30.05.2023
Este luna mai 2023. Respir marea. Marea Nordului. Nordsee. Marea nu e aici, dar știu că Weser-ul, râul care traversează Bremen-ul, se varsă în ea. Nu poate fi departe, Bremen-ul este el însuși deja foarte nordic. Până la vărsarea Weser-ului în mare sunt doar 60 de kilometri. Se aud pescărușii. E prima oară când realizez că în Bremen e plin de pescăruși țipători. Strigătul lor este peste tot. Revenită aici, mă cuprinde un feeling scandinav mai degrabă decât unul bavarez. Vorbesc de Bavaria deoarece ea este Bundesland-ul, adică statul federal în care trăiesc acum, în anul 2023, după multe mutări, dintre care prima a fost, în anul 2004, la Bremen. În martie 2023, visez casa în care am stat în anul 2 de master în Bremen și, în următoarea dimineață, fără ezitare, îmi iau bilet de avion pentru Bremen pentru luna mai.

Râul Weser, care se varsă la 60 km de Bremen în Marea Nordului

Împreună cu Bremerhaven-ul învecinat, care chiar e un port la Marea Nordului, orașul Bremen formează Bundesland-ul Bremen. Cel mai mic din toată Germania, deși din punct de vedere teritorial se află în centrul unui alt Bundesland, pe nume Niedersachsen. Numele oficial Freie Hansestadt Bremen (în română, Orașul Hanseatic Liber Bremen) evocă apartenența orașului la Liga Hanseatică de la sfârșitul Evului Mediu. Bremen-ul are o climă oceanică și e rece mai tot anul.

În Bremen am fost prima oară în 2003, la o școala de vară de cromatografie. Tocmai terminasem anul al treilea de facultate, la Chimie în Timișoara. După 30 de ore cu autocarul (pe care autocar mi-a fost atât de frică că voi vomita non-stop, încât nu mi-am luat cu mine nici un sandvici) și vreo două cu trenul, am ajuns noaptea. Am stat atunci în Bremen două săptămâni, am mâncat multă pâine prăjită, am legat prietenii, dintre care una pe viață, și am luat prânzul zilnic la cantina universității. M-am bucurat atunci enorm de munca zilnică în laborator și de posibilitatea de a reveni într-un viitor apropiat aici la studii, îmi doream foarte mult să lucrez în cercetarea științifică în domeniul biochimiei, chiar zi-lumină dacă ar fi fost după mine.

În anul 2003 la UFT (Umweltforschungszentrum / Centrul de Cercetarea Mediului)

Și da, într-una din zile, era duminică, am luat trenul cu alți participanți de la școala de vară, din România și din Polonia, și am mers împreună la Marea Nordului, la Cuxhaven. Am mâncat morcovi cruzi la pungă, am umblat pe fundul mării dimineața, când malul era ud, dar nu acoperit de apă, iar pământul moale pe care umblam era vizibil până hăt-departe și fluxul încă nu urcase. Ne-am mirat de plata necesară pentru a accesa plaja de nisip și am ales să umblăm altundeva pe fundul mării, pe alge. Ne-am mirat de orașul pustiu duminica. Ne-am mirat că așa poate fi marea.

Am revenit în Bremen în toamna lui 2004 la master, mai întâi ca bursantă Erasmus, apoi ca o studentă oarecare. Am rămas aici 2 ani ploioși.

Mai 2005

Am auzit prima oară de Bremen în copilărie, datorită poveștii Muzicanților. Muzicanții din Bremen e una din primele cărți pe care am citit-o singură de la cap la coadă, alături de Heidi, fetița munților. Cred că ambele cărți mi-au influențat mult devenirea, spiritul de inițiativă, cel de aventură, cel critic-analitic care vrea mereu să înțeleagă ce se află de fapt în spatele unui sistem bine stabilit, cum a ajuns acolo, mai are oare sens azi. La laborator, la cursurile practice, în 2004, am întrebat mereu: De ce? Eu, singura chimistă din an între biologi. De ce facem experimentul așa și nu altfel?

