Hîrtia va fi din plastic & BONUS (Revoluţia neconsumată - vis de consum)

(Rap)ortul comunismului, literă moartă de lege?

Aşa-intitulatul Raport final realizat de Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România şi prezentat oficial de către preşedintele Traian Băsescu în Parlament (de fapt în faţa Parlamentului, paralel cu acesta, deoarece a fost vorba de două sfere ale puterii care, deşi erau cât pe ce să intre în coliziune, nu s-au atins, rămânând perfect etanşe una faţă de alta) este un act performativ, formal, retoric, pur instituţional, oficial. Un act de stat.

În corespondenţa sa de la Bucureşti, Mirel Bran, corespondentul cotidianului Le Monde în România scria: "De fapt, victimele (dictaturii comuniste, n.m.) vor beneficia de acum înainte de o bază juridică pentru a reclama o indemnizaţie, în timp ce foştii torţionari riscă închisoarea", titlul articolului său fiind: "România: crimele săvârşite sub dictatură ar putea deveni imprescriptibile".

Or, tocmai aici mi se pare că este problema, în acest balans, în această ezitare între certitudine şi eventualitate, reflectată în timpurile şi modurile verbale: "vor beneficia", "riscă", "ar putea".

Vor rămâne acest Raport şi gestul preşedintelui un simplu act retoric, un pur act simbolic destinat în principal imaginii externe a României? Asta, acest Raport şi acest discurs oficial, este tot ce vom fi făcut în problema crimelor comunismului? Sau vor exista şi urmări juridice şi judiciare interne, nu doar semnificaţia externă, de campioni pe hârtie, pe hartă, ai anticomunismului? Aici, repet, mi se pare că este adevărata, decisiva problemă.

Încolo, pentru a intra (doar o clipă) în viziunea de piciorul broaştei a presei româneşti, trebuie spus simplu: spectacolul, "circul" provocat de PRM în Parlament n-ar fi existat dacă acest Raport şi acest discurs s-ar fi produs, cu voinţă internă, încă din 1990, şi dacă, evident, aceste acte ar fi fost cu adevărat performative, în sensul lui Austin, adică generatoare de realitate, de ordine. Ceea ce nu este însă singur că se va întâmpla nici de acum înainte, când riscăm să rămânem în continuare o simplă ţară pe hârtie, o simplă existenţă, agitată însă, isterică, pe harta de hârtie a lumii. O simplă virtualitate, promiţătoare uneori, de ţară.


"Adevărul despre adevăr" şi artele realităţii

Pe 22 decembrie, la 17 ani de la o revoluţie neconsumată şi din care a rămas să ne hrănim pur imaginal (vezi, mai jos, bonusul de Sărbători), cîteva televiziuni româneşti cît de cît active (excluzînd, altfel spus, de la socoteală atît Pro TV-ul, fantomă care continuă să fie lider de audienţă tocmai în această calitate a sa de post post-viu, de program devenit simplă aplicaţie, simplu soft-moft rulînd automat, fără oameni, cît şi, via Sergiu Toader, Sorin Enache, Andrei Gheorghe, Mihai Tatulici etc., post-Pro TV, actuala Realitate TV, care ţine realitatea pe loc lăbărţînd-o paradoxal focalizat, adică lăţind pînă la saturaţie şi diluare mereu doar cîteva şi, ca punct de vedere şi ca mod de abordare, aceleaşi subiecte de actualitate), Antena 1 şi TVR 1, aşadar, s-au înghesuit să difuzeze filme româneşti noi, Hîrtia va fi albastră şi, respectiv, Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, aceasta la numai cîteva luni de la premiera lor în săli şi după ce, cu numai vreo două săptămîni în urmă, Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii fusese deja difuzat pe DVD, ambalat promoţional în hîrtia portocalie a ziarului Cotidianul. Este bine că televiziunile se implică, deoarece filmul românesc nou, cu cît este mai premiat pe "afară", pare a avea un ciclu de viaţă cu atît mai scurt în conştiinţa publicului românesc, care continuă să prefere chipsuri şi floricele de Mall hollywoodiene, aceleaşi care continuă să facă şi gloria fantomală, post-umană, "la bloc", a Pro TV-ului.

