Încă un Crăciun departe de casă

Încă un Crăciun departe de casă. Bogdan fugise-n Olanda, pe când era student şi însurat. Facultatea o lăsase, nevasta îl lăsase. Acum, la 30 de ani, se trezise singur. Prea obosit să înveţe, prea gras şi prea beţiv să caute o femeie, îşi ratase toate visele, îşi anulase toate dorinţele şi rămăsese într-o cameră jerpelită, singuri, el, computerul, o pizza imensă, lăzile de bere, ţigările ieftine şi gândurile de beţiv, care-l bântuiau cu furie. Furioase gânduri.

Sau, poate, nu era Bogdan, ci Tudor, sau Dominic, dacă nu chiar Cristi...

Nu-i era dor de-un Crăciun acasă, în România, nu, nici acolo n-avusese o viaţă grozav de fericită, dar îi era dor de tot ce ratase şi nu stia dacă pe locul de unde plecase e furios, pe locul unde ajunsese e furios, sau aşa, în general e furios pe oricine, înclusiv el însuşi. Gândul că atr putea fi furios pur şi simplu, fără obiect al furiei, era prea subtil pentru condiţia lui mentală. Nu-i era frig şi nici cald, nu-i era rău şi nici bine, nu-i era nimic dar voia ceva. Pe măsură ce sticlele de bere se terminau, dorinţa devenea din ce in ce mai clară, ştia ce vrea, întrebarea se punea dacă are şi puterea s-o finalizeze. Gândul era frumos, gândul era luminos şi-ar fi putut aduce bucuria luminilor multor oameni. Grăbit să nu se răzgândească, Bogdan, sau Tudor, sau Dominic, dacă nu cumva Cristi, îşi îmbrăcă paltonul şi coborî scările, în apartamentul de jos vecinul burlac iarăşi sărbatoreste cu una din femeile lui noi şi copiii de la cele vechi. Strada e pustie, prin geamuri se vad brazii şi oameni care se mişcă, se-aud zgomote de tacâmuri, glasuri de copii, cântece de Crăciun.

Explozia depozitului de artificii, aflat la două străzi depărtare de casa lui Bogdan, sau Tudor, sau Dominic, dacă nu cumva Cristi, zgâlţâi cartierul. Casele destul de vechi şi prost întreţinute căzură, zgribulite-n zăpada şi-aşa murdară, fiindcă-n Olanda niciodată nu ninge cu adevărat. Ambulanţe demente cărau răniţi, morţii pe margini, în hainele lor sărbătoreşti aratau de parcă nu înţelegeau ce se întâmplă. Cartierul era pe jumătate dărâmat şi Crăciunul sângera.

Cred ca e primul meu Crăciun fericit, gândi Bogdan, sau Tudor, sau Dominic, dacă nu chiar Cristi, înainte de-a aprinde prima ladă cu artificii. Apoi n-a mai apucat sa gândească, s-a împrăştiat prin cartier, odata cu luminile colorate, odată cu durerea, o dată cu moartea... Şi dacă oamenii n-ar fi fost prea zăpăciţi, prea răniti sau prea morţi, ar fi putut auzi, sub zgomotul exploziilor, o voce de bărbat, cântând, parcă din sute de bucăţele: Steaua sus răsare...