Singurul Crăciun fără Crăciun

Desfăcusem cele două valize. Chiar şi cele două lăzi din scândură de brad cu cărţi şi fotografii. Copilul mergea deja la şcoală. Bani aveam numai de chirie şi mâncare. Ocoleam vitrinele încărcate cu minunăţii nemaivăzute şi târgurile de Crăciun care te invitau la colţ de stradă să îţi aminteşti de naşterea lui Iisus, încercând cu toate mijloacele să îţi ia din buzunar şi banii pe care nu îi aveai. Mă dureau ochii în cap de atâta lumină. Aerul însuşi pâlpâia de culori. Cadourile de Crăciun aşteptau în magazine să le cumpăr. Nu sufeream. Eram obişnuiţi cu lipsurile. Ne doream totul şi de aceea nu ne doream nimic.

Câteva zile înainte de Crăciun pregătisem cozonac şi ne bucuram de mirosul care venea în valuri din bucătărie. Televizorul ce îl primisem de la gazdă era deschis, să auzim muzica neobişnuită de sărbători, ţinând la îndemână, în suflet, colindele cu care plecam iarna pe ger, să le dăruim pentru câteva nuci şi ceva dulciuri.

Dintre sentimentele amestecate ce mă străpungeau nu ştiam ce să aleg, dorul de acasă sau bucuria că am reuşit în sfârşit să părăsesc o ţară pe care nu o mai înţelegeam. Mă simţeam ruptă de România, fără să fi pus altceva în loc. Aveam să pricep repede că există legături ce nu se pot sfărâma, nici măcar reteza.

Cresc noi, cum vine pielea şarpelui. Brusc am auzit prezentatoarea de la ştiri pronunţând cuvântul fatal: România. Sângele roşu mi-a umplut inima şi obrajii. Am devenit atentă, dar ştirea era la sfârşit şi nu am priceput despre ce era vorba. M-am uitat la ceas, când o fi următorul jurnal? Am rămas în aşteptare, cu urechile ciulite, program de televiziune nu aveam. In sfârşit, spre seară, am aflat că la Braşov au fost demonstraţii de stradă împotriva ceauşismului. Se vorbea ceva şi despre arestări sau morţi. Agenţiile de presă occidentale nu aveau informaţii precise. Din clipa aceea am uitat de Crăciun, şi nu aveam să mă mai gândesc la el decât după anul nou. Era spre sfârşitul lui decembrie 1989, trei luni după sosirea în Germania. Acel an a rămas fără Crăciun. Am avut revoluţie televizată. Nu mai ştiu numărul zilelor în care nu m-am putut desprinde de televizor, dar păreau să nu se mai sfârşească. După vreo două zile am auzit că la Sibiu, oraşul unde trăisem ultimii 15 ani, oamenii ieşiseră pe strada principală pichetată de soldaţi tineri.

Singurul meu traseu în locuinţă era între televizor şi telefon. Nu îmi mai simţeam buricele degetelor din pricina tastării numerelor cu prefixul 0040. Prima legătură, cu Sibiul, am primit-o după două zile de chin. Rodica îmi spunea că a fost pe bulevard şi a pus garoafe în ţevile de puşcă ale soldaţilor cu mustaţa abia mijită, şi cu chipuri de băieţi de la ţară. Era sigură că florile nu pot decât să îmbuneze fiara metalică cu trăgaci. Erau acasă, în sufragerie, culcaţi pe podea de teama gloanţelor care puteau pătrunde prin ferestre. S-a târât pe burtă până la uşa ce dădea spre balcon şi mi-a strigat în receptor: auzi? fii atentă, auzi?... auzi?... se trage de pe blocuri. Se învârte pe aici şi un elicopter, îl auzi?...