În Bremen, indiferent de an și de anotimp, Muzicanții sunt peste tot. Sub formă de brelocuri, jucării de pluș, magneți de pus pe frigider sau ciocolată Hachez. Doar berea locală (Becks) nu pare să aibă, cel puțin deocamdată, vreo tangență cu muzicanții din Bremen. Ei există și fizic, sub forma unei statui, în centru, iar cei care ating picioarele frontale ale măgarului se zice că vor avea noroc. Dar, picioarele fiind greu accesibile în marea de turiști care vor noroc, mai nou i se atacă la greu și nasul.

Statuia Muzicanților din Bremen, veșnic înconjurată de turiști

Muzicanții m-au dus la Bremen, iar Heidi m-a condus spre viața de acum, la 40 de ani, aproape de Alpii bavarezi și tirolezi.

Dar revenind la Bremen. A doua oară am auzit numele orașului în anul 2000 (tocmai atinsesem majoratul) cu piesa Libertate la Bremen de Rainer Werner Fassbinder, jucată de Teatrul Thespis, din care ulterior am făcut parte, 4 ani bogați, plini de trăiri și de experiențe de tot felul, în timpul facultății. În Libertate la Bremen este de fapt vorba despre crimă, oprimare și abuz. Despre o femeie cu două laturi bine separate, una puternică și una slabă, într-un timp din devenirea omenirii în care femeile aveau drepturi limitate.

În Libertate la Bremen, este practic vorba despre libertatea temporară și relativă pe care personajul principal le obține prin crimele succesive pe care le comite (despre o altă interpretare dramatică a piesei lui Fassbinder puteți citi pe LiterNet aici).

Pe vremea (anti-)eroinei piesei, femeia avea un status de obiect sexual, iar alegerea disponibilă femeilor era între a deveni soție sau prostituată.

Cam tot prin perioada în care văd înscenarea trupei Thespis, un bărbat îmi spune că dacă până la vârsta de 25 ani nu mă căsătoresc, varianta 1 pentru mine va fi nebună, iar varianta 2... la fel ca pe vremuri.

După mutarea la Bremen am continuat să merg la spectacole de teatru, dar nu și să joc. Am încercat să intru într-o trupă de teatru, dar m-am apropiat doar de o ofertă de a ajuta la cusut costume pentru Death on the Nile de Agatha Christie. Am refuzat-o. Am jucat teatru din nou mai târziu, în Ulm, abia după câțiva ani buni în Dortmund (unde mi-am făcut doctoratul în chimie biofizică) și în Calgary, Canada. A fost bine, a fost altfel, a fost teatru în limba germană, a fost Teatro International.

E prima oară când scriu despre ce înseamnă Bremen-ul pentru mine în română. E prima oară când călătoresc la Bremen cu avionul și doar cu bagaj de mână. Am scris însă despre Bremen și experiența de emigrant est-european (o categorizare bine ancorată în mintea occidentală, care continuă să mă dispere și acum) în engleză (aici și aici) și în germană (aici), an după an. Identitatea personală rămâne însă fără îndoială și inevitabil subiectul central a tot ceea ce scriu și voi scrie vreodată.

În mai 2023, mă plimb prin orașul vechi din Bremen fără hartă. Pașii știu unde să mă poarte. Nu caut nimic aparte, doar să-mi regăsesc vechile străzi, amintirile, orașul acesta cândva străin, să-l fac pentru câteva zile cu soare (vreme atipică pentru el) al meu. Să-mi însușesc și poate, să-mi redefinesc, o parte din istoria personală.

În plimbare prin oraș, trecând podețul denumit după o celebrată artistă locală

Îngusta stradă Böttcher e cunoscută pentru multitudinea de mici magazine, muzee și galerii de artă, restaurante, hoteluri și așa-numitul Glockenspiel (Jocul Clopotelor) cu imagini ale pionierilor aviației, la ore fixe din zi. La loc de cinste se află arta Paulei Modersohn-Becker, o importantă reprezentantă a expresionismului timpuriu, care a trăit și creat într-o perioadă în care femeile nu erau neapărat artiste vizuale. Toate aceste se întâmplă pe o suprafață incredibil de mică, așa că strada este veșnic inundată de grupuri de turiști de toate vârstele.