"Aş fi vrut să văd astfel de filme imediat după Revoluţie", mi-a replicat, plictisit, cineva. Dar aşa ceva nu ar fi fost posibil, mi-am zis, imediat, în gînd. Imediat după Revoluţie, noi am am avut nevoie de informaţie, de presă, de document, de autentificare ("Acte originale, copii legalizate", vorba lui Gheorghe Crăciun), am căutat, cum era şi firesc, ca urmare a incitării prin frustrare şi a hiperstimulării prin privare care a fost declanşată de Revoluţie şi continuată, apoi, de o tranziţie prin corupţie, de o reciclare a poliţiei politice în poliţie economică, am căutat, aşadar, informaţii, revelaţii, dezvăluiri, am trăit (şi continuăm, tot mai obosit însă, să trăim) în regimul autofalsificant, autoocultant de adevăr al ascunsului, criptatului şi secretului, acesta a fost, pentru noi, "adevărul despre adevăr" şi din el ne-am făcut, sub presiunea presei, o adevărată ideologie, adică "simţ practic", bun-simţ, de percepţie şi judecată.

Imediat după Revoluţia prin televizor, închisă în televizor, s-a declanşat, în România, dominaţia media, iar o anumită generaţie de creatori copii încă, sau adolescenţi, adică fiinţe eminamente plastice, la momentul Revoluţiei, vin acum şi fac filme despre Revoluţie. După 17 ani de presă frenetică, practicată orbeşte, artiştii îşi dau seama, implicit critic, şi repropun conştiinţei publice, faptul că media nu este deloc de ajuns, că presa este prin ea însăşi manipulare, hiperstimulare a nevoii de informaţie şi satisfacere atent controlată sau, mai bine zis, strict normată a nevoii de adevăr, fals, incomplet "adevăr despre adevăr". Corespondentul adevărului nu este informaţia, cu ideologia ei, ci, iată, arta. După ce, tot mai intensificat, tot mai (paradox numai aparent) diluat, vreme de 17 ani, presa, media a manierizat şi închis imaginea realităţii, vine, acum, în sfîrşit, filmul, vine, în sfîrşit, arta ca să clarifice, să propună, multiplu, diversificat, adevărata imagine a realităţii şi adevăratul "adevăr al adevărului".

În ciuda impactului scăzut la publicul românesc şi a mediatizării şi chiar implicării din partea presei (bravo ei!), este salutar că această generaţie cu adevărat de tranziţie care este aceea căreia îi aparţin tinerii şi atît de aplaudaţii, mai cu seamă în Occident, regizori români de film ţin să refacă relaţia dintre istorie şi memorie. Căci generaţiile cu adevărat tinere, născute după 1990, nu mai au ce face, memorial, cu Revoluţia. Pentru ei, Revoluţia este numai istorie, pentru ei, Revoluţia din 1989 este la fel de istorizată şi de i-memorială ca Revoluţia de la 1848, de pildă: nu-i interesează, nu-i atinge, ei aparţin întru totul numai acestei lumi a prezentului, închisă în prezentul strict. Scîrbiţi aprioric, deci fals critic, de presă, această generaţie de tineri se dezinteresează activ de treburile publice, de memorie, confundînd regimul de adevăr al presei cu adevărul însuşi, iar pentru această descalificare a opiniei despre adevăr, presa este cea care trebuie făcută responsabilă. În această minunată şi mizerabilă lume nouă, tinerii pot descoperi liniştiţi, nestingheriţi, gratulîndu-se intestin, roata. Iar roata este, cum o arată şi numele, tehnologie. Tehnologic (şi-atît) descoperă tinerii noştri lumea!


