Tăierea Porcului în direct, sau Bairamul Crăciunului

S-a dus, odată cu anul, şi Saddam Hussein, şi mass-media internaţională, global-media mondială, mondo-media, putem să-i spunem cum vrem, a mai pierdut un subiect cu care să ne asasineze mărunt, la nesfîrşit, un prilej de reafirmare a automatismelor tehnologizate, din care orice reacţie spontană a fost eliminată, proprii sistemului lumii contemporane. Văduvă şi orfană va fi de acum înainte presa lumii de Saddam Hussein! Fostul dictator îşi merită din plin doliul, prin care, de fapt, iluzia autoîntreţinută de adevăr a lumii se plînge pe sine. A mai secat, iată, un izvor nesecat de imagini, mereu aceleaşi, cu care să ne adormim trezia, adăpîndu-ne subcutanat la nesfîrşit de la gura aceluiaşi "canal". S-a mai epuizat un flacon de perfuzie!

Un cuprinzător comunicat AFP datat 30 decembrie ne informează, sec, că Saddam Hussein a fost, aşa cum se prevăzuse, spînzurat, că a murit "calm", "în picioare", "dîrz şi curajos", că, pe eşafod, nu a opus rezistenţă, nu a cerut nimic, că, deşi "avea mîinile legate în momentul cînd a fost spînzurat", "ţinea", sau mai degrabă ţinuse, nu se ştie prea bine, "un Coran în mînă", că a fost executat singur, nu la grămadă cu ceilalţi "co-acuzaţi", şi, mai ales, ca să nu plîngem, cine ştie, degeaba, sau ca să ne treacă de tot, dacă ne-ar fi venit, plînsul, sau ca să ştim pentru ce plîngeam cu adevărat, că "totul a fost filmat" şi că "aceste imagini vor fi difuzate". În sfîrşit, asta, de fapt, aşteptam: moartea n-a fost degeaba! S-o vedem! S-o vedem!

N-am să mai intru încă o dată în labirintul obişnuitelor mele paranteze şi divagaţii, dar nu mă pot împiedică să nu fac, o dată în plus, o remarcă evidentă: imaginile de presă filmează, de fapt, moartea, sînt imagini preponderent ale morţii, imaginea tehnologizată este imaginea morţii, imaginea, de fapt, ucide, mortifică chiar şi atunci cînd şi-ar propune să arate ceva viu. De la morţi, prin morţi, către morţi: asta e televiziunea, ca nu cumva să se întîmple ceva neprevăzut (care chiar se întîmplă, dar, tocmai, să nu se vedă).

Alte informaţii interesante, din acelaşi comunicat: "autorităţile irakiene au dorit să-l execute pe Saddam Hussein înaintea zorilor, care marchează începutul celebrărilor aşa-numitei Aid al-Adha, Sărbătoarea Sacrificiului", şi aceasta deoarece "cutuma cere ca nicio execuţie să nu aibă loc pe parcursul sărbătorilor religioase". În acelaşi timp, într-o scrisoare adresată poporului irakian, Saddam declarase că moare ca un martir şi că, ce chestie, "se sacrifică" pentru poporul său, chemîndu-şi totodată, foarte înţelept, poporul să facă o distincţie între guvernele care l-au dat jos de la putere, "invadînd" Irakul, singurele care trebuie combătute, şi popoarele reprezentate, democratic, de respectivele guverne, popoare care nu au nicio vină şi care, deci, nu trebuie duşmănite.

Sacrificiu contra sacrificiu, aşadar, sacrificiu civil, profan, profanat, de evitare a profanării celebrării sacrificiului religios, sacrificiu "declasificat" şi descalificat, sacrificiu de-ritualizat pentru a nu se "întina principiile" Bairamului sacrificiului ritualic etc.

