Uneori, senzația a fost că este prea multă infrastructură și că asta este deja o problemă, sufocând orice urmă de viață publică. În consecință, (și) aceasta se mută înăuntru și în subteran: mall-urile firmei Lotte, de pildă, sunt primul nivel subteran, sau primele două, ale hotelurilor sub care sunt situate; sau ocupă un cvartal, dezvoltându-se pe înălțime. Pe post de spații publice sunt parcuri, dar legătura dintre un loc și celălalt se face tot prin șosele, monorails, autostrăzi - suspendate sau nu - și trenuri. Am mers, la clasa business, cu bullet-train între Gimhae și Seoul. A fost o experiență, deși o mai trăisem cu TGV de la Lyon (de la aeroportul Saint-Exupery / Satolas, nod intermodal făcut de Santiago Calatrava https://calatrava.com/projects/lyon-saint-exupery-airport-railway-station-colombier-saugnieu.html) la Paris. Așa se face că diagonala cea mai lungă a țării poate fi parcursă în trei ore elegante, cu apă potabilă îmbuteliată (gratuită) și confort de clasă business de avion.
Și ce vedem pe fereastră (în depărtare, căci de aproape, din pricina vitezei, nu zărești mai nimic)? Într-un relief mai degrabă submontan, orașele se succed rapid, cu blocurile lor construite de regulă cu cofraje glisante (deci, fără alte accidente în fațade decât ferestrele: extrudări ale planului de bază), spre a găzdui, într-o suprafață mai mică de jumătate din cea a României, aproape 51.000.000 de suflete, plus câți muncitori chinezi sau pakistanezi vor fi participând la explozia de dezvoltare a acestei țări. Ritmul este, oricum, amețitor și, ca să îl citez pe profesorul Joon Kang, banii au venit cu o viteză mai mare decât s-au putut adapta mentalitățile.
În afară de urbanismul propriu zis, care pare și mai în suferință în asemenea locuri cu bani decât la noi, lucrul cel mai interesant de văzut, ca arhitect, acolo este prezența arhitecturii de semnătură, sau starchitecture, cum s-a consacrat denumirea obiectelor semnate de autori de prestigiu internațional.
La Busan, de pildă, am dat peste un loc cu turnuri și atrium-uri de sticlă verde, ale lui D. Libeskind (https://libeskind.com/work/haeundae-udong-hyundai-ipark/), care se cheamă park, dar sigur nu din pricina prezenței vegetației. Contrastul dintre turnurile curbe la vârf și spațiile publice colțuroase, care amintesc mai mult de master-planul inițial al aceluiași arhitect pentru WTC la New York (https://libeskind.com/work/ground-zero-master-plan/), nu este neapărat o lecție pentru arhitectul contemporan.
Cât despre Seoul, unde sunt grupate majoritatea obiectelor semnate de autori celebre, data viitoare. Între timp, pe 16 mai 2023 la orele 18,00, la UAR, Marius Marcu Lapadat și cu mine vom povesti aventura coreeană.