Trăim vîscos şi judecăm uleios

Încolo, refuz să mă mai uit la o televiziune atunci cînd o invită pe Mona Muscă, şi mi se pare un nou gest moral anti-educativ, de iresponsabilitate din partea presei, frecventarea acestei doamne infrecventabile.

Iar cînd, dovedind că a devenit prizoniera fericită a "întrecerii pe ramură" Băsescu-Tăriceanu, în "loftul" căreia ne închide, călduţ, ca la Big Brother, zi de zi, presa noastră de piciorul broaştei nu reuşeşte să ridice ochii, să se dea un pas înapoi şi califică neprivatizarea şi oprirea, pentru o vreme, de la privatizare, de către guvern, a CEC-ului ca pe un "eşec", în loc să laude, pentru a forma modul de percepţie şi de apreciere cu adevărat politică a publicului, acest act ca pe unul, în sfîrşit, responsabil din partea Executivului (ce-ar mai fi privatizat PSD-ul CEC-ul, ce succes, ca atîtea altele, am mai fi înregistrat!), îmi dau seama că, prin căutarea ei compulsivă nu de informaţii false, ci de false informaţii, presa este cea care, de fapt, ne ţine la secret, ascunzîndu-ne, din pricina obnubilării ei de breaslă şi de "sistem", realitatea, protejînd realitatea. Tot mai mult, realitatea este în afara tot mai micilor şi, nu întîmplător, mai platelor, mai subţirilor, mai "plasmaticelor" şi mai "lichidelor" ecrane. Circuitul digestiv media este, nu întîmplător şi în toate sensurile, tot mai "plasmatic" şi mai "lichid-critalin". Cristalizăm amorf, continuitatea de flux anulează viteza, transformînd-o în vîscozitate socială: ne uităm încleiaţi la televizor şi judecăm uleios, viteză a viului permanent, în buclă reluată cu încetinitorul. Circuitul închis al presei ne scoate din lume, din realitate. Cum vom participa la spaţiul public, de opinie, european? Nu vom participa: am fost admişi, integraţi, ca simplă piaţă, ca simpli consumatori de europenitate unională, instituţionalizată, iar frenezia cumpărăturilor de Crăciun îi fac, probabil, pe politicienii europeni, mandatari "de sistem" ai investitorilor europeni, să se felicite fericiţi, ciocnind cu un zîmbet complice o cupă de şampanie în cinstea intrării României în UE.


BONUS

Revoluţia neconsumată - vis de consum

Binomul "revoluţia română-televiziune" este un caz clasat, devenit de multă vreme instructivă materie de studiu şcolară. Mai interesant însă decît ce s-a întîmplat strict atunci, în decembrie 1989, este ce s-a întîmplat după aceea şi ce se întîmplă, în sens larg, pînă azi, din această perspectivă şi sub pecetea formatoare a acelor evenimente. A devenit cumva televiziunea, sistemul media în curs de dezvoltare, motorul (de accelerare sau de frînare) al societăţii române, unul dintre dispozitivele principale ale unui soi de revoluţie permanentă (pe loc) a acestei societăţi?


Guvernarea media

Întrebarea aceasta, deşi nu doar legitimă, ci şi imediat, prea imediat poate pertinentă, este totuşi prost pusă, reductiv formulată. Adevărata miză, în acelaşi timp epistemologic şi politic vorbind, o constituie informaţia, informaţiile.