Böttcherstraße

Nu departe de aceasta stradă magică se află Domul St. Petri, în fața căruia bărbații care au atins vârsta de 30 ani fără a avea o parteneră stabilă pot fi adesea văzuți măturându-i treptele. Și, ca să nu se plictisească, li se tot aruncă câte ceva. Sunt eliberați de acest repetitiv calvar doar atunci când îi alege / sărută o femeie tânără.

Domul St. Petri în centrul orașului

Bremen-ul este un oraș al zborului și dincolo de pionierii aviației din Böttcherstraße. Este orașul unde se fac experimente cu zero gravitație chiar în campusul universitar. Unde se plănuiesc călătorii în spațiu. Bremen mai înseamnă inevitabil și: mori de vânt, miros de apă, pești, pescăruși, biciclete.

Die Kaffeemühle, o moară de vânt devenită cafenea, în Waller Park

Plantele sunt altfel aici în nord, aproape de mare. Altfel decât cele cu care am crescut. E plin de rododendroni, și nu doar la Grădina Botanică. Dar, cu toate acestea, mai sunt și unele pe care le recunosc: narcisa, liliacul, castanul, magnolia din fața casei unde am stat într-o cameră închiriată în anul 2 de master.

Case tipice cu tufișuri de rododendroni în față

Rododendron în floare

În mai 2023, pe străzile orașului, nu mă grăbesc, absorb totul cu o încetineală intenționată. Vreau să-mi amintesc. Tot ce a fost atunci, și bine și rău, lipsa mea de limite de atunci, codependența nesănătoasă, spaima de singurătate, dorința de a fi aleasă (mai puternică decât dorința de a-mi vedea propriile nevoi împlinite). Suprapuse sunt bucuria de viață și forța mea interioară, dominante acum. Sunt locuri unde mă opresc și îmi dau lacrimile, de bucurie mai mult decât de orice altceva.

În Bremen, in my early 20s, mă bântuie obsesiv un gând și în același timp o spaimă: Voi fi mereu singură. Viața mea nu îmi aparține. Nu mă va iubi niciodată nimeni. Dincolo de spaima aceasta mare-mare e faptul că mama e grav bolnavă și departe; că nu am bani; că prieteniile și relațiile romantice se deteriorează sau nu (mai) sunt ce mi-am dorit și că nu înțeleg de ce, e ceva în neregulă cu mine sau cu lumea din jur?; că nu îmi găsesc locul; că nu îmi găsesc limba mea aici și nici pâinea caldă a copilăriei, luată de mama cu mare efort și stat îndelung la coadă dimineața devreme; că nu mă întreabă nimeni: ce mai faci?; că nu scriu pentru că nu mă pot decide în ce limbă; că nu mai citesc cărți în limba română.

Și totuși, Bremen-ul este și locul unde încep să îmi dezvolt individualitatea, autonomia și libertatea. Încep să mă autodefinesc cu adevărat. Învăț să-mi iubesc propria companie. Descopăr ce îmi place mie să fac, chiar și așa, cu bani puțini. Încep să fac poze. Într-un mod aproape obsesiv, ca o încercare, de multe ori eșuată, de a împărtăși experiențele vieții de aici cu cei de acolo, de dincolo, acel dincolo rămas în locul care nu mai pare a fi acasă.

Încep să explorez locuri singură, nu să stau după alții să ne înțelegem la un program fix. Mă pierd de câteva ori, apoi devine o dependență exploratul pe cont propriu. Devin mai liberă. Încep să mă plimb singură prin natură, cu toate simțurile deschise.

