Pledoarie pentru vizibilitatea culturală a arhitecturii

Arhitectura în genere şi cea românească în particular se află într-o situaţie paradoxală: deşi omniprezenţa fizică a artefactelor lor ar putea să sugereze o copleşitoare vizibilitate publică, ceea ce se întâmplă de fapt este că ea, arhitectura, devine vizibilă doar prin accidente. Devenim conştienţi de casele noastre - frumoase ori înspăimântătoare - abia atunci când se petrece - cu noi şi cu ele - un fenomen de ruptură. A fost nevoie de apariţia monstruoasă a Casei Republicii pentru a deplânge gracila prezenţă a Halei Unirii sau vilele fanate de pe Uranus. Este nevoie de prăbuşire pentru a ne aminti de extraordinara prezenţă a Bisericii Armeneşti. Este nevoie de 11 septembrie şi de Ground Zero spre a realiza cum casele ne sunt deopotrivă leagăn şi mormânt. În fine, este nevoie de Catedrala Neamului şi de sediul guvernului pentru a înţelege că nu avem destule biserici parohiale şi nici bibliotecă naţională, iar Mînăstirile Mihai Vodă şi Văcăreşti sunt încă nerefăcute.

Arhitectura, oricât de viguros ar desena contururile vieţilor noastre private sau publice, are acest dar al smereniei: întrucât este ubicuă şi aici tot timpul, se lasă trecută - prin folosire zilnică - în fundal. Deşi personaj cel puţin de cor, dacă nu june prim, ne îngăduie să o exilăm în postura de decor al vieţilor noastre, către care abia de ne aruncăm privirea, mult prea atentă la contemplarea buricului propriu.

Mediul edificat ca personaj
Mai grav este când acelaşi lucru se petrece cu arhitectura ca dimensiune a câmpului cultural autohton. Aici lucrurile sunt mai degrabă singulare. Marile cotidiene occidentale, revistele şi în general mass media acordă spaţii generoase evenimentelor arhitecturale vechi şi noi, comentează faptele restauratoare sau instauratoare din ţesutul urban şi, mai cu seamă, acordă arhitecturii drept deplin de cetate culturală. Arhitecţii sunt - pe drept cuvânt - personaje publice, cu aceeaşi îndreptăţire cu care sunt politicienii, dacă nu cumva mai multă. Un exemplu: în vreme ce politicienii, absorbiţi de probleme de identitate colectivă (cu) bască, nu au reuşit, arhitectul Frank Gehry a scos din uitare, printr-un uluitor gest arhitectural - Muzeul Guggenheim de la Bilbao - oraşul condamnat la decrepitudine şi l-a repus pe harta cetăţilor vii şi atrăgătoare. Am fi putut şi noi fi martorii unui asemenea proces de înnoire urbană, dacă nu am fi avut parte de politicianismul care a îngropat afacerea Bucureşti 2000.

Mai mult decât atât, veţi întâlni în acelaşi occident - de care râdem uneori ca proştii, cum că nu ar mai fi atât de spiritualizat ca noi, care nu avem suficient unt, dar, în schimb... - opinii cutremurătoare, precum aceea Indrei Kagis McEwen. În cartea sa Strămoşul lui Socrate - Eseu despre începuturile arhitecturii (MIT Press, 1997), autoarea, care este - atenţie mare! - profesor de limbă şi filozofie greacă veche la facultatea de arhitectură McGill din Canada, face următoarea afirmaţie: tocmai posibilitatea de a reordona materia, de a înspaţia evenimentele curente ale vieţii noastre - adică ceea ce am numi proto-arhitectură, dacă nu ar fi din ce în ce mai evident că şi ea fu la fel de expusă la flama frumuseţii ca orice capodoperă de azi - a iscat exact acele grave întrebări asupra lumii, adică acelea pe care le-a întrebat filosofia. Repet, nu spune asta un arhitect, ci un specialist în filologie şi filozofie clasică greacă. Şi tot un filosof, Jacques Derrida, acordă arhitecturii o şansă unică, aceea de a putea "evada" din plasa limbajului spre a formula critici asupra lui; altfel spus, un metadiscurs real la adresa discursului însuşi, dacă ar fi cu putinţă de lansat, nu s-ar isca decât (de) pe teritoriul arhitecturii. Cu alte cuvinte, se crede că arhitectura este un domeniu mai important chiar decât realizează arhitecţii înşişi!

