Ninsoarea ninsorilor sau despre cum istoria bate meteorologia

Ninge. Pe fereastră se văd fulgi mari, pufoşi. Mai sunt câteva zile până la Crăciun. Rămân cu privirea aţintită spre această imagine decupată din fereastră. Merilu, adică eu cea de atunci, îi spune lui Relu, tot cel de atunci: "Ştii, afară a început să ningă!" "Da? Trebuie să fie foarte, foarte frumos!" Îmi atinge degetele cu mâna. El nu vede. Mă întreabă cum ninge, cât de mari sunt fulgii, dacă sunt mulţi, cât de mulţi, dacă sunt jucăuşi şi face semne cu mâna în aer. Merilu, aceea de atunci se îndrăgostise de el brusc, fără comentarii, alaltăseară, la un chef studenţesc. Veniseră toţi din lunga practică de toamnă de la struguri şi porumb unde ne tot trimitea partidu'. Sătui până în gât de câmpuri, abia aşteptam să mai mergem şi la cursuri, chiar dacă trebuia să înghiţim câte zece ore pe zi. Înnebuneam. Dar ne mai şi distram cumva, că tineri eram cum putem şi noi în vremurile acela. Un coleg, cu care pătimisem cumva pe tarlale ţării de la viile Ostrovului, m-a invitat la un chef. la un prof de germană, un coleg mai mare de-al nostru, aflat acum la catedră şi cu casă în Bucureşti. Profu era el. Desigur în seara aia fusese un chef tâmpit, ca orice chef de studenţi în care voiau să danseze rock după Maria Tănase şi o tot îndemnau pe o studentă la balet să facă "figuri". S-a străduit biata fată, dar nu prea mergea. "Mă băieţi, dar eu la chef dansez ca toata lumea nu ca pe scenă!". Dar ei nu şi nu. Mai era colo şi Tovarăşul Director de la fabrica "de păpuci" din Cluj, care a dansat toată seara damele! Ca să le arate el băieţilor cum se dansează vals şi tangou, nu ca zăpăcelile astea de acu! Dom director Icsulescu, că în particular îi zicem "domnule", mai făcea şi teoria vaselor comunicante între tată şi fiu din punct de vedere financiar şi al economiei socialiste muncitoreşti. Zicea: "Cu cât stai tu mai mult în cârciumă, cu atât trebuie să stau eu mai puţin! Dacă io pierd, tu câştigi şi invers!". Dar băiatu zicea; că nu, că el se descurcă dacă vrea. Face chichiflici, adică mărţişoare şi felicitări cu Moş Gerilă şi le vinde. Mă întreţin singur! Mă capitalistule, zicea ta-su, mă faci de ruşine să nu mai spui prin Cluj, că râd şogorii de mine. Cum adică, nu are tovarăşul bani pentru fii-su? Măcar că fur păpuci de la fabrică pentru tine. Da, fiul o ţinea una şi bună, că nu are nevoie de banii lui. Şi s-au tot contrazis toată seara până tata a obosit şi s-a dus la hotelul partidului şi lăsat tinerii să se distreze. Până o să le vină într-o zi şi lor mintea la cap. Apoi bineînţeles că atunci au pus AC/DC după care s-au zbârlit unii la alţii fiecare cum a putut, cu un morcov în loc de microfon, cu o coadă de mătură după care a venit şi vremea discuţiilor dure, filosofice. Şi don Florică se răţoia la don Mitică (cred că era si don Carlos pe acolo nu îmi mai amintesc bine) despre teoria scuipatului care cum va să zică, de ce dacă l-am aruncat nu mai poate sa revină în gura mea ca produs integru! Nu, zice Mitică e o chestie relativă, bă, cum zicea Einstein cu homosexualii (avusese el o anume experienţă pe la Oxford şi o povestea la toată lumea pe şoptite) că nu contează dacă nasu tău e în curu meu sau curu meu e în nasu tău! Păi stai, nu e acelaşi lucru, aici este vorba de teoria scuipatului, este "Dasein"-ul care aruncat în lume nu mai poate reveni la inconştient. Stai puţin, zicea şi Biţă şi el filosof, dar care discuta în alt