Arhitectura: întârziere, amânare şi retardare

Arhitectura poartă cu / în sine germenele timpului trecut. Nu doar că ea reprezintă o redistribuire în spaţiu - după reguli străvechi şi, adeseori, pre-existente discursului care le înscenează - a unei materii a cărei vârstă se confundă adeseori cu facerea lumii; dar, mai mult încă, descriem această lentă, trans-individuală preocupare a tururora (în facere sau, mai cu seamă, în utilizare) cu vorbe de asemenea vechi. Jargonul arhitectonic este punere în operă, la fel ca realitatea pe care o descrie, a odinioarei. Încă o dată: limbajul conceperii, articulării şi utilizării de spaţii are - precum o poate dovedi traducătorul preocupat de etimologiile cuvintelor - descendenţe rapid identificabile, în descendenţe fără cusur, până în limbile "prime".

Arhitectura este arhaizantă de două ori, de la început: a) prin natură şi b) prin limba care o surprinde pe aceasta. Să ne explicăm:
a) Argumentul naturii duce către un posibil impas, dacă nu am şti cât de imprevizibil este trecutul. Ca să putem căuta prima casă, ori arhitectura primă, trebuie să definim în acelaşi timp cu investigarea, originea fenomenului astfel definit. Literatura uriaşă despre origini - de la cea din tratatele de la Vitruvius la Le Corbusier cel puţin - este atât de acut prezentă în spaţiul teoriei arhitecturii şi filosofiei spaţiului în anii din urmă. Ştiind că schimbarea de paradigmă arhitecturală, dincolo de recapitulări frenetice (şi ultimele două decenii au fost ale antologiilor) şi manifeste, este un topos al investigaţiilor în trecut spre a descoperi, revigora sau inventa de-a dreptul genealogii care să justifice şi să întemeieze noutatea, întrebarea legitimă pe care o putem deîndată rosti este dacă şi reciproca va fi fiind valabilă; cu alte cuvinte, anunţă o nouă, radicală schimbare de paradigmă arhitecturală această febrilă anchetă asupra originilor? Iată de ce, probabil, merită să sistematizam rapid, pentru a putea înainta, perspectivele propuse astăzi pe cele câteva categorii de origini "identificate", repetăm, de la Vitruvius şi până acum.

b) Arché - principiul, originarul şi stră-vechimea este surprins în chiar denumirea profesiunii. În raport cu etimologia profesiunii, arhitectonica - un termen pe care, din raţiuni pe care le voi explica deîndată, îl prefer celui ajuns la noi prin mediere franceză - este aşadar felul - verificat în timp, scris cu esenţe tari, în care articulăm unităţi elementare de materie sau subansamble între ele şi pe acestea în raport cu un proiect aflat la un nivel superior de complexitate, astfel încât fiecare dintre aceste nivele de articulare, ca şi întregul, să dea seama - dinamic şi expresiv - de tensiunile multiple generate şi compuse de transmiterea tensorilor ascensiunii (către cer) şi ai gravitaţiei (către pământ).

Corolar: mai mult decât senior, maestru al echipei de meseriaşi capabili să ducă până la capăt această operaţiune, arhitekton-ul era şi singurul capabil să pro-pună - în faţa minţii sale şi în anticipaţia facerii, adică înspre viitorime - de la bun început şi până la sfârşitul tuturor operaţiunilor asociate zidirii (i.e. punerii în operă), întreg edificiul. Dinaintea începutului, prin proiectare, şi până când, treptat ridicându-se, se vădeşte şi celorlalţi, (deţinători, altminteri, ai unor secrete ale meşteşugului fiecăruia care îi face de ne-evitat în sectorul lor de expertiză), casa este întreagă şi teafără (doar) în mintea arhitectului. Vechimea sa fertilă în tainele profesiunii, autoritatea sa integratoare şi abilitatea de a opera cu principii, concepte şi reguli fundatoare de spaţiu îi permit arhitekton-ului - în măsura în care posedă ingredientele de mai sus prin a) imersia în cultura profesiei, prin b) experienţă nemijlocită şi c) capacitatea de experimentare continuă în orizontul tradiţiei - să controleze viitorul. Casa este o predicţie realizată, iar arhitectul - un prezicător care, în plus, are la îndemână toate mijloacele de a şi provoca viitorul pe care l-a invocat. Arhitectul este cel care actualizează potenţialul în care, deocamdată, aşteptând inaugurarea, se află - localizată, incompletă - casa "lui" .

Arhitectura ca amânare

Casa deferă timpului viitor deznodămintele din prezent, individuale, ale celor care şi-o doresc, şi-o permit şi care o concep, edificând-o apoi. În "durata lungă", atât în sensul propriu, cât şi în cel conceptual al sintagmei, care este asociată în mod tradiţional arhitecturii, durată care o depăşeşte pe aceea a oricăror alte medii artistice, se regăsesc înfrăţiţi deopotrivă ctitor, arhitect şi constructor în expedierea unei capsule a timpului către viitor. La rigoare, nu eternitatea o caută cei ce zidesc arhitectura ci, prin ea ca vehicol, lentoarea fastuoasă a descompunerii; deliberată, o amânare a entropiei şi bobul de zăbavă - jucăuş, în fond - de dinaintea inexorabilităţii acesteia. Arhitectura, trans-umană în sensul "timpului de înjumătăţire" propriu - care se măsoară în generaţii succesive, nu în vieţi individuale - este un teatru al memoriei. În această ipostază generică, ea este în acelaşi timp mausoleică, adică o frazare perpetuă pe tema monument-mormântului (observa Loos, contemplând mormântul din pădure) şi monumentală (o spunea Hegel) prin tocmai caracterul "tectonic" (în sensul analogiei cu mişcările plăcilor tectonice) al mişcărilor pe care le face în timp.

A vedea caracterul procesual al arhitecturii este dificil şi chiar cei dotaţi cu o imaginaţie bogată aplicată unei vaste culturi istorice au dificultăţi în a imagina arhitectura ca funcţie de timp. Nimeni nu se frisonează dinaintea schimbărilor arhitecturii, ci, dimpotrivă, în faţa înşelătoarei sale permanenţe şi acesteia din urmă i se închină, jertfindu-i bunuri (mai) perisabile. Doar dezastrele par să devoaleze ceva din fragilitatea bine camuflată arhitecturii. Dar oroarea de vacuum, de loc gol, intră imediat în acţiune, sub credinţa că edificarea este, în sine, o formă de vindecare. Or, dimpotrivă: departe de a fi vindecătoare, arhitectura, aproape fără scăpare, este o panoplie de gesturi violente.