În mai 2023, retrăiesc un amalgam de amintiri aparent solitare. Prima călătorie singură la Kunsthalle Hamburg. Artă impresionistă la Kunsthalle Bremen. Corul gospel unde devin membră strict din iubirea de muzică. Serile de film independent la universitate. Teatrul pe vapor sau în diverse locuri din oraș. Lunea jazz la subsol, cu școala de muzică. Mersul în barul Lila Eule, care mai există și în 2023. Concerte live pe stadionul Weser al echipei de fotbal Werder Bremen. Goldfrapp și Depeche Mode. Festivalul medieval din centru. Concertele de orgă vinerea după-amiaza la biserica de lângă Muzicanți. Biblioteca universității, librăriile. Călătoriile la Hannover, Oldenburg, Bremerhaven, Cuxhaven, Worpswede, Lilienthal, Norddeich Mole.

Mă întorc în Bremen în 2006 de două ori, după mutarea la Dortmund pentru studiile de doctorat, ca să recuperez bagajele lăsate în subsolul unui fost coleg. Mă întorc cu bărbatul care îmi devine, pentru câțiva ani, partener de viață. Și apoi iar, fără el, dar cu prietene noi și vechi, în 2007 sau 2008, după care Bremen-ul devine absent din spațiile geografice pe care le vizitez, dar nu din scrisul meu.

Și iată-mă acum, scriind din nou despre el. În română. Mânată de efortul de a înțelege, de a-mi accepta trecutul și părțile dureroase din el. În mai 2023, revin în oraș singură.

Când am plecat din România și m-am mutat la Bremen aveam doar 22 de ani, recent împliniți. Era anul 2004. De atunci au trecut mai bine de 18 ani. E și acesta un majorat.

Și totuși, în mai 2023, de ce am revenit în Bremen? Motive evidente nu prea am. Aproape toți foștii profesori au îmbătrânit, s-au pensionat și ca atare nu mai activează profesional la universitatea unde mi-am făcut masterul în biochimie și biologie moleculară din 2004 în 2006. Mă întâlnesc doar cu unul dintre ei. În 6 ani, îmi spune, va ieși și el la pensie, iar programul de master trebuie și va trebui din nou reacreditat. Face tot mai puțină cercetare, doar ceva predat și în rest tot mai multă munca administrativă. Acum aproape 20 de ani, el era printre cei mai tineri.

Ei au ieșit la pensie, iar foștii colegi, și cei din generația mea, și cei din anul de dinaintea mea, ne-am risipit prin lume. Nici unul dintre noi nu am rămas aici.

Statuia lui Roland și clădirea veche a Primăriei (Das Rathaus) din centrul orașului continuă însă, din 2004, să facă parte din patrimoniul mondial UNESCO. Sunt considerate monumente arhitecturale originale și simboluri ale independenței, autonomiei și autodeterminării.

Statuia lui Roland (site UNESCO din 2004)

Primăria (site UNESCO din 2004)

Diana cea de la 22 de ani continuă să fie și ea aici cu mine, în plimbările din 2023. E în multe feluri (curioasă, nesigură, timidă, exploratoare, inteligentă, creativă, plină de vise și idei) și da, e și speriată, dar nu e singură. Sunt eu cea de acum cu ea.

E speriată deoarece trăiește cu foarte multe restricții, o parte dintre ele autoimpuse: financiare, legate de viză și ce îi permite ea, de exemplu numărul limitat al orelor pe care le poate lucra pentru a se întreține pe lângă studiu (o ajută, în limita posibilităților, și părinții, dar, în 2004, România nu este încă în UE), legate de limba pe care nu o stăpânește. Vrea să fie văzută și în același timp să se ascundă. Se îmbracă predominant în negru, de parcă ar fi într-un doliu continuu după cineva. E speriată deoarece stilul de predat aici e altfel, subiectele de studiu sunt altele, iar dacă va lua note proaste, nu doar își va pierde bursa, ci poate va trebui să și dea bani înapoi. Bani de care are nevoie și pe care nu ar avea de unde să-i returneze.

E speriată deoarece conștientizează într-un mod acut, permanent, dureros, diferența dintre standardul ei de viață și al celor din jur, chiar și al colegilor ei provenind din țări și/sau familii mai înstărite. Orașul este plin de vile, care de care mai opulente. Ea stă inițial la cămin, într-un apartament de o cameră obținut cu greu prin International Office, iar apoi în chirie, într-o casă cu etaj înspre marginea orașului, tot într-o cameră. Pentru atâta are bani, și aceia la limită.

