26 de milioane de cărămizi. Atâtea au fost recuperate atunci când s-au demolat zidurile defensive în formă de stea ale Timișoarei. Din cele nouă bastioane ale orașului, Bastionul Maria Theresia, construit încă din 1732-1734, este azi singurul rămas în picioare. El a servit inițial ca depozit pentru alimente și provizii.
Fortificarea unui oraș în secolul al XVIII-lea era un proces laborios. Administrația austriacă a considerat Timișoara o fortăreață strategică de-a lungul graniței sud-estice a imperiului și a luat măsuri pentru a o proteja din toate părțile. Pe atunci, fortificațiile constau din trei "inele" de ziduri concentrice separate de șanțuri mari. Acestea din urmă sunt încă vizibile aici, deși apa din ele a secat de mult.
Construcția a durat aproximativ 30 de ani, populației locale fiindu-i impuse cote de muncă. S-au investit resurse uriașe pentru a proteja Timișoara de invadatori. Iar otomanii, se pare, au înțeles aluzia: după ce au pierdut-o în fața austriecilor, nu au mai atacat Timișoara niciodată. Fortăreața a fost atacată de revoluționarii maghiari în 1848-1849, dar nu a căzut; tentativa a marcat în schimb începutul sfârșitului pentru insurgenți.
Încercați să vă imaginați: fiecare dintre zidurile de protecție ale orașului avea o grosime cuprinsă între 2 și 3,5 metri și era înalt de până la 20 de metri. Pe metereze trona artileria grea. Rândurile succesive de fortificații erau despărțite prin șanțuri și structuri suplimentare din pământ bătătorit. Existau doar trei porți înguste și bine păzite, iar cetatea era înconjurată din toate părțile de o zonă de excludere militară, de aproape un kilometru lățime - adică la fel de întinsă ca raza tipică de acțiune a unui tun din secolul al XVIII-lea - pe care toate construcțiile erau interzise și nici măcar copacii nu erau lăsați să crească.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, când începe procesul de defortificare, zidurile sunt dărâmate pe kilometri întregi, unul câte unul, în mod ordonat. Materialele de construcții astfel obținute sunt distribuite și refolosite. Și aici intră în joc numărul nostru inițial cu opt cifre: conform unor relatări ale istoricilor, din cele 26.000.000 de cărămizi întregi recuperate, aproximativ 7 milioane au fost folosite de administrația locală pentru ridicarea de clădiri publice. Restul de 19 milioane au fost vândute cetățenilor în scopul construcției de fundații pentru case. Terenurile eliberate au fost de asemenea vândute, îmbogățind trezoreria locală. Începe astfel creșterea inexorabilă a orașului.
Între timp, la mai bine de un secol distanță de toate aceste evenimente, Bastionul a fost restaurat și are o cu totul altă destinație. Misterioasele sale colțuri întunecate, spațiile de la parter și sălile de la etajul superior găzduiesc acum muzee și galerii de artă, localuri, cafenele și restaurante. Pentru pasionații de istorie, Muzeul Național al Banatului are câteva expoziții interesante care prezintă descoperiri arheologice, etnografie și bunuri de patrimoniu cultural.
2. Sinagoga din Cetate
În 1716 - când feldmareșalul Eugeniu de Savoia a intrat în Timișoara prin Poarta Forforosa (redenumită ulterior în memoria sa) și a preluat cetatea în numele austriecilor - în oraș trăiau în jur de 150 de evrei. Aceștia locuiau în trei clădiri conectate printr-un pasaj comun, într-o zonă mică, nu departe de Piața Unirii. Acest spațiu dreptunghiular este delimitat de actualele străzi Eugeniu de Savoia, Mărășești, Gh. Lazăr și E. Ungureanu. Pe atunci, această zonă se numea Judenhof sau Cartierul Evreiesc.
Faptul că a existat o comunitate evreiască în timpul Imperiului Otoman este cert; din păcate, singurul loc în care i se mai poate da astăzi de urmă este Cimitirul Evreiesc din Timișoara. Cel mai vechi mormânt aflat acolo este cel al unui anume Azriel Assael, rabin și chirurg, care a decedat la Timișoara în 1636.
Vreme de vreo jumătate de secol după cucerirea austriacă, evreilor din Timișoara (de origine spaniolă și germană) li s-a permis să se roage într-o sală din cadrul "Porții Eugeniu de Savoia". Poarta a fost ulterior demolată, iar în locul ei se află acum o modestă "Casă a Prințului Eugeniu de Savoia". Placa de pe fațada sa atestă acest fapt.
Pe măsură ce comunitatea a crescut, spațiul a devenit insuficient și au fost ridicate, cu oarecare dificultate, noi case de rugăciune, de obicei mici și discrete, întrucât împărăteasa Maria Tereza nu le făcea viața ușoară minorităților evreiești. Sub Iosif al II-lea, evreii au fost "tolerați". Abia după 1867 evreilor li s-au acordat drepturi depline și egale în temeiul "Legii maghiare a naționalităților". Acest eveniment este semnificativ, deoarece a însemnat emanciparea lor politică și a permis comunității să se dezvolte și să prospere. Iar Timișoara a prosperat, ea însăși, laolaltă cu diferitele sale comunități etnice și religioase.
Căutați dovezi? La câțiva pași de Piața Unirii, pe strada Mărășești, clădirea elegantă și eclectică a unui așezământ evreiesc de rugăciune - Sinagoga din Cetate - atestă nivelul de prosperitate și prestigiul pe care comunitatea evreiască îl atinsese în Timișoara în anii 1860. Cu o înălțime de 43 de metri, sinagoga depășește până și Domul catolic descris într-un capitol anterior. Arhitectura sa - semnată de arhitectul austriac Carl Schumann - include elemente arabe, două turnuri octogonale emblematice, cu cupole în formă de bulbi, creneluri și ornamente maure.
Cărămida galbenă și roșie, decorațiunile în stil Alhambra și minunatele rozete neo-romanice îi accentuează exotismul, și totuși ea este integrată cu pricepere în mediul urban, nu departe de vechiul Cartier Evreiesc. În 1865, anul inaugurării sale, această sinagogă era cel de-al doilea așezământ religios ca mărime din Timișoara, putând găzdui peste 400 de bărbați și peste 300 de femei! În ultimii ani, a găzduit inclusiv concerte ale Filarmonicii din Timișoara și, desigur, evenimente legate de Capitala Europeană a Culturii 2023.
Dar știați, oare, că planul Sinagogii din Cetate se înrudește cu cel al sinagogii de pe strada Dohány din Budapesta, reprodusă la o scară mai mică atât la Timișoara, cât și în Sinagoga Centrală din Manhattan, New York? Sau că, la Timișoara, puteți găsi nu doar un Memorial al Revoluției din 1989, ci și singura "piatră de poticnire (Stolperstein)" din România - care comemorează o victimă a Holocaustului?
Așadar, dacă veniți la Timișoara alături de turiști străini, nu ratați ghidul nostru complet în limba engleză, TIMISOARA23: 23 Secrets You'll Love About the City and the Romanian Banat, pentru mai multe secrete și locuri frumoase, pline de istorie! Îl găsiți la librăria Două Bufnițe din Piața Unirii sau pe Amazon!
(va urma)