Judecând lucrurile în amănunt, întorcându-le pe toate părţile, Silvestru şi Eliana - separat şi împreună - îşi dăduseră seama, în cele din urmă, că iubirea lor nu avea nici o şansă de împlinire într-o lume care îşi delimita atât de clar şi de rigid clasele sociale, tradiţiile, principiile. Întâlnirile lor secrete nu mai puteau dura multă vreme fără să iasă la iveală. Silvestru, chiar dacă era dintotdeauna credincios până în măduva oaselor şi interesat de lucrurile bisericeşti, nu se arătase niciodată atât de necugetat în manifestări. Era apucat de o fervoare religioasă care nu prea apăruse în comportamentul lui de până atunci, iar Polixenia, ştiindu-l echilibrat şi sobru în iubirea lui pentru Dumnezeu, îl privea, de la un cârd de vreme, cu o suspiciune pe care nu şi-o putea înfrâna cu nici un gând liniştitor.
- Silvestre, stai, maică, nu mai goni aşa, că nu se mută biserica.
- Nu se mută, nu se mută, dar mi-e să nu înceapă slujba. Parcă-i cam târzior...
- Apăi dacă ne luăm după cât de întuneric e afar' şi după cât de harnic cucurigesc cocoşii... n-aş zice că-i târzior.
Neputând să scoată nimic de la el, tot mai bănuitoare cu fiecare zi, Polixenia căutase să vadă adevărul în bobi. Patruzeci şi unu de boabe albe şi lucioase de fasole fuseseră descântate şi puse la treabă să dezvăluie secretul băiatului. Femeia răsfira boabele pe masă, apoi le aduna laolaltă, iar le răsfira şi iar le aduna, în timp ce bolborosea o vrajă, un descântec sau altceva menit să pună în mişcare forţele oculte; într-un târziu făcea trei grămăjoare, după care împărţea boabele de fasole câte două, câte trei sau câte patru, după legi doar de ea ştiute şi înţelese. Le privea fix şi, în funcţie de cum erau aşezate - în inimă, în casă, în afara casei sau cine mai ştie cum altfel - trăgea concluzii asupra trecutului, prezentului şi viitorului. O dată, de două ori, de trei ori, bobii spuseseră acelaşi lucru: nu peste prea mult timp, avea să se lase cu petrecere şi cununie. Petrecerea ieşea şi nu ieşea, depinde cum interpretai cele trei boabe din centrul pătratului: putea să fie petrecere, putea să fie doar bucurie, care şi ea, bucuria, putea să fie una ascunsă de lume sau mărturisită, manifestată pe şleau. Acest mister, Polixenia nu-l putuse lumina, dar nici nu i se mai părea prea important. Esenţialul era că bobii arătau o legătură de dragoste, care nu avea să rămână fără urmări. Care va să zică, Silvestru îşi găsise aleasa inimii, dar făcea o taină din asta. Pesemne că se ruşina încă, dar, mai mult ca sigur, curând avea să-şi mărturisească sentimentele şi intenţiile, dacă nu faţă de toată lumea, cel puţin faţă de cea pe care avea să o ia de nevastă, cu acte. Cel puţin bobii aşa vădeau. Într-un fel, asemenea tălmăcire îi lua o piatră de pe inimă Polixeniei, pentru că, la un moment dat, până să apară istoria aceasta cu dragostea, văzându-l tot sobru şi singuratic, femeii îi venise în minte - cu o oarecare tristeţe secretă şi poate şi puţin păcătoasă - gândul ca nu cumva băiatul să fie tentat să ia calea călugăriei. Într-alt fel, mulţumirea unei asemenea tâlcuiri nu era chiar una întreagă, întrucât, dacă era să fie vorba cu-adevărat că i-ar fi picat dragă vreo fată, Polixenia nu-l văzuse vorbind decât cu nepoata boieroaicei, or asta putea să însemne mari complicaţii, neîmpliniri, oprelişti, suferinţe. Dar ce e simplu în viaţa asta? - îşi spusese femeia şi îşi făcuse curaj. Cu Dumnezeu înainte! Ce-o fi, o fi!
