Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Scurt comentariu asupra arhitecturii bisericilor ortodoxe


Ana Botez

12.01.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
1. O vedere interioară. Am început cu o vedere interioară pentru că, în cazul bisericilor ortodoxe, concepţia de arhitectură pleacă, sau ar trebui să plece, de la interior, deoarece calităţile simbolice ale interiorului prevalează asupra regulilor de compoziţie volumetrică a exteriorului. Am ales pentru acest comentariu o pictură a lui Horia Bernea, în primul rând pentru că o pictură poate reprezenta cu mai multă acurateţe o imagine aşa cum este ea percepută de ochiul uman, inclusiv prin vederea periferică, decât o fotografie care, la aceeaşi deschidere unghiulară, va fi puternic deformată. În al doilea rând, artistul, care a avut o dragoste profundă pentru ortodoxie, a ştiut să aşeze pe pânză exact ceea ce era esenţial pentru subiectul său.

Imaginea reprezintă interiorul unei biserici ortodoxe româneşti, privind din naos spre altar. Privirea oscilează între iconostasul din jumătatea inferioară a imaginii, bogat în sclipiri, în contraste între mici suprafeţe strălucitoare sau întunecate, şi o porţiune din tamburul turlei din zona superioară a imaginii, foarte luminoasă pentru că reflectă difuz lumina soarelui. În rest, culorile frescelor sunt stinse şi întunecoase, din cauza penumbrei şi, poate, din cauza depunerilor de fum. Configuraţia spaţială ilustrează afirmaţia părintelui Stăniloaie: "Se trăieşte în aplecarea îmbrăţişătoare a acestei - sau acestor - bolţi aplecarea lui Dumnezeu peste comunitatea din biserică, manifestând atât iubirea Lui, cât şi voinţa de a-i face pe membrii ei să se strângă în iubire în îmbrăţişarea Lui." Într-adevăr, din cupola unde l-am vedea (dacă ne-am putea uita în sus) pe Hristos Pantocrator în această lumină difuză (care, deşi intrată pe ferestre şi reflectată de pereţi, pare a izvorî din icoanele înseşi), coboară tamburul turlei, care uneori (poate şi aici) se evazează tronconic în partea inferioară, se desfăşoară cei patru pandantivi, arcele, apoi semicupolele absidelor laterale şi bolţile în leagăn, cea care este în spatele nostru şi cea din faţă, care se întinde deasupra altarului şi se termină cu o concă. În felul acesta, cupola nu pare că se înalţă inaccesibilă deasupra noastră, ci că descinde spre noi, că întinde spre noi o ierarhie de alte suprafeţe boltite, din ce în ce mai apropiate.

În faţă se înalţă iconostasul, "obstacol" vizual care jenează pe mulţi. Numai că acesta este o interfaţă care ascunde, dar şi arată Taina din spatele său, care altfel n-ar fi vizibilă. (De aici şi puţinătatea, dacă nu chiar lipsa misterului în bisericile fără iconostas.) Este şi principiul icoanei, de a oferi un simbol vizibil pentru ceea ce nu poate fi vizibil. Pe deasupra iconostasului se zăreşte ceva din absida altarului, care se rotunjeşte într-un întuneric apofatic. Este zona cea mai întunecată a imaginii, în care Taina nu ni se mai explică, nu se mai exprimă vizibil, ci ni se arată aşa cum este - de neînţeles pentru noi.

Privirea ezită între direcţia orizontală, spre altarul nepătruns, arătat nouă prin intermediul iconostasului, şi direcţia verticală, spre cupola intangibilă, inundată de lumină - două moduri de a simboliza acelaşi lucru.