Prin revoluţia "sa" din decembrie 1989, România a intrat într-un regim general, mondial de putere, de care se izolase afectînd grav însuşi "sistemul" mondial ca atare, noul totalitarism, posttotalitarismul informativ-informaţional. Din acest punct de vedere, se poate deci spune că a fost vorba de o recuperare geostrategică postteritorială, postcolonială ce nu mai putea să întîrzie, care fusese mult prea multă vreme, nepermis de mult amînată, dar care acum era urgentată, presată de noile configuraţii cibernetic-tehnologice ale capitalului. Iar acest nou şi unanim regim al puterii îl constituie guvernarea (economică) prin informaţii, guvernarea informativ-informaţională, cu substrat liberal-economic (în sensul primordial de economie a puterii înseşi), care are nevoie, pentru a fi operantă şi eficientă, de întregul "bazin" al lumii, tocmai pentru a se economisi investiţiile militare, restrîngîndu-le doar acolo unde sînt inevitabile ca formulă şi profitabile ca experiment şi cercetare. Mai strict şi la obiect vorbind, guvernarea cu şi prin media (dar nu numai).

Revoluţia (să-i spunem totuşi, scolastic, aşa) din decembrie 1989 ne-a făcut pe toţi, brusc, dintr-o dată, fără tranziţie, dependenţi de televiziune. Ne-a basculat, ne-a azvîrlit dintr-o dată, fără nici o pregătire, fără nici un fel de preparative, dintr-un anumit regim al puterii într-un cu totul alt regim al puterii. Mai precis, în termeni culturologici convenţionali, din modernitate (aceea forţat, brutal precipitată în fundăturile ei de structură prin ceea ce s-a numit varianta sa comunistă) în postmodernitate. Sau, şi mai exact (dar şi mai speculativ) spus, de la un pol la polul opus al aceleiaşi episteme generale, de pe o faţă pe cealaltă a aceleiaşi monede de schimb a capitalului în configuraţia sa "tardomodernă", aceea a ceea ce azi unii teoreticieni numesc "capitalul imaterial" (eliberat, desprins total de substrat): capitalul uman direct prelucrat, investit şi exploatat.

Conform acestei celei mai recente configurări a capitalului, sistemul informatico-informaţional (tehnologie politică, altfel spus) generalizat - sau, aşa cum denunţă alţi analişti (canadianca Céline Lafontaine, de exemplu), cibernetizarea societăţilor - desăvîrşeşte, împinge şi mai departe panta biopolitică a modernităţii, insinuîndu-se şi preluînd toate cutele vieţii individuale şi colective, pentru care separaţia public / privat a fost depăşită, devenind neoperaţională, pur formală, schematică, analizîndu-le şi resintetizîndu-le direct, nemediat, transsimbolic.

Revoluţia mediatică din România nu este decît partea vizibilă a părţii ei invizibile. Altfel spus, ea arată exact ce ascunde; ceea ce o comandă nu este de alt ordin decît ceea ce este, în sînul ei, comandat. Vizibilul şi invizibilul comunică, între vizibil şi invizibil există o circulaţie continuă şi intensă, în ambele sensuri, şi tocmai această circulaţie, trecerea, mutarea, performativitatea automat metaforizantă între vizibil şi invizibil şi invers este azi operaţia capitalistică principală, aceea care conduce la constituirea diverselor forme determinante de capital: economic, politic etc. În acest regim trăim de atunci, iar acest regim nu este local, ci unanim, de fond şi fundal.

În lumea contemporană, politicul este strivit, colapsat, dislocat, pulverizat şi recompus doar formal, de formă, prin jocul între vizibil şi invizibil al informaţiilor. Altfel spus, principalele dimensiuni ale disputei "publice" a "politicului" le constituie, pe de o parte - în regimul vizibilului - mass-media, iar pe de altă parte - în regimul invizibilului - serviciile secrete. Acestea sînt cele două feţe ale noii monede a capitalului, susţinute şi impulsionate militar-tehnologic. Una nu poate funcţiona fără cealaltă, ambele conlucrează, iar spectacolul politic întreţinut public nu reprezintă decît forma pur simbolică, remanentă, strict "monetaristă" a acestor mişcări structurale de capital şi din sînul economiei interne a capitalului.

