Mă întrebă cineva dacă crez în dragostea nemuritoare...

Conferinţă.

Nostalgia sfârşitului de an, priapismul începutului, re-naşterea, cele rele să se spele... de acum încolo... cele bune... rezoluţiile, viciile - cele cu greu adunate - adulate, clădite cu voinţă şi bani grei, aruncate pe gârla lui Hades, să se ducă...

Eu unul refuz să fac asta, în loc, îmi ţin o conferinţă, ca să văz de am voie să'mi păstrez sufletul. Din an în an îi mai greu, aproape imposibil. Aşadară, conferinţa în ajun de Crăciun, cu mine însumi departe, departe de casă. Departe de O ţară, dar în ţara care acum e a mea.

- Hm. Care casă? Unde'i casa mea? Cum pot să'mi găsesc amintirile'mi pe străzile prezentului? De ce de fiecare dată vreau acasă, când îs acasă? De ce răsuflu liniştit când îs înapoi? Acasă'n casa care nu'i acasă? Ţara mea nu mai există. Ţara mea îi numai în visele'mi. N'am ţară. O vândui... Micile, măruntele nestemate, au căcăreze, rămân în sufletu'mi şi or sfârşi odată cu dânsul în pleava stelelor.

- Halt, cum adică o vândui?! Mai întâi că nu se vinde. Se cumpără. Pre bucată, au felie. Amintirile şugubeţe, sânii puternici, lipăit de tălpi goale pre podele, zumzetul de bondari în sita aerului de vara, împolenat de lumini piezişe ce'ţi arată, precum pre scena teatrului în săgeata reflectorului, miriade de puzderii de sâmburi de praf, ce'ţi amintesc de farmecul nopţilor cu cearceafuri apretate şi uscate'n soare şi vânt, ce scârţâie, de chiloti tetra albi, ca miezul soarelui de vară şi de m a g i c a stare ot lucrum, plimbarea pre străzile stropite de apa cisternelor, buduganii şi paşii'n zgomot, toc, toc, toc, pre pietrele străzii întunecate'n zorii bacalaureatului virgin.

Aducându'ţi aminte de o masă faină, din lemn vechi, cu urme de cercuri roase de pahare cu vin, cu sirop şi apă gazoasa, în care, cu briceagul copilăriei scrijelim, rând pre rând, inimi, suflete, nume şi mici picături de răşină de brad, mă apucă aşa, o tristeţe... iremediabilă.

Când îmi aplec urechea pre caldul lemn al mesei, parcă aud voci, muzichie, doooooooongul lemnului bătut în muchie pe vreuna din crucile vechi de toacă, au de cemitir vesel sau de pietricele puse pe vreun muchean de suflet mort, aşa cum se cuvine, ca să ştie că'ţi făcui semn de luare aminte pentru viaţa dânsului au a dânsei. Şi că nu pleci.
Nicicând.

Se reîntorc cocorii şi pleacă, gâjuind ameţiţi un cânt de bejenie ce nici dânşii nu'l mai aud, înfomentaţi, bătând din aripi trudite peste măsură, aterizează pre plaja mării morţii noastre, îngânând, unde sunt, unde, und... ca mai apoi, să moară liniştiţi, în visuri, înconjuraţi de gheaţa caldă a aducerii aminte.

Mă întrebă cineva dacă crez în dragostea nemuritoare... Mototolesc hârtia cu conferinţa şi o arunc în foc, flăcările'mi ling ochii şi miroase a portocale şi mere'n cuptor, scăpai şi anu' şsta.

La mulţi ani în noul an!

PS: A mică a invitat o colegă la conac. Stă peste noapte. Venii de la slujbă târziu, le observ: îs ocupate cu computadorul, mă duc să fac un duş, mai apoi în camera'mi, văz patul nost, transformat în cort de beduin, pluşate dihănii îs aşezate în mijloc, cărţulii, doo pixuri, un jurnal cu cheie, un biscuit pre jumate ronţăit, trei agrafe şi o lanternă. Agăţate pre mânerele scrinului, îs două halate de baie, unul cu urechi de iepure, unul alb cu nasturi roz şi petele de trandafili.
În iatacul prinţesei mici, radioul dânsei cântă Over De Muur, [Peste Zid] de Klein Orkest. Iacă o traducere grăbită:

Oost Berlijn, Unter Den Linden
Se plimbă trecători sub steaguri, sub manifeste. Acolo unde Lenin şi Marx pe socluri stau.

Şi unde toată lumea lucrează, seceri şi ciocane. În timp ce garda se shimbă în pas tropăitor de parada, 40 de ani de socialism, în ăst timp am realizat mult...

Dar ce înseamnă un stat ideal, când ziduri te'nconjoară?
Şi'n care eşti speriat, şi prudent când vorbeşti. Ce'i asta stat ideal? Spune'mi, care'i valoarea lui?
Unde cel ce gândeşte altfel îi declarat nebun?

Şi numai păsările zboară din est în vest Berlin. Nu sunt huiduite şi nici împuşcate Cand zboară peste ziduri, peste cortina de fier. Pentru că vor să fie în vest şi câteodată'n est vor să fie...

Berlinul de vest, Kurfurstendam.
Se plimbă trecători pe lângă peepshow-uri şi curve. Unde Mercedes şi Cola pe socluri stau.

Şi unde reclamele strălucitoare ispitesc. Vino! Dansează! Mănâncă! Bea! Cumpără!
Asta înseamnă 40 de ani libertate, în ăst timp am relizat mult...

Dar ce înseamna libertate, fără casă şi slujbă?
Când îs atâţia turci în Kreuzberg ce trăiesc în mizerie?
Ai voie să strigi, însă cu spatele lipit de ziduri. Şi numai de ai bani, nu'i libertatea scumpă.

Şi numai păsările zboara din est în vest Berlin. Nu sunt huiduite, şi nici împuşcate Când zboara peste ziduri, peste cortina de fier. Pentru că vor să fie în vest şi câteodată'n est vor să fie...

Pentru că făramiturile de pâne sunt câteodată'n Gedtniskirche şi căteodată'n Alexanderplein...

- De ce lăcrămezi Pap? Pap? Mă întreabă, mângâindu'mă pre braţ.
- Îmi place ce desenezi, şi când îţi place ceva foarte tare sau îţi aduce aminte de ceva frumos, lăcrămezi de fericire, de aducere aminte, de muzică frumoasă, d'astea.
- Hmmm, bine Pap, dar nu mai plânge că plâng şi eu şi nu din ce ai spus, ci din cauza ta.

Râdem, îmi înghit lacrimile şi'mi las gândurile încurcate'n rădăcini de Oost-Berlijn, amestecate'n sos de vutcă cu ciuperci marinate, cartofi copţi'în unt şi sare, ardei capia prăjiţi în oţet, iahnie de fasule, picturi, fete cu păr la subţioară, ziduri, pomi de Crăciun şi câte ori mai fi în gândurile mele încurcate de străin, călător şi papugiu.