2. O vedere exterioară. Pentru comentariul unei vederi exterioare am ales o fotografie a bisericii Sf. Nicolae din Curtea de Argeş. Motivul a fost înfăţişarea sa reţinută, sobră, dar nu rece, de o frumuseţe firească, necăutată. Volumetria exprimă cu mare sinceritate (dar fără a exagera) configuraţia spaţială a interiorului: se disting cu claritate cele două axe orizontale perpendiculare ale bolţilor în leagăn, care determină crucea greacă (înscrisă în pătratul naosului), ca şi axa verticală a turlei; pronaosul este marcat prin înălţimea sa mai redusă, iar pe latura vestică a volumului, (care nu se vede în fotografie) altarul şi anexele sale sunt de asemenea uşor identificabile. Şi învelitorile urmează îndeaproape bolţile de dedesubt, cel puţin în cazul turlei (a cărei învelitoare este uşor supraînălţată tocmai ca semn al curburii cupolei pe care o acoperă), şi al celor patru bolţi dispuse în cruce. Cu toate că edificiul nu este zvelt în proporţii, turla semnifică cu fermitate direcţia verticală; masivitatea care ar fi făcut-o să pară îndesată este cu delicateţe dizolvată de cele douăsprezece arcade elansate.

Plastica faţadelor este temperată; am putea spune că este făcută cu dreaptă socotinţă, pentru că nu există nici un detaliu inutil, nimic în plus sau în minus. Tratarea pare a evolua ierarhic de la economia de detalii a suprafeţelor mai apropiate de sol la relativa exuberanţă a elementelor situate la un nivel superior. Peretele de vest al naosului este cel care ne surprinde cel mai mult prin suprafaţa sa netedă (dar vibrată, ca textură şi culoare, prin natura tehnicii şi materialelor folosite, asize de piatră cioplită alternate cu câte trei asize de cărămidă, la care se adaugă ici-colo golurile lăsate de sprijinele schelelor), suprafaţă despicată în două de arcada care încununează cu oarecare monumentalitate uşa, şi prinsă între soclul de piatră cioplită şi cornişa zimţată de cărămidă. Arhivolta arcadei este tratată simplu, cu o asiză de cărămizi aşezate radial şi o asiză de cărămizi aşezate tangent. Mai sus, la nivelul timpanului de vest al naosului, lucrurile se complică puţin; bolta este "tivită", la limita sa exterioară, de două arce în retragere, deasupra cărora se aşează concentric şi cornişa zimţată, iar în partea inferioară a timpanului apar trei mici arce, cu timpane de cărămidă, cam de aceeaşi dimensiune cu arcele turlei, dar tratate mult mai simplu. În sfârşit, tamburul turlei este cel mai minuţios tratat; fiecare fereastră este subîntinsă de trei arce în retragere (numai două pentru arcadele oarbe), sub "sprâncene" alcătuite din două arce în consolă, cu zimţi de cărămidă, iar sub acoperiş există şi o cornişă orizontală, tot zimţată. Pe cât se poate observa din fotografie, la turlă s-au folosit cărămizi speciale, cu un un triunghi cvasi-echilateral ataşat la una din laturile scurte, pe când mai jos s-au utilizat cărămizi obişnuite puse în operă cu un colţ în afară. Aceasta a permis nu numai o mai uşoară zidire a profilelor zimţate, care trebuiau să urmărească unghiurile turlei şi curbura strânsă a arcelor de aici, ci şi o mai mare fineţe şi delicateţe a lor.

În general, înfăţişarea exterioară a bisericii o arată ca întemeindu-se pe adevăr, atât în ce priveşte configuraţia spaţială interioară şi structura, care ambele sunt lizibile la exterior, cât şi în ce priveşte modul de utilizare al materialelor, prelucrate nu mai mult decât este strict necesar şi puse în operă cu simplitate şi naturaleţe, nu fără acea subtilitate discretă ce caracterizează adevărata eleganţă. Natura materialelor, aşa cum au fost ele create, stră-luceşte din zidirea în care au fost integrate de mâna omului, ca o laudă adusă Ziditorului din partea măruntului ziditor.