La rîndul ei, informaţia-capital se constituie, prin prelevare-prelucrare directă, din înseşi vieţile suprasocializate ale oamenilor, ca indivizi şi comunităţi (ba chiar printr-o proliferantă individualizare comunitaristă). Panopticul benthamian expune, între lamelele de microscop (şi în sensul că sînt, că au devenit invizibile, nanovizibile) ştiinţific ale ferestrelor "inelului exterior" al vieţii sociale, între ecrane (neapărat două), vieţile, analizîndu-le şi resintetizîndu-le, descompunîndu-le şi recompunîndu-le informaţional în "turnul central", la secret. Guvernarea generală prin informaţii, în raport cu care "sistemul" mass-media nu reprezintă decît expresia vizibilă, latura arătat, demonstrativ vizibilă, terenul expres, simbolic, de joc, presupune însă reinjectarea produselor sintezelor organic-informaţionale, a "clonelor"-"cîrtiţe" genetico-sociale, cibernetic-politice, reintroducerea lor în spaţiul de vizibilitate simbolică al socialului, în terenul media (înţeles ca proteză acceptată de către organism, integrată în metabolism şi ameliorînd, de fapt, metabolismul natural al indivizilor şi al societăţilor). Separaţia observat-observator, supravegheat-supraveghetor, "manipulat"-"manipulator" (în sens indistinct social, adică genetic), materie / substrat (viaţă)-informaţii, este pur operaţională, strict "tehnică": prag de creare şi de speculare a diferitelor forme de capital tocmai prin trecerea acestui prag ca "ecran".

Putem vorbi, prin urmare, de trei faze, de trei etape ale "procesului":

 1. expunerea mediatică, denudarea şi "despuierea" informaţională (inclusiv ca "acoperire" mediatică) a vieţilor, a conţinuturilor existenţiale în substanţialitatea, în materialitatea lor infinit traductibilă şi reversibilă;

 2. extragerea şi "prelucrarea" informatic-informaţională a datelor; producerea de "sinteze informaţionale" vii, social-organice; de simulacre viabile, reuşite şi performante (performativele performează!);

 3. retrimiterea acestor artefacte informaţionale, ca actori vizibili, în spaţiul de imanenţă al vieţii mediatic susţinute şi întreţinute; aici, aceştia acţionează direct, nontranscendent şi nemediatic, asupra actorilor "reali" deja "virtualizaţi" de întregul dresaj al modernităţii.

Astfel de "clone", de "artefacte" mediatic-informaţionale reale, cu rol de "cîrtiţe" mutante (normalizare prin mutaţii), deşi total virtuale, sînt, de pildă, liderii politici, aşa-numiţii lideri de opinie, "vedetele" în sensul cel mai cuprinzător cu putinţă al termenului (Nota 1): tot atîţia agenţi de normalizare creaţi organic-sintetic, invizibil, pe baza informaţiilor ("nevoilor" şi "aşteptărilor") extrase din vizibil şi prin vizibil (incitare la exprimare, la "amprentare"), şi care sînt introduşi, trimişi în imanenţa tulbure, dar maleabilă, de aparent, formal "spaţiu public", a vizibilului pentru a acţiona nemijlocit, "de la om la om", în corpul societăţii, prin mijloace, de-acum, "tradiţionale", prelucrîndu-l deja, cu anticipaţie, pre-prelucrîndu-l, devansînd, pregătind terenul şi uşurînd munca de informaţii. Nu ştim şi nici nu trebuie să ştim (tocmai de aceea există, între noi şi în noi, ecranul) nici cîţi dintre noi şi, mai ales, nici cît din noi "înşine" (ideea de propriu, de proprietate e pur juridică) este "de la sine" şi cît creat, resintetizat informaţional. Cît şi mai ales ce, cine: ce tip de subiectivitate este încurajat (infra)politic, adus "revoluţionar" la putere, atît în "forurile interioare" ale indivizilor, cît şi în forumul public al societăţii.