E speriată deoarece mereu face economii. Banii ei se împart între chirie, asigurarea obligatorie de sănătate și mâncarea de zi cu zi. Cam atât. Din când în când, prea rar, își cumpără o carte sau merge la câte un muzeu de artă, foarte rar la un concert. Nu are internet unde stă și, în primul an în Bremen, nici laptop. Duminicile și le petrece în mare parte la Centrul de Calcul din campusul universitar, pentru a-și putea face temele la calculator, iar pentru a prinde un loc, trebuie să fie acolo dimineața devreme.

Ea rămâne iar și iar în afara acelui dincolo de aici la care a râvnit atât de mult. Și nici în acel acolo din fosta acasă nu se mai poate întoarce cu adevărat. Ea rămâne prinsă între lumi. Ca lumina soarelui la răsărit când cerul e acoperit de nori.

E mereu obosită și nemulțumită. Încă nu știe că are deficit de vitamina D și hipotiroidism. Încă nu știe că are rezistență la insulină. Continuă să mănânce ce e mai ieftin: pâine prăjită, macaroane și cartofi. Corpul ei ocupă tot mai mult spațiu.

Oamenii o întreabă mereu din ce țară vine, apoi îi spun lucruri despre țara ei de origine, deși ei nu au fost niciodată acolo. Are you from Budapest, uhm, Bucharest? Iar alții tac după ce le răspunde, oarecum jenați, perplecși, și adesea nu mai vorbesc deloc cu ea.

Alteori, se simte invizibilă. Ca și când ea de fapt nu există aici și nimeni nu o vede, nimeni nu e martorul existenței ei monotone și repetitive în Bremen. Dar dacă ea nu există, de ce își simte corpul atât de greu, atât de îngreunat, de ce o atrage atât de mult pământul? Și nici măcar nu știe cum să vorbească despre ce i se întâmplă.

Ce o deosebește de ceilalți, lucrurile care îi lipsesc ei (pe lângă țara de origine pe care nu ea și-a ales-o și pe care ei, de fapt, nu o cunosc), nu sunt inteligența, educația, cultura, erudiția (lucrurile acestea, atât de importante în Timișoara, nici nu par să conteze prea mult aici) sau lipsa lor, ci nivelul de bunăstare, puterea de cumpărare. Îi mai lipsesc și legăturile de familie si prieteniile apropiate. Apartenența. Iubirea profundă și autentică a celor din jur. Pe toate acestea nu le are în mediul ei imediat, aici în Bremen. E mereu conștientă de acest lucru.

Sunt lucruri pe care Diana, la 22 ani, ca masterandă din România (cum i se reamintește mereu), nu le are, și nu știe cum să le obțină. Iar când se apropie, arareori, de ele, parcă îi fac cu ochiul și fug, îi scapă mereu printre degete.

Chiar și la cantina universității, unde are reducere de studentă, își alege mereu meniul fix cel mai ieftin, fără adaosuri.

Se vorbește mult acum despre diversitate. Chiar și în campus. Pe atunci nu se vorbea.

În mai 2023, în Luisental, cartierul studențesc unde am trăit timp de 9 luni începând cu octombrie 2004, mi se face rău, amețesc, pierd sensul direcției, mă învârt în cerc ca un animal în cușcă, nu găsesc numărul clădirii pe care o caut, pereții au altă culoare, numele studenților s-au schimbat total.

Dacă prin alte locuri pașii m-au purtat până acum parcă singuri, fără gândire logică, fără plan, aici rămân dezgolită, aproape complet, fără repere. Simt că o să cad. Dar nu cad. Sunt doar foarte obosită. Aș vrea doar să dorm. Dar nu dorm. Mă trezesc.

Abia acum înțeleg cu adevărat.