grup, staţi că trebuie să facem o distincţie! E ca în povestea mea cu câinele de la Mangalia. Când l-a muşcat pe Romi, ştiţi voi, în loc să mă muşte miliţianu. Căci el, animal fiind, nu a văzut în miliţian omul şi funcţia, în acelaşi timp cum vedem noi ca valoare şi valoare de întrebuinţare în marfă, şi de aceea nu l-a putut muşca, hipnotizat cum era de mine. Eu cerusem câinelui să muşte omul-miliţian şi nu miliţianul-funcţie, dar atunci câinele s-a dus la Romică, nu la miliţian, că nu putea face distincţia. Măi frate, urlau ca nebunii unii la alţii şi mai multe nu! Mă durea capu şi pentru că băusem prima oară palincă, aia a lor ardelenească, de Cluj, Satu-Mare, Bihor, naiba mai ştie de unde era, simţeam cum adorm subit, simţeam că mi se face somn aşa deodată! M-am dus la budă, cum ziceau, ei să fumez o ţigară. Îmi luase cineva urma. "Nu se fumează în baie", zice vocea în spatele meu. Da, scuze. Ce scuze?! Mă împinge brusc. Adică pe Merilu cea de atunci: Lasa-mă să văd cum eşti, că îmi place vocea ta! Eu, aceea de atunci, mă las pipăită. căci îmi place şi mie vocea lui, dar şi ceea ce spunea şi cum spunea. Şi din acel moment ne-am dat întâlnire la Cireşica, acolo unde chelnerii dădeau afară studenţii că nu dădeau bacşiş. Ne-am încumetat totuşi şi am pornit într-acolo, în după-amiaza de 22 decembrie. Eu, cea de atunci, aveam colocviu la o pedagogie, nu ştiu care din ele, că erau mai multe, peste trei ore, el avea ultimule ore pe la şcoala aia din Vatra Luminoasă. Că şcoală era până aproape de Crăciun ca şi cursurile noastre împinse de multele zile de practică în agricultură pentru "bunăstarea întregului popor" şi "gloria socialismului" şi bla, bla, bla că nu mai ştiu toate se încheiau cu "societatea socialistă multilateral dezvoltată" şi punct că nu asculta nimeni de astea, nici atunci şi nici acum. Ba, câteodată se spunea în folclorul studenţesc că era unu Lăzărică, nu-ştiu-cum care s-a opus regimului, student pe la geografie (noi eram de pe la citire, unii erau de la artimetică şi unii de la arhitectură, adică de la desemn, mai rău era cu cei de la filozofie, cărora le ziceam în bătaie de joc ca fac ştiinţe oculte sau teologie) Şi Lăzărică ăla lipea afişe unde vedea un afiş la un aprozar cu " avem cartofi" el scria mare: "ÎNCĂ O LOVITURĂ DATĂ CAPITALISMULUI!" până l-au prins şi l-au exmatriculat. Se auzise că a fugit în Suedia!

***

Pentru treburile din ziua aceea, ne-am zis noi că e destul timp. Stăteam să mâncăm friptura destul de aţoasă şi ne delectam cu singurul vin mai bun de pe piaţă - cabernetul bulgăresc. Merilu mai mult asculta, el îşi exprima nu ştiu ce amintiri din copilărie, era plăcut. Ne îmbătam amândoi, unu de prezenta celuilalt. Îşi auzeau vocile, se lăsau mângâiaţi de catifeaua vocilor când au băgat de seamă că afară a început să ningă. În restaurant se întunecase puţin, parcă era într-un tablou în care clar-obscurul vibra şi intra printre scaune. Oamenii veneau de afară aducând un suflu de zăpadă curată tropăind uşor şi lăsând câteva picături pe podea de la ce se topea pe căciuli şi gulere. El recepta în felul lui schimbarea de decor, jubila şi întindea degetele pe masă, ca să le întâlnească pe ale ei. "Nu te mai du la seminarul ăla că nici eu nu mai merg la şcoală. Hai la mine". Da. Ora începuse, nu mi era timp de ajuns. Afară totul era deja acoperit. Erau cel puţin zece centimetri. Nu le venea să creadă. Când s-a adunat atâta zăpadă? De unde venise