Acasă şi totuşi nu

A mai trecut un Crăciun. Poate ultimul acasă, pentru o vreme. Tocmai ăsta a fost şi motivul pentru care am anunţat solemn că vin să stau cu mama şi tata, să regăsesc amintiri vechi, să mă (şi să-i) pregătesc pentru plecare.

Dar nu mă mai simt acasă, nici în camera mea, nici în apartamentul în care stăm din '82, nici în Iaşi. Mă simt stingheră. Şi nu simt (iar asta nu-i doar de-acum) ceea ce se ascunde în spatele sintagmei "spiritul sărbătorilor".

Încerc să-mi amintesc Crăciunuri de demult, din copilărie, dar nu reuşesc. Ştiu că părinţii mei ne făceau brad şi prin cutii pitite sub şifonier mai sînt cîteva globuri vechi, nişte clopoţei cu Scufiţa Roşie şi lupul, suporturi oxidate de lumînări. Dar nu-mi amintesc de colinde. Noi n-am fost la colindat, asta aproape că pot jura. Atunci de unde vine amintirea cu "mănuşele Domnului"? În mintea mea colindătorii se confundă cu urătorii, poate că unii dintre cei care veneau pe 31 spuneau o colindă în loc de pluguşor.

Cred că la Crăciun, totuşi, mergeam la bunica din partea mamei, fiindcă îmi amintesc cum punea masa mare pentru toţi - încălzea "zama de pui", scotea din beci brînza şi varza murata, topea jumările şi făcea o mămăligă mare. Dar pînă şi ea primea copiii doar cu uratul şi sorcova, să le dea colăcei împletiţi şi poate nuci. Numai că atunci noi eram, de obicei, la cealaltă bunică, fiindcă în satul ei se făceau capre şi ţapi din cîrpe cusute cu mărgele şi oglinzi, iar urătorii veneau uneori cu buhaiul sub fereastră.

Azi nu mai avem unde merge. Mîncarea o face mama, robotind cîtva zile în bucătărie deşi nu mai are cine mînca atît. Urechile mi s-au strepezit de la refrene de "Jingle Bells"şi "Fa la laa", ascultate pînă la saturaţie la metrou, la televizor, ori îngînate metalic de instalaţii de brad şi jucării kitsch care umplu tarabele prin intersecţii. Ca în fiecare an, posturile TV dau iar aceleaşi filme cu Santa Claus şi Ebenezer Scrooge. Pînă şi colindătorii care vin la uşă par să nu mai ştie şi altceva în afară de "Trei păstori" şi "Domn domn să-nălţăm".

N-avem zăpadă şi nici măcar nu-mi pare rău. Au trecut vremurile din fotografii uşor îngălbenite, în care nu mi se văd decît ochii pe deasupra bundiţei în care eram înfofolită ca să nu răcesc pe sanie. Nu mai facem de mult brad. Şi anul acesta n-avem nici cadouri, fiindcă n-am ştiut ce alege şi cumpăra din tîrgurile deschise în Bucureşti.

M-am depărtat de casă şi de rosturi. Nu mai ştiu locul lucrurilor mutate de părinţii mei prin alte dulapuri, de fiecare dată cînd vin acasă mă întreb dacă am mai văzut deja mobilele noi, toate din jur par să se micşoreze sau să pălească. Pînă şi camera mea îmi pare străină, ca o cameră de hotel în care călătorul n-a despachetat. Sînt cîţiva fluturi pe pereţi, dar mi s-a întipărit mai bine pe retină imaginea celor din camera de la Bucureşti. Cărţile sînt încă aşa cum le-am potrivit eu pe rafturi, dar deja aparţin altor vîrste şi cred că-mi va fi mai uşor decît mă tem să aleg doar cîteva pe care să le iau cu mine la plecare. Prin dulapuri sînt doar hainele de vară, casetele şi CD-urile sînt pline de praf, ca şi scoicile îngrămădite într-un bol. Iar în cutia de pe şifonier e ascuns tot trecutul meu, ca într-o ladă de campanie: scrisori vechi, tresele şi insignele de pionier, fotografii, urătura despre profesorii din liceu, felicitări, trusa chinezească de gemetrie, flori presate, un caiet de extemporale la matematică... Pe-asta mi-aş dori s-o iau cu mine, dar e prea grea şi prea greu. Am s-o las chezăşie pentru mama şi tata că mă întorc.

Fiindcă am înţeles că e timpul să plec. Ca să-mi creez propriile obiceiuri de Crăciun departe de casă, să învăţ să-mi fie dor de ce las în urmă şi să cresc.