Presa culturală autohtonă şi chestiunea arhitecturii
Nu şi la noi. Lucrurile stau grav din acest punct de vedere. Nu trebuie un efort excesiv spre a o dovedi. Date fiind catastrofele ultimelor câteva decenii, care au ca substanţă mediul nostru edificat, nepăsarea aproape unanimă - nu a publicului, care nu are cum să vadă ceva ce nu îi este făcut vizibil prin educaţie şcolară cel puţin de la gimnaziu înainte, ci - a profesioniştilor culturii pe mine unul mă înfricoşează. Să (nu) vorbeşti serios, aplicat şi substanţial despre edificarea catedralelor când în alt colţ al ţării se mai dărâmă încă biserici mi se pare de neiertat. Nu am văzut în vreo revistă culturală (alta decât Dilema sau 22 şi, fireşte, revistele breslei înseşi - autiste ca şi breasla) un rând dedicat acestor evenimente mai dramatice decât tot pospaiul de "viaţă politică". Nu sunt citite şi nu sunt comentate cărţile de arhitectură, care apar şi traversează câmpul cultural într-o muţenie asurzitoare. Faptul că nu există critică de specialitate este oferit drept explicaţie, dar el nu funcţionează nici măcar ca scuză. Să zicem că arhitecţii înşişi nu-şi pregătesc criticii pentru că nu îşi dau seama de importanţa discursului (auto)critic pentru menţinerea vie a profesiunii lor. Dar Institutul de Istoria şi Teoria Artei scoate un număr cunsistent de critici. Câţi dintre ei s-au aplecat, măcar din vreme în vreme, asupra chestiunii spaţiului edificat? Pot furniza cele câteva nume. Desigur, aici e vina noastră: ar trebui să ne producem şi criticii, nu doar făcătorii de spaţii. Numele care au apărut după 1989 în acest domeniu practică însă mai degrabă sporadic, ca pe un hobby, critica şi teoria arhitecturii. Motivele ţin de atitudinea hard-core atât de la modă în breaslă: a fi arhitect înseamnă a face case, nu a te întreba vreo clipă de soarta lor în - horribile dictu - scris...

Dar nu sunt specializaţi nici jurnalişti de cotidian în domenii cum ar fi măcar imobiliarele, dacă nu construcţiile şi monumentele; aceasta deşi schimbările de pe această piaţă volatilă reflectă cel mai fidel starea economiei. De câte ori apar astfel de informaţii în cotidiene, ele sunt fie hilare, fie groteşti şi stupide. Informaţia furnizată de firmele de materiale este înghiţită nemestecată (ele dau banul şi, deci, comandă muzica). Ofertele de "case" de prin presa cotidiană sunt de aceeaşi calitate ca şi "arhitectura ţigănească" pe care o singularizăm, în rasismul nostru latent, deşi suntem înconjuraţi de suficientă prostie pur "românească" în arhitectură şi construcţii ca să ne dea de lucru decenii şi sociologilor, dar şi psihiatrilor! O distinsă jurnalistă m-a certat deunăzi când i-am contestat informaţia potrivit căreia Catedrala neamului va avea 3,5 hectare: nu avea nici un fel de reprezentare ce poate să însemne asta ca suprafaţă construită; nu avea nici o clipă dubii despre dreptatea d-sale într-o temă unde eu eram la chestiune iar dînsa nu; necum să mai ajungem a discuta cu seriozitate despre problematica extrem de complexă, de la politică la simbolică, pe care o subîntinde tema... La acest nivel se poartă discuţiile şi la acest nivel se află cam tot câmpul presei româneşti, indiferent de pedigree. Despre excepţii voi vorbi mai încolo.

