot, a apărut Nick, "văru"-meu. Era în trening şi tricou, se vedea că se sculase din pat.
- Ce faceţi? am întrebat eu. Nu serbaţi Crăciunul? Nu e Party?
- Da, mi-am amintit, a zis el. Şi la noi în casă, când eram copii, sărbătoream în Ajun. Aici se serbează ziua de Crăciun. Mâine va fi party... Era frumos când eram copil. Se cântau colinde ("carols") şi veneau vecinii să dea mâna cu noi. Mâncam porc, nu curcan, şi mama făcea un cake cu nuci.
- Cozonac.
- Da, cozonac... Era frumos!
- Mama mai face cozonac?
- Nu ştiu. Nu am mai fost de mult la Willingdon de Crăciun. Am fost de două ori în Christmas Day. Am mâncat curcan...

Am împărţit totul în trei şi am turnat vin. Nick a stat cu noi până ne-am dus la culcare – după vreo două ore. Brenda era plecată la mama ei, ca de obicei în weekend. Copiii dormeau. Aş fi ascultat colinde – de carols eram sătul! Le auzeam peste tot, în mall-uri, în magazine, în bancă, în bibliotecă... Dar era iarnă şi pace – şi Nick aprinsese câţiva buşteni în şemineu. Stăteam şi priveam flăcările şi sorbeam în tăcere din vin. Îmi aminteam de fostele Crăciunuri. Les neiges d'antant... Cred că şi Nick făcea acelaşi lucru.
A doua zi a fost Christmas Day. Au început să vină pe la 2, la 3 ne-am pus la masă. Nu eram prea mulţi, încăpeam la o masă lungă (cred că vreo doisprezece, cu totul). Rude de-ale Brendei. Nu îi mai ţin minte. S-a mâncat ca la noi; adică, mult. Curcanul, destul de dolofan, a fost mâncat aproape tot! Cu sos de coacăze, cartofi dulci (yams) şi piure. Cu stuffing cu tot. Yuk! Fără murături. Ca aperitiv au fost tot felul de "salate" (lipsea, de fapt, salata...): din verdeţuri, fasole, pasta... Morcovi şi ţelină (crude), nişte dipp-uri (un fel de sosuri albe) în care să le înmoi, tortillas şi salsa... La coadă, nişte prăjiturele fără gust. Au luat-o cu tărie (vodka, rum, whisky) şi pops, eu am băut o bere şi pe urmă am rămas pe apă minerală. Noroc că în Canada toate femeile ştiu să conducă...

Pe la 5 au zis că e destul. Şi-au desfăcut nasturii şi cureaua... Au debarasat masa şi au trecut la joc. Mai precis, la tot felul de jocuri. De societate. De masă. Nu folosind cărţi sau zaruri. De exemplu, o echipă încerca să exprime un cuvânt sau frază, expresie, prin pantomimă – şi cealaltă încerca să ghicească. Se făceau clasamente... Alt joc folosea hârtie şi creion. Se citea o literă (foloseau un petec de ziar; cineva mergea cu creionul peste cuvinte şi când cineva striga Stop!, spunea la ce literă ajunsese...). Pe baza acestei litere căutau cuvinte din diferite domenii (ţări, oraşe, expresii, scriitori etc.) Şi iar se făcea clasament.

Pe la 7 au zis că e destul – şi au plecat acasă. Au ajutat-o pe Brenda să adune, să cureţe vasele. Nu pentru că le era milă de ea – ci pentru că fiecare şi-a luat acasă ce rămăsese din ce aduseseră. Care o jumătate de cartof, care o farfurie de prăjiturele, care câteva boabe de fasole sau nişte tortillas... Resturile curcanului au rămas la Brenda – a făcut sandwich-uri din ele o săptămână! Chiar şi sosurile au fost puse cu grijă în borcănele. Când am văzut-o pe una dintre invitate luând nişte felii de morcovi (după ce le-a şters de sos), ne-a apucat râsul (pe mine şi pe soţie...). Deşi se zice că nu e frumos să îţi judeci semenul...

Din fericire, a fost doar primul – şi ULTIMUL! – Crăciun, Christmas Party mai precis, printre canadieni. De atunci l-am făcut, întotdeauna, între români. Sau cu nişte ucraineni (singura diferenţă este că ei mănâncă iepure...) În această privinţă, nu am reuşit să mă "integrez". Nici nu am vrut. Nu vreau să merg acasă de sărbătorile de iarnă, s-ar putea să am surprize (neplăcute). S-ar putea să serbez şi acasă Christmas Day, nu Ajunul, nu Crăciunul. Ne cosmopolitizăm atât de repede... Mai ales din snobism.

Mi se mai întâmplă să serbez nu numai Ajunul, aşa cum am pomenit eu în Ardeal, ci şi Christmas Day, alături de români "din regat". Sunt mulţi care pun pe masă curcan (yuk!) şi nu porc. Poate au dreptate, aici nu ţinem post şi până de Crăciun suntem sătui de porci... Cum suntem, deseori, sătui de jigodia de brad care, împodobit dinainte de 1 decembrie, începe să-şi lepede cojocul de ace înainte de Crăciun... În multe lucruri ne-am "integrat" – şi îmi pare rău că o facem... Societatea nu vine peste noi, avem acest drept să ne păstrăm identitatea, mai ales dacă noua societate nu îţi oferă ceva mai bun.

Dar oricum o fi, nu există casă de român în care să nu poţi asculta, de Crăciun, colinde româneşti. Sau acela nu este român!