Şi, apoi, interesantă viziunea asupra reprezentativităţii democratice şi asupra puterii: popoarele nu sînt niciodată de vină? Numai conducătorii, "reprezentanţii" naţiunilor, numai guvernele, puterea trebuie convocate la război, judecate armat, popoarele însă niciodată? Saddam şi-a recunoscut deci, implicit, responsabilitatea, acceptînd să fie disociat de propriul popor. Care popor, însă, mai precis? Islamul, ne spune o istorie nu neapărat răutăcioasă, s-a născut tocmai din invidia politică a Profetului pe evrei şi pe creştini, care reuşiseră să se adune, depăşind stadiul tribal şi devenind, tocmai, popoare şi naţiuni prin puterea uniativă a unei Cărţi. Naţiunile le-au făcut, aşadar, Cărţile unice, iar imaginile de televiziune unesc acum, fac şi desfac Lumea.

Nu doar pentru că sîntem români, o comparaţie Saddam-Ceauşescu se impune. Amîndoi au murit, executaţi fiind, la sfîrşit de an, în decembrie, în toiul ori în ajunul, "pe buza" unor mari sărbători religioase care nu trebuiau afectate, dar care au ajuns să fie reprezentate, ironic-simbolic, tocmai de către aceste execuţii precipitate. Saddam ceruse să fie împuşcat, să i se facă onoarea de a fi mîntuit ca un militar ce era de către un pluton de execuţie, dar a fost spînzurat civil, profanator, pedeapsă infamantă.

Amîndouă execuţiile au fost, apoi, filmate şi "vor fi", la viitor, difuzate. Saddam, în schimb, a avut parte de un proces aparent în regulă, a fost judecat şi condamnat pentru fapte precise, pe cînd Ceauşescu, deşi, dacă ar fi să ne luăm după dorinţa lui Saddam, va fi murit "onorabil", altfel spus împuşcat de un pluton militar de execuţie, nu a avut parte, precum Saddam, de un proces, cel puţin formal, adevărat, ci doar de un rechizitoriu pur retoric, inflamat, în stilul moralizant-jurnalistic care avea, ulterior, să domine întregul discurs public românesc: aprindere fără bază, emisie fără informaţii. Căci aşa cum l-am judecat şi cum l-am condamnat pe Ceauşescu, în decembrie 1989, aşa am judecat şi am condamnat, acum, comunismul, în decembrie 2006 (pentru a evita, după înseşi spusele preşedintelui Băsescu, întinarea cu trecut a saltului feeric în viitor, marcarea prin Revelion a aderării la UE): fără urmări, Doamne fereşte, judiciare, penale, politice. Act protejat, încarcerat în simbolicul şi retoricul pur (graţie proximităţii ritualic-emoţionale cu duplicitatea, deci cu disponibilitatea profan-religioasă a Sărbătorilor).

"Ceauşescu, de Crăciun, este porcul cel mai bun", s-a strigat, de asemenea, sper că nu aţi uitat, în decembrie '89. Cumplit, macabru, grotesc, şi prin urmare ultraexpresiv amestec: neexploziv, imploziv.

Imprecizia, flu-ul de flux al discursului public românesc în general, şi al celui mediatic în special.

Ar trebui, dacă am fi totuşi sănătoşi, să nu ne dorim să vedem imaginile execuţiei lui Saddam şi, în general, ale niciunei executări de pedepse capitale, cît va fi să mai dureze acestea. Să nu ne pliem, altfel spus, dorinţelor care ne sînt induse de către media, dar care, se pare, nu fac decît să vină în întîmpinarea dorinţei populare mondializate. În general, noi vrem să vedem. Literal şi în toate sensurile (aşa cum spunea Rimbaud) spus, noi murim de curiozitate, ca pisica, ne omoară curiozitatea. Indestructibilă, structurală legătură, se pare, aceea dintre a vedea şi a muri (a privi şi a ucide): imaginea morţii, apariţia fenomenului ca "fenomenalizare" a dispariţiei, adevăr suprem.