Culpa breslei
Desigur, este în mare parte vina noastră, a breslei, că lucrurile stau aşa. Dată fiind scara fizică a artefactelor pe care le-am produs înainte de 1989 şi pe care nu le-am dezavuat ca breaslă niciodată, suntem probabil mai vinovaţi de colaboraţionism decât toţi artiştii. Câţiva scriitori au fost totuşi daţi afară din uniunea d-lor, dar nici un arhitect nu a părăsit breasla. Nu suntem vizibili pentru că ne-am izolat de cultura vie, de schimbul şi critica de idei pe care le presupune prezenţa în acestă cultură. Nu ştim să explicăm celorlalţi cine sunt arhitecţii români şi ce poftim noi de la dânşii, care nu sunt (nimeni nu e perfect). Purtăm însă titlul de "arh." înaintea numelor (de parcă doar ele însele nu ar spune nimic purtătorilor lor, necum spaţiului public), ca pe un titlu de nobleţe, cum ar şi trebui să fie, dar nu îl încărcăm cu substanţa culturală de care el (de la Vitruviu la G. M. Cantacuzino) fu odinioară copleşit. Desigur, scăderea standardelor de admitere după război şi schimbarea criteriilor de selecţie de la calitate la origine socială corectă nu sunt deloc, dar absolut deloc străine de toată această degringoladă. Dar, singure, nu explică fenomenul fără rest. Decuplarea întregii culturi de la circuitul de valori universal a avut efecte catastrofale mai cu seamă în arhitectură. Dacă o carte mai scăpa prin cortina de fier, casele bune de dincolo - nu. Cum şi biblioteca facultăţii a încetat vreme de peste zece ani să mai achiziţioneze cărţi şi reviste decadente, răul făcut este practic inestimabil. Pentru că simpla inspectare a revistelor, fără experienţa spaţiului conţinut în acele clădiri ale căror imagini le priveam fascinaţi, fără experienţa contextului cultural în care erau imersate, a dus la "faţadismul" arhitecturii româneşti a deceniilor de dinainte de 1989. Dacă se întâmplă ceva pe aceste faţade, nu trece dincolo de suprafaţă, nu afectează totalitarismul conceptual al programelor locuirii colective, ale edificiilor de putere, ale spaţiilor urbane desfigurate. Neînţelegând substanţa, arhitecţii copiau poze. Aşa am făcut postmodernism şi chiar deconstrucţie, fără să pricepem o singură clipă ce e îndărătul coloanelor roşii sau a formelor contorsionate aparent aleatoriu. Aparenţa fu şcoala noastră de căpătâi, care ne-a ferit de spirit critic, de întrebări etice neliniştitoare, de dizidenţă.

Chiar dacă am şti, chiar dacă am găsi tonul cu care să explicăm concetăţenilor noştri ce este arhitectura românească şi ce vrea ea, nu ştim să frazăm. Pare o mândrie printre arhitecţi să nu fii excesiv de citit (înseamnă că ai comenzi, experienţă "adevărată", de planşetă şi de şantier). Cultura noastră se rezumă prea des la frunzăritul de reviste de specialitate (fără lectura textelor adiacente). Nu îngăduim priviri indiscrete în ogradă din partea "nespecialiştilor" dintr-un tâmp complex de superioritate; de fapt, încercăm să camuflăm prin izolare absenţa unui adecvat orizont cultural şi, mult mai grav, inconsistenţa, inactualitatea culturii "de specialitate" de la noi. Arhitectura de după 1989, ca şi aceea de dinainte, nu s-a făcut singură. Ea este semnată de arhitecţi. Ea este în chip covârşitor proastă. Dă seama despre prăbuşirea nivelului mediu al unei bresle care a încetat să mai fie de elită sub comunism şi a fost deliberat massificată (admiteri pe alte criterii decât cele de calitate, institute de proiectare-mamut, autoratul colectiv etc.). Este prost concepută, pauper edificată, insensibilă la mediul fizic şi cultural, la tradiţie ca şi la actualitate.