brusc ninsoarea asta? Şi ningea atât de dens. că dacă nu te-ai fi mişcat de loc deveneai brusc om de zăpadă. Să luam un taxi. Ce taxi? Pe o asemene vreme nu vedeai nici unu! Oricum toată lumea alerga şi nu era chip, mereu alţii îl prindeau mai repede decât noi. Se te baţi cu ei? Copacii erau deja grei, vedeai cum li se rupeau crengile, cum le zboară păsărelele şi porumbeii să se aşeze pe pietre sau pe blocuri, speriate că nu le mai ţin crengile. Ei doi cum, vă povestesc, înotau deja în nămeţi, cu pantofii uzi, căci erau în pantofi, păcăliţi de toamna lungă şi caldă, doar adineauri era toamnă, ce naiba, părea să gândească toată lumea. Hai la tramvai, se smuci el, da bine că toate tramvaiele veneau deja pline şi nici nu mai opreau, oamenii se agăţau de disperare de uşi, de ferestrele tramvaielor; nişte ţigănuşi erau deja pe bara cea din spate şi chiuiau. Nimeni parcă nu ştia de ce este iarnă, le citeai mirarea pe faţă: cine a adus această iarnă? Vine un tramvai! Vine 14-le! Repede... Aiurea. Nici acesta nu a oprit. Hai pe jos până la prima staţie.. dar numai pană la prima că sunt pe tocuri! Şi au mers, şi au mers şi au tot vorbit despre copilărie, de şcoală, de fete şi băieţi, de cum se ducea el în vacanţă la mătuşa lui şi lăuda ficusul şi cum a iubit o fată care nu îl iubea şi el s-a transformat în viţă de vie... of, iar a trecut tramvaiul 14, plin ochi şi nu l-au putut lua. Mai mergem o staţie?. Mai mergem. Era greu. Călcau prin zăpada deja murdărită, prin brazdele care se formaseră de miile de tălpi şi au mers aşa din staţie în staţie, până aproape de Vatra Luminoasă, pe o vreme de Polu Nord. Le intrau fulgii în ochi, în urechi. Ia să vedem care prinde mai mulţi fulgi cu gura, sau cine are genele mai grele, mai pline de zăpadă, cu câte kilograme? Eu, ba eu! La părculeţ au decis să facă un popas, era prea greu drumu. El rămase stâlp şi ea încerca să alerge în jurul lui aşa cum era în toace şi au râs iar că era ca în poezia dedicată elenei ceauşescu "Să avem noroc în toace!", adică "în toate", dar spusă de o bănăţeancă. Numai ei, adică noi, ca doi naufragiaţi, îngheţaserăm aşa de tare că s-au luat în braţe şi alunecând s-au trezit pe jos în puful acela divin de alb! Hainele evident cântăreau acu mii de kilograme şi nici gravitaţia nu mai era terestră aşa că mai bine să ne rostogolim, tot nu era pe acolo ţipenie de om. Dar deodată apăru un neica nimeni. "Ce vrea să iţi fac ala fă! Mă, când ţi-oi da una! Stai că vine taica acuşica!" Şi ţiganu ăla veni ci-că sa mă salveze. Atunci am intrat şi io în joc! "Aoleu, nu da, bre, că e bărbatul meu! A, da?" Am râs iar şi am pornit mai departe la drum, nenea topindu-se şi el în plata domnului. Începuse şi vântul să se înteţească, auzeam zgomotul de zăpadă fleşcăită, strivită, un căţel zgribulit, altă fiinţă a Bucureştiului ne luase urma şi mergea odată cu noi. Se făcea tot mai seară şi speranţa unui mijloc de transport nu mai era de fel. Lângă un gard, ea şi-a agăţat un motocel de la cojoc într-un scaiete şi era să plângă de ciudă, dar a reuşit să îl recupereze. Zăpada ajunsese acum cam de jumătate de metru. Mergeau tot mai greu, şi drumul nu se mai sfârşea, oricâte poveşti ar fi spus el, oricâte cereri de odihnă ar fi cerut ea. Era tot mai greu. Dar ei nu mai simţeau drumul, căci erau tot mai îndrăgostiţi de drum, de cine, de ce, de cum sunt ei. Nămeţii creşteau şi nimeni nu voia să îi ajute, fiecare era preocupat doar de sine, cum să ajungă