Atenţie însă! Sistemul funcţionează tocmai pentru că este total, dar nu este condus. Se duc lupte grele şi continue pentru acapararea şi pentru monopolizarea lui, dar bătălia e reversibilă şi permanent disputabilă. Nu de conspiraţie e vorba. Schema (de pur consum mediatic) a conspiraţiei complică, tocmai, şi deturnează înţelegerea. Ce-am vrut eu să sugerez descriptiv este dispozitivul bifacial, dar ternar ca proces, prin care mass-media şi serviciile secrete, ca unici operatori de nedezlipit ai "societăţii informaţionale", ai "societăţii de comunicare", descalifică şi subminează politicul, virtualizîndu-l, cuplează direct economicul (singurul, în continuare, relevant) la existenţial, scurtînd şi mai mult, automatizînd chiar, ciclul de reproducere a capitalului. Iar acesta este un dispozitiv tehnic total care depăşeşte, însă, ca model funcţional, latura strict tehnologică, analizabilă doar ca simptom. Trăim în spaţiul metaforic al tehnologicului, şi tocmai de aici marja infinită, infinit disponibilă de manevră în invizibil. Nimeni nu este, aici, "stăpînul inelelor". Ca să intri în joc, în "sistem", şi să te poţi bucura, eventual (sistemul nu garantează reuşita), de beneficiile sale, repet, pur funcţionale, automatizate, ca de gadget, trebuie să i te supui, să-l înveţi: sistemul carierelor, cursus-ul academic actual etc.

Pedestru spus, "regimul Iliescu" şi "regimul Băsescu" (din acest punct de vedere, nu se poate vorbi şi de un "regim Constantinescu", care a fost o simplă pauză asistemică, dar simptomatică tocmai pentru neconsumarea şi pentru imposibila consumare a revoluţiei) reprezintă cele două regimuri extreme de funcţionare a noului dispozitiv de producere şi reproducere a puterii. Primul prin secret, mai aproape de comunism, cel de-al doilea prin media, mai aproape de postmoderna societate a simulacrelor. Amîndoi "patronii" sînt însă într-o la fel de mare măsură nişte produse informaţionale de sinteză ale unei "guvernări prin informaţii", reinjectate virtual în spaţiul public, pentru întreţinerea formală a aparenţei politicului. A fi, azi, om politic, în România şi în lume, înseamnă tot mai mult, şi în primul rînd, a te lăsa virtualizat, recompus informaţional, şi a accepta pe viu, fără traume, în chiar corpul tău existenţial, respingînd prin aceasta însăşi ideea de revoluţie, grefa tehnologică de bază dintre "natural" şi "artificial". Oamenii politici de succes ai momentului (şi toţi oamenii publici sînt, pînă la urmă, în bine şi în rău, oameni politici) sînt exemple, mai mult sau mai puţin reuşite, ale acestei mutaţii, ale acestei acuplări monstruos-banalizate, literalmente biopolitice, ale acestei "prelucrări informaţionale".


Revoluţia e vis. Coşmar e visul care se repetă

În decembrie 1989, revoluţia prin media a mers mînă în mînă şi a fost, de fapt, una dintre expresiile generalei revoluţii media. Atunci, pe locul lăsat gol prin totalitara secretizare a societăţii, mass-media au devenit dintr-o dată, peste noapte (căci regimul lor chiar este unul nocturn), organice: proteza de bază, celulară, a organismului social (a cărui organicitate e relansată preponderent artificial, tehnic). Am trecut, atunci, dintr-o dată, fără tranziţie, pe loc, nu doar de la un regim politic la altul, ci ne-am integrat avangardist, experimental, în noul regim general, mondial, mai apt pentru noua universalizare, al puterii. De atunci, nu încetăm să fim terorizaţi mediatic, iar aşa-numita tranziţie care a urmat, care încă urmează şi stă să vină să se încheie, care este mereu, permanent întîrziată, nu reprezintă decît adaptarea şi rezistenţa la adaptare a formelor sociale de viaţă şi a instituţiilor la noul regim, încorporat-imaterial, al puterii.