Pe ea am asfixiat-o, am ascuns-o, am îngropat-o prematur. Nu am știut ce altceva să fac cu ea. Mă făcea să îmi plec capul, mă umplea de rușine. M-am prefăcut că nu o vad, că nu o simt, la fel cum au tot făcut și ei, ceilalți. Am separat-o de mine pentru că nu am știut ce altceva să fac cu ea atunci. După o vreme, am crezut în poveștile lor despre ea mai mult decât în propria ei poveste. Abia acum o las să stea întreagă, și în lumină și în întuneric, să spere, să plângă, să iubească, să respire.

Acum știu pe deplin.

Pentru ea m-am întors. Ea este inima pulsândă a acestei călătorii. Ea m-a readus aici. Aș da orice să o fac să nu se mai simtă respinsă și abandonată iar și iar.

Das Kind in Dir muss Heimat finden (Copilul din tine trebuie să-și găsească casă), de altfel și numele unei cărți, e o sintagmă pe care am tot auzit-o în Germania în ultimii ani în grupurile de dezvoltare personală. Dar la fel, și eu-l nostru de 20 și ceva de ani are nevoie de același tip de iubire și apartenență necondiționată.

Ne așezăm pe o bancă. Îi mulțumesc, mi-e clar că, fără ea, eu cea de acum nu aș exista. Îi spun că îmi este foarte dragă. O iau în brațe, ca o mamă grijulie, și îi șoptesc că sunt aici, că totul va fi bine, că ea va fi bine, că va întâlni oamenii potriviți și va face treptat chiar mai multe decât a visat, dar nu, chiar nu trebuie să fie întotdeauna îndârjită și puternică; o țin în brațe și o las să plângă. Pentru ea sunt aici, azi și acum. Pentru ea am revenit în Bremen. Într-un weekend lung cu soare. Weekend-ul în care Germania catolică și protestantă sărbătorește Înălțarea la Cer. O las să plângă, să râdă, să nu aibă toate răspunsurile, să nu fie încă definită. Și o mai las să facă ceva când se plimbă prin minunatul cartier medieval Schnoor, cel mai vechi cartier din Bremen și cel mai drag nouă: să fie turistă, să cheltuie bani.

Cartierul Schnoor, cel mai vechi din Bremen, denumit după cuvântul Schnurr / șnur (pe vremuri locuit de marinari / pescari, șnur-ul făcând referire la frânghiile corăbiilor)

Stăm împreună la o masă, bem o cafea, cum nu a făcut niciodată când era o masterandă săracă. O țin de mână, îi spun c-o iubesc, iar ea îmi reamintește că, în ciuda greutăților, suntem acasă aici, nu avem nevoie de hartă, pașii noștri știu încotro să se îndrepte. Zâmbim peste tot, vorbim cu vânzătorii în germană, ne zâmbesc și ei, nu ne mai zice nimeni că nu ne înțelege când le vorbim limba, nu ne mai cere nimeni să trecem la engleză.

Bem o bere rece pe malul Weser-ului la apusul soarelui. În Schlachte desigur, unde altundeva, la fel ca toată lumea. Die Schlachte este zona cea mai vibrantă a orașului seara, direct pe malul Weser-ului. E posibil și să-ți aduci propria mâncare și băutură și să le consumi pe treptele aflate pe malul râului, direct lângă pub-uri, așa-zisele grădini de bere și restaurante. Dar nu, nu azi, de data aceasta alegem să ne cumpărăm chiar aici băutură și mâncare. Mâncăm pește (în Bremen peștele e mereu bun și proaspăt). Inspirăm adânc mirosul de vânt de mare. Nordeseewind. Pescărușii țipă la apus.

Die Schlachte

Și brusc nu mai e nevoie să fim două ființe înstrăinate una de cealaltă, cea slabă și cea puternică, nu mai avem de ce să rămânem fracturate, fragmentate, separate.

Povestea aceasta, cu plecatul undeva, oriunde, doar plecat să fie, dincolo, nu este doar a mea. E povestea unei generații crescute cu mitul lui dincolo. Povestea aceasta cu: De unde vii? Unde te duci? este plină de prejudecăți, de stereotipuri, de fracturări interne, care trebuie mereu conștientizate, integrate și reintegrate. Aici și acum, fac pace cu părțile sticloase de mine care s-au rupt în bucăți aici și atunci.