Motive de optimism?
Desigur, nu este totul în întregime şi iremediabil de damnat. Apar reviste noi, de corectă ţinută intelectuală, precum Octogon şi Habitat. Unele reviste culturale au avut şi/sau au încă rubrici permanente de arhitectură (Dilema, Convorbiri Literare, Contemporanul); altele găzduiesc personalităţi care scriu, traduc ori dau interviuri cu privire la mediul edificat (a se vedea excelentele articole despre muzeele din Viena traduse în Observatorul Cultural de Mădălina Diaconu, sau numerele mai vechi la chestiune ale reînviatului LA&I, care, sper, îşi va relua bunele obiceiuri; un număr al revistei Poezia dedicat interregnului cu arhitectura şi aşa mai departe). Traducerile şi studiile originale s-au înmulţit; mai mult încă, ele nu sunt scrise doar de specialişti şi nu sunt destinate doar specialiştilor (a se vedea colecţia "Spaţii imaginate" a Editurii Paideia, sau unele titluri din colecţiile de filozofie şi estetică "Panoptikon" şi "Balkon" ale Editurii Idea Design & Print de la Cluj).

În plus, ceea ce este cel mai important, şcoala de arhitectură din Bucureşti se schimbă ea însăşi în bine din acest punct de vedere, mai cu seamă de când a devenit universitate. Deschiderea - prin cursuri opţionale şi prin programe de studii avansate către domenii conexe, sau puţin studiate până acum (restaurare, spaţiu sacru, reabilitare şi dezvoltare durabilă, marketing) - s-a dovedit un succes încă de la început. Este plauzibil ca nu peste mult timp, şcoala să şi primească studenţi străini, nu doar să îi exporte pe ai săi; pentru asta, urmează să fie concepute şi să demareze programe de pregătire în franceză şi engleză, de la anul I la master, inclusiv. Unele - mai cu seamă cele de studii avansate - deja au profesori invitaţi care predau în engleză. Or, schimburile universitare, chiar şi univoce încă, fac ca tinerii să fie expuşi de timpuriu valorilor certe şi unei alte perspective asupra rolului cetăţii înseşi în viaţa cetăţenilor săi. Îndelungatele procese de acreditare externă, precum cea de la Royal Institute of British Architects din Marea Britanie, ajută incontestabil reforma, supunând-o unei scrutări periodice. Recunoaşterea diplomei bucureştene în arhitectură de către Franţa ne readuce, încet, către normalitate. La drept vorbind, suntem şi acum o şcoală medie, la nivel european; o spun cu responsabilitate, după ce am conferenţiat sau am predat în destul de multe dintre ele; dar eram printre primele, la începutul anilor şaptezeci (după care şcoala a fost afectată, în anii optzeci, de aceeaşi atmosferă sufocantă ca şi restul ţării, în ciuda puseelor - izolate şi locale - de liberalism cultural sau anarhie studenţească)! Nici şcolile din ţară nu stau pe loc, deşi asocierea cu politehnici muribunde nu le serveşte deloc cauza. Este de întrevăzut şi de sperat la un viitor în care, lăsând la o parte fricţiunile şi partizanatul regionalist, şcolile de arhitectură din România se vor reuni în aceeaşi universitate, păstrându-şi identitatea şi diversitatea curriculară, dar cooperând, pentru că nu există, mă tem, loc pentru atât de multe opţiuni şi atât de mulţi universitari de marcă încât să acopere cele şase facultăţi existente acum, iar o creştere artificială a cifrelor de şcolarizare se face acum exclusiv în detrimentul calităţii predării.
Prin urmare, este de sperat că lucrurile iau - totuşi, în fine! - o altă formă, chiar dacă dureros de încet la scara de timp a bietei mele fiinţe...