Împăcarea - partea a IV-a

Citiţi partea a III-a povestirii Împăcarea

Tante Sofia fusese dărâmată. Şi de alegerea Elianei privind viitorul ei bărbat, dar şi de neîncrederea pe care i-o arătase, fugind de-acasă hoţeşte. E adevărat, dacă fata i-ar fi spus despre iubirea ei, tante Sofia recunoştea în sinea ei că s-ar fi opus cu tărie unei asemenea căsătorii. N-o vedea pe nepoata ei altfel decât la braţul unui avocat care, eventual, să se fi ocupat şi de politică. O prejudecată? Poate. Dar aşa simţea şi experienţa de-o viaţă îi spunea că aşa ar fi fost cel mai bine. Pe când astfel, Eliana îşi distrusese viitorul luându-se cu acest bărbat care nu îşi terminase nici şcoala şi era şi prea necopt ca să fie în stare să îşi întemeieze o familie, să pună baze solide pentru un viitor fericit şi sigur. Totodată, ea personal, adică Eliana, îşi blocase propria dezvoltare renunţând la desăvârşirea educaţiei şi pornind viaţa de la lingură, cu un bărbat care nu-i putea oferi nici un fel de stabilitate materială. Nu excludea nici varianta în care tânărul i-ar fi sucit deliberat minţile fetei, interesat fiind de zestrea ei. Drept pentru care, tante Sofia se hotărâse să nu facă absolut nimic întru împăcarea lucrurilor şi, deşi o durea inima - sau mai degrabă sufletul - şi plângea aproape în fiecare zi, timp de doi ani nu o văzuse deloc pe Eliana şi nu voise să ştie nimic de soarta ei, nici dacă îi era bine, nici dacă se căia pentru fuga ei în lume, înşelând aşteptările celei care o crescuse şi care îi fusese, la urma urmei, mamă.

Câteodată, privea lung în zaţul aşternut pe fundul şi pe pereţii ceştii de cafea, chinuindu-se să desluşească veşti legate de viaţa fetei. O ducea mulţumitor? O ducea rău? Era sănătoasă? Îi era bine sau nu? Îi părea rău pentru ce făcuse? Uneori parcă vedea pe smalţul ceştii contururile unei căprioare, iar asta era de bine, îi dădea speranţe; alteori, stratul de zaţ rămânea gros-gros, fără să ia nici o formă şi atunci, acesta nefiind deloc un semn bun, ca să-şi alunge gândurile negre şi amare, tante Sofia îşi spunea că poate nu scursese ea bine ceaşca.

Aveau să treacă doi ani de frământări până când tante Sofia se simţise în stare să îşi calce pe inimă şi să ierte fuga Elianei. Visase urât de tot într-o noapte şi se trezise lac de apă, sărind brusc în capul oaselor, atât de zăpăcită de spaimă încât nici nu-şi mai dădea seama unde se afla. Se dusese ca o somnambulă spre fereastră şi privise cerul alburiu pe care i se părea, printre aburii somnului şi ai fricii, că se desenau zorile. Aprinsese lumina şi privise ceasul Empire, din alpaca argintată, aproape nevenindu-i să creadă că arăta doar două ceasuri după miezul nopţii. Băuse un pahar întreg cu apă care i se păruse caldă, sălcie, şi o făcuse să se scuture de silă. Se aşezase, vlăguită de puteri, pe marginea patului, reluând firul visului, încercând să-şi amintească amănunte, cât mai multe amănunte, să-l urmeze din nou cap-coadă, spre a şi-l tălmăci. Dar întâmplările erau cumplit de încâlcite şi, prin ele, personajele pluteau la nimereală, neconturate, ca fantome înşelătoare, apărând şi dispărând fără noimă şi sfidând legile spaţiului tridimensional, cu feţe de pe care ochii, nasul şi gura parcă fuseseră şterse cu guma, aşa încât nu li se putea stabili nici o identitate. Se lungise în pat şi, privind ţintă la tavanul înalt, zări într-un colţ un păianjen negru şi gras, care îşi ţesea pânza, cu hărnicie. După câteva clipe, deşi se uita tot la el, nu-l mai vedea, ci se mutase iar în vis, gândindu-se că toată aglomeraţia aceea de umbre fără chip nu putea însemna altceva decât un cortegiu funerar, iar ea, Sofia - da, îşi aducea aminte bine acum - era moartă, întinsă într-un coşciug mirosind a sevă de lemn proaspăt tăiat. (Zâmbi firav amintindu-şi că, doar cu trei-patru zile înainte, când fuseseră tăiate şi stivuite grămezile de lemne pentru iarnă, inspirase cu nesaţ, de nenumărate ori, mirosul acesta de lemn încă neuscat - cât îi plăcea mirosul ăsta! - şi reuşise probabil să îi rămână în nări şi în minte, şi să se prelingă apoi, atât de real, în vis.) În cele din urmă îi fusese clar că toată fojgăiala de năluci, în decorurile acelea neclare dar înfiorător de tenebroase, avea semnificaţia propriei morţi. Îşi dădu iar seama de prezenţa păianjenului care, sfârşindu-şi lucrarea, stătea nemişcat în mijlocul pânzei, aşteptându-şi victimele; de-abia atunci femeii îi alunecase privirea în alt punct, undeva pe albul peretelui, făcând eforturi să se liniştească singură şi să-şi alunge temerile, spunându-şi:
- Vise... vise de noapte...

Se foise în pat până la ziuă, cu toate luminile aprinse - şi candelabrul, şi toate veiozele din cameră, vreo trei, adică, şi cărora le scosese abajururile de mătase colorată - negăsindu-şi locul, negăsindu-şi liniştea. Odată cu zorile, se sculase din pat. Privise îndelung globul portocaliu-gălbui răsărind din linia orizontului şi înălţându-se încet, foarte încet; şi apoi se învârtise fără rost, ore întregi. Ştia că are o treabă importantă de făcut, dar parcă nu îşi dădea seama care era aceea. Sau nu voia să-şi recunoască? Speriată peste poate şi neputându-se deloc elibera de impresiile visului rău, sleită de ambiţiile ţinute treze timp de doi ani - şi pe care acum le găsea, deodată, nesăbuite -, spre prânz, îi spuse chauffeur-ului să pregătească - iute, iute, cât putea el de iute - maşina, pentru o călătorie la oraş.