Din decembrie 1989 şi pînă azi, televiziunea a funcţionat, a fost folosită (dat fiind că se oferea ca disponibilitate) în România ca o armă cu dublu tăiş (formînd, însă, un unic vîrf - de lance): ca mecanism de incitare şi de inhibare. "Veniţi la Televiziune!" / "Rămîneţi în case!"; "Nu beţi apă, e otrăvită!" / "Votaţi-l pe Ion Iliescu!" etc. Ceea ce însă atunci - moment trecător -, în decembrie 1989, era explicit, ca stare de necesitate şi de excepţie a regimului de putere, a devenit apoi, pînă azi, regulă implicită. Televiziunea (şi media, în general) este consangvină regimului liberal-biopolitic de guvernare: reprimă doar producînd, invitînd la "exprimare de sine" şi la captare informaţională. Invazia "modelelor" de viaţă şi de acţiune reuşită împinge de la sine în afara micului ecran al vieţilor noastre finite modelele eventual, prezumat concurente (deşi pur şi simplu neeconomice). Iar micul ecran este însuşi corpul social de acţiune posibilă. Schema manipulării s-a imanentizat şi s-a "organicizat" social: decurge de la sine, a fost învăţată, asimilată, ca dresaj care se reproduce pe sine. Rareori mai este nevoie, în momente de criză declarată, ca ea să mai fie reactivată şi aplicată explicit şi voluntarist. În decembrie 1989 s-a produs însă aculturaţia esenţială, a fost operată grefa vitală: manipularea explicită a introdus dispozitivul "tehnic", tehnologia socio-psiho-poietică a manipulării implicite, inerente, obligatorii. De atunci, sîntem necontenit paranoizaţi, încurajaţi să vedem şi să aşteptăm pretutindeni comploturi şi scenarii, singurele privite ca salvatoare, acolo unde nu există însă decît efecte de sistem.

Iar viaţa noastră de zi cu zi se încordează într-o permanentă, potenţială excepţionalitate. Visăm, mediatic, revoluţia fără s-o mai putem recunoaşte, o simţim permanent pe aproape, în filigranul derizoriului, la îndemînă, şi uneori chiar ni se pare că am mai putea, cu groază şi dorinţă, s-o retrăim, s-o trăim în sfîrşit. De parcă atunci, cîndva, chiar am fi trăit-o! Traumatism nedus pînă la capăt, "revoluţia română" la timp oprită şi simulată, continuată paşnic, "politic", stare de excepţie prelungindu-se, formal, ca normalitate, creează o depresie post-traumatică fără traumatism, o salvare de la pericolul salvării, o sevrare de traumă prin deplasarea forţată a traumei (traumatism insensibil, de grad secund) în traum: cînd să ne dăm cu adevărat drumul, în barbaria de mult clocită şi în sfîrşit licită, am fost brusc admonestaţi pentru obscenitate publică. Şi ne-am înghiţit singuri sămînţa devenită dejecţie, dar obscenitatea a rămas să bîntuie imaginarul mediatic, dar numai în forme benigne, corecte şi acceptabile, inofensive politic şi profitabile economic: dezlănţuirea revoluţionară nedusă pînă la capăt, neoperată, întreruptă, s-a transformat azi, la radio-televiziune, în manea, pe care noi stăm şi-o înghiţim visînd fără să ştim la revoluţia, la fel de obscenă, care nu a avut loc, pe care nu am făcut-o, dar a cărei violenţă ne-ar fi revigorat.