Executarea, pedepsirea ar fi însă de preferat, pentru sănătatea judecăţii noastre morale, să rămînă un act abstract, conceptual, intelectual, să fie păstrate, menţinute în sfera judecăţii intelectuale, nu coborîte în cea a afectului. Pentru că tocmai această este dorinţa ascunsă şi pentru că tocmai aceasta este "linia de pantă" a evoluţiei gîndirii juridice moderne: de-corporalizarea pedepselor, execuţia ca privare "curată", "chirurgicală" de dreptul la viaţă, dar nu ca supliciu inutil, tribal, medieval, ca rit de răzbunare pe cel găsit vinovat etc. Or, dacă vom vedea, dacă ne dorim să vedem, nu vom mai înţelege, sferele se vor încurca, şi Evul Media va triumfa. Ne vom feri, ne vom bloca singuri accesul la justiţie, şi nu ni se va face în veci dreptate, căci nu vrem să ştim ce este aceea.

Emoţional însă, prin contiguitate cu sacrul indefinit profanat, întreţinut/relansat tocmai prin profanare şi concentrat în Sărbători, noi vrem, de fapt, să vedem, să vedem în direct, ritual (media) peste ritual (sacru), sacralizare prin profanare etc., vrem, aşadar, să vedem Tăierea Porcului. "Ceauşescu, de Crăciun" este contra-Porcul, Porcul suprem, "acesta este trupul meu, acesta este sîngele meu", faceţi-le sîngerete şi caltaboş, şi nu uitaţi că tot din mine, în veci, rămîneţi să vă înfruptaţi la ananghie. Nu degeaba, pe urmele justiţiei umane, vin acum normele europene, de care mass-media, ce să facă şi ea, ricanează ca proasta neînţelegînd despre ce este cu adevărat vorba, referitoare la sacrificarea civilizată, neprofanantă, deci sevrată de sacru, a porcilor, de exemplu: democratizare, formalizare, aseptizare, normalizare, standardizare a regimului morţii, "spălarea" morţii de gestul, salvat ca sacrificiu, de ucidere. Cum ucidem? Care este regimul cărnii? Ucidem curat, formal, stilizat, tot mai civilizat: nici nu mai ucidem, de fapt. Şi nici nu mai mîncăm, sîntem tot mai curaţi, mai ascetici: ne uităm cuminţi la televizor. Trăim din carnea imaginală a morţii. Carnea de televizor este carnea noastră preacuvioasă de post, carnea mîntuirii noastre profane asigurate. De Crăciun, însă, carnea se înmulţeşte, simbolicul şi materialul, pentru o clipă, se reîntîlnesc, se recunosc, îşi dau mîna, ne fac burtă plină şi, fuzionînd, realizează saltul şi ne proiectează direct în Duh.

Dar pentru că am ales să trăim într-o astfel de specie porcină a creştinismului, să stăm şi să adăstăm sub dictatura etern sărbătorească a Porcului, al cărui chip deconstruieşte feeric, în veac, chipul de raze al pruncului de Isus, pe care tot nişte animale l-au ajutat să rămînă în viaţă, duh către duh expirînd, noi vom vrea, tot în veci, să vedem, să ni se arate, nihilist, moartea, mai exact cum se dă moartea, clipa şi toate amănuntele posibile ale uciderii, nefiindu-ne de ajuns, pentru că nu vrem să ajungem pînă la ea (ne-ar strica toată plăcerea căznită a vieţii), ideea de dreptate care, pînă la urmă, chiar dacă rar, şi niciodată "neajutat" şi "neasistat", se face. Căci dacă ar fi ceva de celebrat în cazul unei execuţii, ar fi vorba, mai presus de orice posibile controverse, tocmai de triumful dreptăţii pe care, iată, prin voinţa noastră abstractă, "formală", insensibilă şi insesizabilă, "abstractă"-contractuală, nişte oameni la fel ca noi au reuşit s-o realizeze punctual prin intermediul unui sistem, omenesc, prea omenesc, de drept.

La execuţia desacrificializată (interdicţie peste interdicţie) a fostului, umanizatului acum (avem de ce să ne înduioşăm, politico-mediatic) dictator irakian, măcar nu va fi curs sînge. Nedorit sevraj, neplăcută frustrare! La ce bun să mai ai televizor în culori, HDTV ETC.?