Aș vrea totuși să rămână în Bremen ceva din mine, ceva din timp, din trecutul meu aici, din trecutul familiei mele, din povestea reală a originii mele, scrisă de mine, nu de cei din exterior. Să rămână și poate să ajungă în sufletul unui cititor exact atunci când are cea mai mare nevoie de cuvintele mele, pentru a ști că nu e singur. Că toate suferințele mele sunt sau pot fi și ale lui. Și că există și integrare, vindecare.

Las de bunăvoie un exemplar al cărții mele Our Voices într-o mică bibliotecă gratis din Bremen. Direct lângă rafturi se află o bancă și un miros îmbătător de glicină în floare. Și scriu și o dedicație pentru cel sau cea care va lua, cândva, poate, cartea în mână, și îmi va citi povestea de viață de până la 40 de ani.

Cartea mea autobiografică Our Voices rămâne o mare declarație de iubire.

Scrisul rămâne felul meu de a exista într-o permanentă relație cu lumea, de a nu fi singură. De a da voce unor lucruri pe care noi toți, cândva, în devenirea noastră, le simțim, dar nu le putem întotdeauna articula. De a realiza o punte între noi toți prin imagini și cuvinte, una vulnerabilă și universală.

Our voices

Our Voices, liberă să fie luată în mâinile altcuiva și citită, printre alte cărți în Bremen

În mai 2023, soarele apune seară de seară după ora 9 tot mai târziu, iar după 10, încă e lumină si somnul întârzie să apară. E plin de regina nopții (sau o floare care seamănă mult cu ea) pe străzi și prin parcuri, ca pe strada bunicii mele în Timișoara, într-un alt veac. E luna mea preferată din an.

Lumina serii în Bremen, după apus

În Bremen, castanii, narcisa, azaleea, glicina, liliacul și rododendronul sunt în floare. Eu sunt într-o înflorire prelungită târzie, sau cel puțin așa mă simt acum, trecută de 40 de ani. În nord, totul înflorește mai târziu.

Găsesc fereastra camerei în care am trăit în cartierul Huckelriede deschisă. Dincolo de ea, trăiește acum altcineva, o altă studentă, o altă chiriașă, cu visele și dezamăgirile ei, poate uneori sau chiar de multe ori, la fel ca ale mele.

Timpul magnoliei din fața casei unde am trăit cândva, în apropierea lui Werdersee și a cimitirului-parc, la marginea orașului, a trecut. Trecute sunt și visele, fricile, singurătățile mele de atunci. Prezentă sunt eu, cea de acum. Mâine, voi fi alta.

În fața casei mă întâmpină două pisici, dintre care una se lasă mângâiată.

În Bremen nu doar că este plin de rododendroni în floare, există chiar și un parc care le poartă numele, și cu siguranță rododendronul este floarea emblematică a orașului. Cu toate acestea, rododendronul este mai degrabă o floare europeană tipică regiunilor temperate, nu celor cu climă oceanică. Parcă nici el nu e chiar de pe aici, dar s-a aclimatizat și e parcă mereu înflorit în tot orașul.

Așa îmi amintesc Bremen-ul.

Chiar și în cimitirul-parc din cartierul Huckelriede, unde viața și moartea se împletesc într-un mod continuu, totul e în floare, pe și pe lângă mormintele care în general au pietre funerare gri închis.

Viața rămâne de nestăvilit.

În unele locuri, usturoiul sălbatic - crescând la întâmplare și atât de specific de fapt Bavariei mele acum atât de alpine și de dragi - și rododendronul cultivat cu grijă se împletesc.

Rododendroni și usturoi sălbatic în cimitirul-parc Huckelriede

De curând, tatăl meu, artistul și omul de știință Ciprian Radovan, a împlinit 84 de ani, cu toate problemele aferente vârstei. Simt, mai acut decât oricând, trecerea timpului. Nu doar în viața lui, ci și în a mea.