la adăpost, acasă sau unde se duce. În sfârşit, sunt aproape de bloc, nu le venea sa creadă. Numai că, din neatenţie, au alunecat într-o groapă, era acolo una pe care muncitorii nu o acoperiseră şi acum nu se mai vedea. "Mă tu trebuie să fii mai chioară decât mine, dacă am căzut aici amândoi". Deja înotam aici de-a binelea. Parcă eram într-o piscină de zăpadă. Râdem şi nu era fericire mai mare. Singurul inconvenient era totuşi udătura, nu numai din pantofi, pe care nici nu ştiu cum de îi mai avem în picioare. Merilu părea înţepenită de frig şi de frică. "Na cine ne mai aude acu? Relu începu: "Allons enfant de la patriiiiiiiiiie.... Ce faci? Cânt La Marseillese că aşa.. şi se deschise o fereastră cu o voce: "Dumneata eşti dom profesor?". Fuguţa veni o vecină, fată de treabă, aduse o scăriţa să ne salveze. Vezi? Mă ştiu ăştia de cal breaz pe aici! De câte ori nu merge liftu sau rămân blocat, cânt marseieza şi sunt salvat. Aşa a fost şi atunci. Am ajuns în sfârşit sus, după cinci ore de umblat prin zloată. Era cald în apartamentul lui, nu ca la căminul studenţesc de unde evadasem. Eram acum departe de toţi, de colegi, de părinţii la sute de kilometri, cu dor în sufletul lor, dar liniştiţi că nu umblu pe drumuri aşa cum eram fără bani. Am făcut câte o baie fierbinte şi am adormit ca doi prunci unu în braţele celuilalt. Aşa am stat blocaţi trei zile şi trei nopţi. Dormeam, ne trezeam, mâncam citeam poezii, ale lui şi ale altora care ne plăceau, ascultam muzică, ne iubeam şi iar ne culcam, ne trezeam, mâncam şi iar citit, discutat... etc, etc... şi tot aşa. Trei zile şi trei nopţi ca pierduţi în Siberia. Dar nu ne păsa de nimic. Aveam de toate, de la Ardealu nost, mari gospodine acolo mamele, domule, mama Ilinca trimisese de toate. Nimeni n-a ştiut de noi şi ne era ca în filme. El zicea ca e conte de Bavaria, care iubeşte măslinele din sud, iar io eram când Cadână de la Istambul, când Brotăcelu verde, care citea "Cel şase maladii ale spiritului" de Constantin Noica, filosof în viaţă atunci. Vezi, ce interesant scrie! Ninsoarea a durat trei zile şi trei nopţi cred şi nici nu ne interesa ce era prin oraşul acela naufragiat de pe Pământ. Colegele de cămin m-au căutat, nu se mai întâmplase să dispar aşa. Când am reapărut şi le-am spus că de vină fusese ninsoarea, nimeni nu voia să mă creadă. Sigur că nu se putea circula în Bucureşti din cauza ninsorii, desigur nu erau suficiente utilaje niciodată, nu era căldură, dar PCR nu recunoştea, iar noi, tineretul revoluţionar, nu trebuia să ne plângem. Aşa că după Crăciun, pardon după vacanţa de iarnă, când s-au reluat cursurile şi seminariile,, şi eu avem nota netrecută la pedagogie" m-a întrebat profesorul. "De ce ai lipsit la seminar? am zis: "Din cauza înzăpezirii, o problemă a Bucureştiului. "Hm, meritai 10 pentru toată activitatea şi referatul depus, dar iţi dau nouă. Care problemă? Ce zăpadă, domule!" Acum omul s-a schimbat, predă "Managementul calităţii totale", dar oare ce fel o fi calitatea care nu e totală?

***

Începusem să cred şi eu. Măi să fie... să ştii că ninsoarea acea nici nu a existat, ori poate am provocat-o noi cu mintea, ori poate nu a existat nici iubitul meu, pe care trebuia să îl duc în Vatra Luminoasă, că el nu vedea, dar auzea, şi eu vedem dar nu mai auzeam bine lumea. Şi pentru că nu mai înţelegeam nimic mi-am zis că trebuie să fi fost ca în poveşti "ninsoarea ninsorilor" şi să las istoria să bată meteorologia.