3. Un plan. Pentru comentariul unui plan de biserică, am ales planul bisericii din Berislăveşti, judeţul Vâlcea. Este o biserică mai puţin cunoscută, însă frumoasă, în pofida turlelor de tablă care o încununează acum. A avut drept model biserica Toţi Sfinţii din Râmnicu Vâlcea, cu cele două turle răsucite de pe pronaos, dar este ceva mai mică decât aceasta. Biserica este divizată în altar (cu două nişe ca proscomidie şi diaconicon, nereprezentate pe acest plan, care este o secţiune prin registrul superior de ferestre), naos, pronaos şi pridvor; primele trei încăperi sunt acelea care sunt obligatorii pentru o biserică ortodoxă, cunoscute şi ca Biserica biruitoare, Biserica luptătoare şi Biserica începătoare.

Înainte de a privi mai cu atenţie planul, să vedem care sunt, după Sf. Maxim Mărturisitorul, semnificaţiile fundamentale ale lăcaşului de cult. Biserica este "icoana şi chipul lui Dumnezeu", deoarece împlineşte o unire a credincioşilor care depăşeşte diferenţele dinre ei; "icoană a cosmosului, alcătuit din fiinţe văzute şi nevăzute", două părţi distincte, dar aflate într-o strânsă comuniune, la fel ca naosul şi altarul bisericii ; este "icoană şi numai a lumii sensibile": cerul ei este altarul, iar pământul ei este naosul; "închipuieşte simbolic pe om, iar ea este închipuită de el ca om", căci altarul se aseamănă sufletului, iar naosul se aseamănă trupului, ceea ce îl face pe om să fie, la rândul său, o "biserică tainică"; este "icoană a sufletului luat în sine" fiindcă altarul simbolizează "partea contemplativă", iar naosul, "partea practică" a sufletului. Cu toate că sf. Maxim nu face nici o referire la geometria bisericii, configuraţiile bizantine şi post-bizantine bazate pe pătrat şi cerc sunt cele care îi susţin cel mai bine afirmaţiile, pentru că cercul şi cupola sunt simboluri ale cerului, iar pătratul şi cubul sunt simboluri ale pământului.

Revenind la planul nostru, cele spuse de sf. Maxim se pot interpreta astfel: altarul este curb atât în plan, cât şi în secţiune, ceea ce îl face un simbol al cerului (văzut sau nevăzut), în timp ce configuraţia naosului se bazează pe pătrat, simbol al pământului şi, în general, al spaţiului lumii văzute. Faptul că naosul este acoperit de cupolă face din acesta un simbol al cosmosului, al pământului acoperit de bolta cerească. În acest sens, Paul Evdokimov, dar şi părintele Stăniloaie, citează o scriere numită Poem către Sfânta Sofia din Edessa: "E un lucru minunat că, în micimea lui, biserica este asemenea marelui univers... Cupola sa este asemenea cerului cerurilor... E zidită cu temeinicie pe partea sa de jos. Arcele sale reprezintă cele patru părţi ale lumii". La Berislăveşti, arcele de est şi de vest se continuă cu două bolţi în leagăn, iar cele de nord şi sud, cu absidele laterale, generând cele patru braţe ale unei cruci care se întinde către cele patru puncte cardinale. În general, spaţiile accesibile credincioşilor sunt ortogonale, iar celelalte, adică altarul accesibil numai preoţilor şi tot ceea ce reprezintă limita superioară a spaţiului (cupolă, semicupole, pandantivi, bolţi în leagăn) au secţiunea în semicerc sau arc de cerc. Excepţia o constituie absidele laterale, fapt care ar putea fi explicat prin faptul că acestea au apărut pentru prima dată la muntele Athos, au fost un timp folosite numai pentru bisericile de mănăstire şi erau destinate corurilor de monahi, iar aceştia sunt numiţi şi "cinul îngeresc".

Şi am să mă opresc aici, pentru că arhitectura unei biserici este un subiect practic inepuizabil, mai ales atunci când este atacat pe mai multe fronturi, atât dinspre domeniul teologic, cât şi dinspre domeniul arhitectural.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • excelent
    Ama, 21.09.2011, 19:31

    un articol deosebit atat prin finetea exprimarii cat si prin bogatia explicatiilor 'tehnice'.............e laudabil ca se ocupa cineva si la noi de interpretarea arhitecturala a religiosului.

Spacer Spacer