Mai noile canale de ştiri profită încă şi azi din plin, în regim alarmistic-senzaţionalist, de trauma noastră nesăvîrşită, trecută în vis, de fantasma neconsumată a revoluţiei, a evenimentului excepţional şi a stării, oricînd iminente, blocate aparent la îndemînă (în noi înşine, dincolo de ecran), de excepţie: tonul şi stilul general simulat apocaliptice ale presei române. Visăm în continuare revoluţia care nu a avut loc - sau pe care, de fapt, am trăit-o tocmai doar ireal, mediatic, în vis -, ne trezim şi deschidem televizorul pentru a merge în realitate, cu speranţa, devenită obişnuinţă, că, poate, se întîmplă în sfîrşit ceva: căci aşa ni se spune tot timpul! Şi chiar se întîmplă: ştirile de zi cu zi parodiază, simulează revoluţia neîmplinită, inducîndu-ne o "stare revoluţionară" fără alt obiect decît noi înşine, individual sau colectiv, o mobilizare în fals şi pentru nimic(uri), ca ritm normal al vieţii noastre cotidiene. Visăm revoluţie, şi atunci ni se dau, zilnic, "revoluţii": cotele apelor Dunării, de pildă, care în ultima vreme chiar au devenit decisive.

Televizorul esenţial al revoluţiei române este trauma noastră, ecranul care ne desparte de noi înşine, ţinîndu-ne vieţile în vis, în neputinţa de a intra în televizor, de a ieşi din televizor, de a trăi visul sau de a-l evacua. Revoluţia română nu ne-a aruncat între viaţă şi moarte, ci ne ţine între viaţă şi vis, în abis, într-un limb al indeterminării şi al indeciziei între existenţial şi oniric. În spaţiul acesta imposibil, atopic, nearhitecturabil, în care nu se poate produce, construi, ci doar consuma bulimic, se configurează la noi nu numai politicul, ci întreaga viaţă socială, esenţialmente neîmplinită. Experienţa traumatică neconsumată, violenţă provocată dar imediat suspendată, "sublimată", a devenit compulsivă, război infinit: ne persecutăm singuri. Pulsiunea declanşată, dar oprită şi chiar interzisă, ne face să trăim mediatic, adică ireal, fantasmatic. Căci visul a fost unul indus, provocat, iar acum el este întreţinut prin simularea sa în alte registre: keep on dreaming! Tocmai de aceea revoluţia continuă, dar nu se face, iar realitatea e intangibilă, mereu dincolo sau mereu dincoace de lamela ecranului, între lamela ecranului şi lamela visului, producîndu-se abstract şi statistic, ca informaţii pure. Facem societate cu propriile "clone" şi "cîrtiţe" informaţionale care, extrase din noi înşine dat fiind că am fost chemaţi să ieşim din noi înşine în decembrie 1989, sînt returnate şi ne sînt reaplicate normativ, mediatic, în vis, într-un regim devenit uniform oniric. Tocmai revoluţia ca vis, mediatic produs şi întreţinut, ne-a ţinut, ne ţine deoparte, departe de revoluţie.

Revoluţie a revoluţiei, ne întoarcem tot timpul, clipă de clipă, fără a mai fi conştienţi, la acea revoluţie care nici n-a avut loc şi aşa, cu picioarele strîns legate, fiinţe fedeleş, mergem noi mai departe: ţopăind caraghioşi "salturile istorice".

---

 Nota 1: Cu formula unui cunoscut pe care nu-l voi numi aici, cam de prin 1994-1995 încoace asistăm la crearea total informaţională (prin forţele reunite ale serviciilor secrete şi ale sistemului mediatic) a unei formaţiuni sociale de sinteză şi presiune, ajunsă astăzi la dominaţie, pe care am putea-o boteza "Copiii Căpitanului Soare", cu toţi bunicii, străbunicii, strămoşii îndepărtaţi şi copiii recenţi pe care acest complex genetico-cultural de presiune normalizatoare politică delegată îi au, şi-i revendică şi au început să-i nască în eprubetă. (înapoi)