De cealaltă parte, tante Sofia era şi ea mai vigilentă ca oricând, de când Eliana devenise brusc atât de dornică să meargă la slujbe religioase - s-ar fi mutat la biserică, nu alta - şi, mai ales, de când era atât de preocupată să se gătească pentru vizitele făcute la lăcaşul lui Dumnezeu.
- Eşarfa asta de catifea broşată nu e cea mai nimerită pentru slujba religioasă, Eliana, mamă. Dacă e vorba de umilinţă când intri acoperită pe cap în biserică, apăi nu te poţi înzorzona aşa. Ai nevoie de o culoare mai neutră, mai cuminţică... uite, mie carminul ăsta îmi pare prea aprins. E mai potrivit pentru bal sau pentru o plimbare pe un bulevard parizian, seara. Ia-ţi, par exemple, baticul acela gri...
- E prea, prea mohorât, tante Sofia. Mă arată îmbătrânită şi tristă. Nu-mi place deloc.
- Dar până mai ieri îţi plăcea. Ce s-a schimbat la el?
- Mmmm... el nu s-a schimbat în nici un fel. Poate eu m-am mai schimbat...
- Da? Cum aşa?
- Adicăăă... nu-mi mai place, simplement.
Eliana nu mai avea nici poftă de mâncare - de fapt, în ascuns, îi apăruse o grijă nouă: să nu se îngraşe, aşa că îşi tot controla talia, şoldurile, abdomenul, şi-ar fi voit să fie mai slabă şi mai slabă de-atât - şi se ridica de la masă lăsând felurile de mâncare aproape neatinse. Îşi petrecea multă vreme în faţa oglinzii, deprindere care altădată nu o caracteriza defel.
- Te simţi bine? Te doare ceva? Vrei să te vadă un doctor? Poate că ar trebui...
- Nu, tante Sofia, mă simt bine! Crede-mă! Sunt mai sănătoasă ca niciodată!
- Dar tu cu ce trăieşti, fată dragă? Cu aer şi cu apă? Mănânci mai puţin decât un pui de găină, acu' ieşit din găoace.
Ce-i drept, se vedea că nu era treabă de doctor. Eliana nu avea paloarea sau lipsa de chef a unui om bolnav, ci, dimpotrivă, era căzută pe gânduri într-un fel aproape însufleţit, viu, fremătător, zâmbind adesea de una singură, cu privirile rătăcite într-un loc doar de închipuirea ei ştiut. Apoi, brusc, trecea într-o stare de agitaţie, când nu mai putea rămâne locului, pe banca din grădina plină de flori sau în balansoar, şi atunci se plimba în pas vioi pe aleile pietruite, grăbindu-se de parcă ar fi avut de îndeplinit cine ştie ce treabă. Cuvintele lui Silvestru o tulburaseră şi nu ştia ce hotărâre să ia. Nu voia să supere pe nimeni, şi mai ales pe tante Sofia, pe care o iubea din toată inima şi căreia îi era recunoscătoare pentru toate câte le făcuse pentru ea. Dar, dacă stătea să cugete adânc, nu putea să nu-i dea dreptate şi lui Silvestru:
- Niciodată nu va fi de acord cu o asemenea căsătorie! Asta mie mi-e limpede şi ar trebui să-ţi fie şi ţie. Niciodată! Dar dacă fugim amândoi, după o vreme, obişnuindu-se cu ideea şi nemaiavând ce să facă, ne va ierta. Mai ales că îşi va da seama că, dacă am făcut un asemenea lucru - nechibzuit, absurd, contrar bunului-simţ, în opinia dumneaei - va şti cu certitudine că ne iubim pe viaţă, fără putinţă de despărţire. Va înţelege. Nu?
- Şi unde-o să ne ascundem, unde-o să stăm?
- Mergem la oraş. Eu îmi caut de lucru, mă pricep la o mulţime de lucruri. Şi luăm o cameră în chirie, pentru început. Apoi, mai vedem noi... Hm? Ce zici?
- Ce să zic?... Zic că bine. Fugim!
va urma