Era în luna lui Făurar, în duminica a şaisprezecea după Rusalii, când Eliana văzuse că, mai mult ca niciodată, mintea ei nu voia cu nici un chip să asculte parabola despre talanţi, a Mântuitorului Iisus Hristos, care altădată i se păruse covârşitoare prin frumuseţea şi profunzimea ei.
- Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om, care, cînd era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi, şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui; şi a plecat. Îndată, cel ce primise cei cinci talanţi, s-a dus, i-a pus în negoţ...
Tânărul acela o săgeta cu privirea ochilor negri, lucind straniu din semiîntunericul străpuns uneori de raze aurii de lumină venită de-afară, când cineva deschidea uşa bisericii, luminându-l şi pe el dimpreună cu peticul de zid pictat, de care aproape că se sprijinea.
- Cel ce primise cei cinci talanţi, a venit, a adus alţi cinci talanţi, şi a zis: Doamne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi cinci talanţi. Stăpânul său i-a zis: Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău! - citea preotul, cu voce caldă, egală. Cel ce primise cei doi talanţi, a venit şi el, şi a zis: Doamne, mi-ai încredinţat doi talanţi...
Dimineaţă, când venise la Liturghie, se nimerise ca Eliana să audă, în treacăt, cum bătrâna pe care o însoţea tânărul îl strigase Silvestru, iar numele acesta îi plăcuse nespus de mult, îl repetase în gând de nenumărate ori, pierzând şirul cuvintelor din Evanghelie şi afundându-se tot mai mult într-o stare care o făcea să se simtă vinovată, dar fără să îşi dea seama limpede de ce: că nu se putea concentra la slujba religioasă? că tante Sofia s-ar fi supărat dacă ar fi prins-o cu privirile în altă parte decât la cele sfinte? că Silvestru nu părea să fie de condiţia ei, ci un om simplu, oarecare? Undeva, dincolo de ea, pilda talanţilor se lăsa citită molcom, dar oare câţi oameni din lăcaşul acela îşi adunau mintea la învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos, şi câţi se lăsau copleşiţi de grijile de tot felul?
- Pentru că celui ce are, i se va da şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are, se va lua şi ce are! Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunerecul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.
De-abia ultimele cuvinte - acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor - o treziseră pe Eliana din visarea dulce în care se legănase cât preotul citise pilda. Se sperie de cutezanţa pe care o avusese să se piardă în gânduri păcatoase, în loc să îşi păzească mintea, cu frică de Dumnezeu. Încercă să se roage pentru iertare, dar după primele cuvinte - Doamne, ştiu că am păcătuit împotriva Ta... - nu îşi mai aduse aminte ce urma, pentru că în faţa ochilor i se perindau închipuiri legate de iadul ca o groapă fără sfârşit şi ca un lac de foc arzând cu pucioasă. În timp ce preotul ţinea slujba de pomenire a morţilor, Eliana nu mai ridică deloc capul din pământ, căindu-se pentru toată rătăcirea ei din timpul citirii Evangheliei. Se temea de suferinţa neîntreruptă, de durerea intensă pe care o făgăduia păcătoşilor mânia lui Dumnezeu, pentru eternitate. Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Aproape că o podidiseră lacrimile, dar de ce, asta n-ar fi putut spune. Ca să îşi mai uşureze sufletul de greutatea necunoscută care aproape că o strivea, spuse şi ea, din toată inima, dimpreună cu toată adunarea, Tatăl nostru, apoi ascultă rugăciunea amvonului şi predica.
- Iubiţi credincioşi, glăsuia preotul, ce desprindem noi din aceasta dumnezeiască învăţătură? În pilda de azi, prin "talanţi" trebuie să înţelegem toate darurile pe care omul le are de la Dumnezeu, adică atât darurile materiale, cât şi darurile spirituale. Talantul a fost dat în trei feluri, aţi văzut. Dacă ni s-a dat talantul aratului, al semănăturilor, să fim agricultori, Dumnezeu nu ne va întreba de ce nu ştim să zidim. Dacă cineva ştie să facă fântâni, Dumnezeu nu îi va cere să ştie să cânte. Adică, ce ne-a dat Dumnezeu, aceea ne va cere. Oare cineva din sat se aseamănă celui de-al treilea rob? Care să primească talant de la Dumnezeu, dar să nu-l muncească? Da, sunt foarte mulţi în satul nostru. Chiar dacă muncesc cinstit, nu fură şi nu înjură, nu mută hotare, ei totuşi păcătuiesc şi vor fi rău pedepsiţi, vor merge acolo unde este scrâşnirea dinţilor. Ei doar mănâncă, trăiesc şi mor. Or asta nu e îndeajuns. Nu e suficient să păstrezi, ci trebuie să înmulţeşti talantul primit. Iată, de pildă, cum tâlcuieşte această poveste Sfântul Ioan Gură de Aur: "Cel care a primit de la Dumnezeu darul cuvântului şi al învăţăturii spre a fi de folos semenilor săi, dar nu se foloseşte de el, pierde darul, şi, dimpotrivă, cel care se sârguieşte să fie de folos semenilor cu darul acesta, capătă şi mai mult." Bunăoară, să înmulţeşti talantul poate însemna doar să dai aproapelui tău aflat în nevoie, la vremea potrivită, un sfat bun, întemeiat pe învăţătura evanghelică. Acest lucru ne învaţă Evanghelia de astăzi.
În timp ce dascălul cânta Binecuvântările, preotul miruia enoriaşii, care se înşiruiseră într-o linie şerpuită, de la altar şi până la uşă. Eliana sărutase icoana de pe iconostas, apoi primise şi ea mirul pe frunte, după care sărutase mâna preotului, apoi sărutase şi sticla aburită a icoanelor din stânga şi din dreapta altarului. Când să iasă din biserică, simţise o atingere pe umăr. Întorsese capul înapoi şi, în timp ce Silvestru îi întindea batista pe care ea o scăpase din mână fără să ştie, cerul pornise un vârtej ameţitor care o aiurise atât de rău, încât căzuse din picioare, adunând lumea buluc împrejurul ei. Se trezise întinsă pe canapeaua din curtea bisericii, iar deasupra ei, chipul lui tante Sofia se mişca împietrit de îngrijorare, în timp ce îi tampona fruntea cu batista înmuiată în apă rece.
- Eliana... te simţi bine, fata mea? Ce spaimă am tras, copilă... Eşti anemică... Trebuie să ne îngrijim mai mult de alimentaţia şi de odihna ta. Sau ţi-a făcut rău mirosul de lumânări? Ce-i cu tine? Oricum, trebuie să te vadă un doctor.
Apoi, după o pauză scurtă, oftase adânc şi urmase:
- Noroc cu tânărul acesta, că te-a prins în cădere, altminteri puteai să te loveşti de pragul uşii sau... Doamne fereşte!
Eliana se ridicase în capul oaselor şi nu ştiuse ce altceva să facă decât să-şi aşeze părul. Silvestru, încurcat, se înclinase uşor şi îi sărutase mâna şi, cu obrajii străpunşi de roşeaţă, după ce îi urase sănătate, plecase, din politeţe, deşi ar fi vrut să mai rămână cu ea. Sufletul Elianei plecase împreună cu el, iar el, Silvestru, ştia asta şi era fericit. Amândoi se gândeau la acelaşi lucru: dacă le fusese dat talantul iubirii, învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos spunea că ei trebuiau să-l înmulţească, nu să-l ţină ascuns.
va urma