Auzeam şi nu ştiam ce să spun. Ochiul minţii refăcea imaginea cartierului, a străzii, a pieţişoarei din colţ, dar în imaginea aceea nu încăpeau elicoptere şi arme. Dacă nu m-ar fi durut degetele şi pavilionul urechii, pe care apăsam în neştire telefonul, de parcă nu aş fi auzit bine, de parcă sunetele acelea bizare nu şi-ar fi putut face altfel loc până în mintea mea confuză, aş fi crezut că am halucinaţii. Suntem numai noi şi timişorenii care protestăm, a continuat Rodica.

La televizor începuseră să sosească imagini din Timişoara, două-trei din Sibiu... Le văzusem de zece ori, de douăzeci de ori, pedalam pe toate programele după ştiri. Aceleaşi şi aceleaşi scene. Le ştiam pe derost, le ascultam lacomă, nu cumva să nu fi înţeles sau să fi uitat vreun cuvinţel. Oamenii începuseră să moară. Mă învârteam prin casă ieşită din timp şi din ţâţâni. Urlam, răcneam către sticla amorfă a televizorului: Unde eşti Bucureştiuleeee? Ce aştepţi Bucureştiule? Ii laşi singuri? Bucureştenii mei, ieşiţi afară, nu îi lăsaţi singuri, vă rog frumooos!!! Âi vor omorî pe toţi... nu se poate! Nu mă faceţi de minune! Sunteţi de-ai mei! Bucureştiuleeee... Au nevoie de tine Bucureştiule! Trebuiesc ajutaţi. Nu pot împuşca o ţară întreagă. Nu îi lăsaţi singuri!

Lacrimile curgeau, se adunau sub bărbie, alunecau pe piept, eram udă, roşie, fără glas, disperată.
Frântă mă aruncam pe singurul scaun, negru, din încăpere. Gâtul meu revoltat nu mai vroia să scoată sunete ci un fel de scârţâituri nestăpânite. Nu simţeam foame, somn, oboseală. Eram ca de carton fierbinte.

In sfârşit a venit şi ziua cea lungă. Plesneam de mândrie precum castanele pe jăratec. Bucureştenii umpleau piaţa palatului şi huiduiau ca o mare dezlănţuită şi ameninţătoare. Mulţumeam bucureştenilor mei printre sughiţuri şi spaime, că şi-au făcut datoria, că au arătat curaj şi neînfricare. Bucuria lor privind elicopterul îndepărtându-se greu, cu dictatorii în pântec. Râdeam strâmb, chinuit, dar râdeam frângând plânsul pentru câteva secunde. Apoi tancurile, armele nevăzute, oamenii zdrobiţi de şenile, steagurile găurite în mijloc, uralele, speranţa mâinelui, îmbrăţişările, eliberarea ca de o povară greu purtată şi fumul şi întunericul şi noaptea triumfului.

De la părinţii mei, rămaşi în Bucureşti, nu aveam nici cel mai mic semn. Nu puteam prinde la telefon capitala, în ciuda orelor nesfârşite petrecute cu telefonul în braţe. La capătul celălalt al firului clinchetul cunoscut se pierdea în neant. In dezordinea ireversibilelor schimbări.

Nu mai ştiu cât am dormit, cât am mâncat, cât am răcnit în faţa televizorului, dar ştiu că dacă aş fi fost acasă, aş fi fost numai pe străzi şi aş fi primit poate un glonţ... de Crăciun, ca să mă pot înscrie pe acea listă de ucişi fără milă creştinească, uitaţi fără certificate de revoluţionar. După procesul grăbit şi lipsit de demnitate întocmit de noii stăpâni am simţit prima oară gustul goanei diforme după putere. O poartă deschisă în felul acesta nu poate fi spre paradis. Mândria de româncă s-a ascuns jenată pentru mulţi ani. Spasmele revoluţiei ies uneori la iveală, când revăd scene din vremea aceea. Atunci, fără excepţie, mi se îngustează gâtul şi plâng. Emoţia urcă de la rădăcinile legate în copilăria de acasă.