Un exerciţiu de compoziţie

Acest mic proiect nu are absolut nici un fel de pretenţii, ci este rodul spontan al unor momente de joacă cu formele şi principiile de compoziţie care se întâlnesc în arhitectura bisericească bizantină şi post-bizantină. Este vorba despre o capelă funerară, mai precis o necropolă, în felul aceleia prevăzute în tema concursului pentru catedrala patriarhală. Fiind vorba de un exerciţiu oarecum gratuit (dar nu întrutotul!) nu am meditat mai mult la date de sit, beneficiar, mod concret de utilizare şi alte lucruri asemănătoare. Am plecat de la un spaţiu octogonal, ştiut fiind că octogonul, cu ale sale opt laturi care trimit la cea de a opta zi, are o semnificaţie eshatologică, motiv pentru care a şi fost folosit - sporadic - pentru biserici, dar mai ales pentru baptisterii (pentru echivalenţa botez/ imersiune/ îngropare-dezgropare/ moarte mistică-înviere mistică) şi pentru martirioane (pentru că, în mod evident, martirii aparţin deja epocii post-temporale a zilei a opta). În Atlasul-ghid al lăcaşurilor de cult din Bucureşti am remarcat că numeroase capele de cimitir (începând cu jumătatea veacului al XIX-lea) se bazează şi ele pe octogon.

Mai concret, m-am gândit să "pliez" pe octogon structura pronaosului cu funcţie de necropolă domnească de la o serie de biserici din Ţara Românească, începând cu biserica episcopală din Curtea de Argeş. Aceasta constă dintr-un spaţiu pătrat, supraînălţat de o cupolă cu tambur care aduce lumină naturală în spaţiul central (o turlă, cu alte cuvinte), şi dintr-un fel de galerie de înălţime mai mică, care înconjoară pătratul şi care este spaţiul rezervat mormintelor. În mod obişnuit, arcele pe care descarcă pandantivii din colţurile pătratului descarcă la rândul lor, prin intermediul unor timpane, pe cei doisprezece stîlpi dispuşi pe conturul pătratului, ceea ce face ca, în trei dimensiuni, acest spaţiu să pară neaşteptat de deosebit de crucea greacă încrisă, cu care se aseamănă oarecum în plan.

În varianta octogonală, spaţiul central, folosibil ca naos, se constituie dintr-o mare cupolă pe tambur (care apare din raţiuni de iluminare în special), rezemată pe opt mici trompe sferice, susţinute de opt arce puternice, iar acestea de opt stâlpi de secţiune octogonală. Galeria care înconjoară octogonul, şi care este rezervată mormintelor, este acoperită de bolţi în leagăn; interacţiunea dintre acestea şi arcele dintre stâlpi a fost în cele din urmă rezolvată sub forma unor mici cupole pe pandantivi. Traveea cea mai răsăriteană se continuă cu o absidă a altarului, delimitată de naos prin iconostas şi solee, şi înzestrată cu necesarele nişe ale proscomidiei şi diaconiconului. Pe latura opusă, pe peretele situat cel mai la apus se găseşte uşa de acces în capelă. Lipsa pronaosului (care ar fi putut fi totuşi prezent sub forma contrasă a unui mic vestibul) este justificabilă prin faptul că aceasta nu este o biserică de parohie; de altfel, curtea engleză de acces (generată prin afundarea capelei în pământ) şi traveea de vest a galeriei constituie spaţii intermediare foarte interesante. Fără a pretinde că înlocuiesc pronaosul, ambele sunt spaţii cu caracter iniţiatic, primul pentru că implică gestul coborîrii în pământ, iar al doilea pentru că propune o colonadă, identificată de dl. Florin Biciuşcă cu pădurea iniţiatică.

Ideea îngropării capelei mi-a fost sugerată tot de tema concursului pentru catedrală, dar se susţine prin rudenia cu catacombele romane şi cele capadociene, cu mult mai banalele cavouri contemporane, dar şi cu alte spaţii (semi)îngropate, cum ar fi mormântul cu papirus descoperit la Mangalia. Fără îndoială, este o atitudine argumentabilă, inclusiv teologic, chiar dacă pentru mine a fost un gest intuitiv. Probabil că este vorba de o străveche analogie între seminţele care, îngropate în pământ, trebuie să putrezească pentru a putea încolţi, şi morţii care, în aceeaşi postură, aşteaptă să putrezească înainte de a primi, în veacul viitor, un trup nou şi o viaţă nouă.

Deasupra solului se ridică doar cupola, care are aspectul părţii superioare a unei turle mari de biserică. Cum imaginea este extrem de familiară, marea majoritate a privitorilor vor presupune (în mod corect) că partea aflată sub pământ este mai importantă decât aceea situată deasupra. Surpriza intervine în momentul în care, aşteptându-se să găsească dedesubt o biserică foarte tradiţională din Ţara Românească (cum sugerează aspectul turlei), vor descoperi un spaţiu rupt în mare măsură de tradiţia locală, dar legat de tradiţia bizantină. De altfel, imaginea de biserică îngropată pe care şi-o fac privitorii nu este greşită decât în forma ei fizică; ea este corectă în spirit, dacă ne gândim la echivalenţa între biserica de zid şi ecclesia, biserica "zidită" din credincioşi, reprezentată aici de o mică "comunitate" de credincioşi răposaţi. Esenţial este că ei se găsesc tot timpul sub pământ, acolo unde trecătorul reconstituie mental imaginea unei biserici. Aşadar, interiorul este adecvat funcţiei sale, iar exteriorul, aparent neadecvat interiorului, este adecvat funcţiei sale de semn al interiorului.

Cu convingerea că s-ar mai putea spune multe lucruri, atât în favoarea, cât şi în defavoarea proiectului, îmi închei aici scurtul text.