Realizez că orașul acesta, în care am trăit doar 2 ani, dar care mi-a marcat atât de tare începutul drumului în afara României (până să ajung să mă stabilesc în Bavaria, cam la 2-3 ani m-am tot mutat, din diverse motive) are un mecanism propriu, care va continua să existe și atunci când foștii noștri profesori de la master se vor duce, și atunci când noi, studenții tineri și naivi de atunci, cu vise mărețe și necăliți de viață, răspândiți prin lume ca niște semințe rodinde, nu vom mai reveni, nu vom mai fi.

În Germania, mai mult decât oriunde, oamenii iubesc siguranța. Toleranța pentru schimbare este foarte mică, iar o viață bine trăită este, pentru majoritatea oamenilor, o viață previzibilă, repetitivă. Există asigurări pentru aproape orice. Pentru că numărul catastrofelor posibile este nelimitat și este bine să fim pregătiți pentru orice scenariu. Nu degeaba se vorbește despre Angst-ul german. Schimbările trebuie introduse treptat, în porții mici, pentru a fi acceptate.

Chiar și la cantina universității, regulile de pus farfuriile, paharele și tacâmurile după prânz, înainte de a le returna pe tavă pe banda rulantă pentru a fi curățate, sunt aceleași ca în 2004. Cu toate acestea, tot mă încurc și fac greșeli pe care nu apuc să le corectez suficient de repede înainte ca tava mea să dispară din vedere, înghițită de angrenajul prestabilit.

În mod paradoxal, mai sunt și alte lucruri la fel, care nu mi-au plăcut niciodată la spiritul orașului. Zonele din oraș unde se vând și se consumă droguri, străzile pline de graffitti fără noimă și de multiple pungi de gunoi în unele cartiere, băutul excesiv de alcool, în special de bere, chiar și pe tramvai (berea Becks aici se face), muzica de proastă calitate dată la maxim, cerșetorii (nemți de altfel), oamenii care vorbesc singuri pe stradă sau în stațiile de tramvai. Oare de ce persistă aceste lucruri în Bremen?

După lungul labirint printre copacii și mormintele din cimitir (sau cel puțin așa mi se pare mie drumul de azi), se deschide, ca acum 20 de ani, o poartă înspre Werdersee (Lacul Werder, ca numele echipei locale de fotbal, Werder Bremen). În germană, See poate însemna și lac, și mare.

În ultima zi în Bremen ajung întâmplător la Theater am Goetheplatz în mijlocul unui festival de teatru, la un performance de jumătate de oră. Un grup de oameni desenează cu negru pe o foaie mare de hârtie. Își schimbă pozițiile în raport cu foaia, cu ceilalți, se pun uneori în genunchi, se mâzgălesc pe față. Desenele lor se întretaie, se împletesc. O voce în fundal zice cuvinte, cuvinte pe care mi le notez în grabă pe telefon și mai adaug câteva ale mele. Gândurile ni se împletesc. La final, toată lumea aplaudă, apoi se face, din nou, ca și înaintea performance-ului, liniște.

Când e liniște, vedem și auzim mai bine. Tot ce se rănește se vindecă după un timp. Rana lasă o urmă. Nimic nu este ceea ce pare. Contează ce facem din ceea ce este. Totul crește. Tot ceea ce crește moare. Tot ceea ce moare se renaște. Îmi amintesc. Îmi amintesc de mine. O pagină albă pe care scriu, colorez. O pagină albă. Vii cu mine înapoi în amintire? Totul devine auriu. Totul devine ușor. Să lăsăm totul să devină ușor, ușor ca lumina. Acordă fiecărui lucru timpul său.

Festival de teatru în aer liber

E deja duminică. Iau tramvaiul 6 înspre aeroport. Același tramvai cu același traseu ca acum 20 de ani care continuă să vină la aceleași ore. Mă pregătesc să zbor la München și de acolo să merg mai departe, cu mașina, acasă. La casa mea permanentă. Doar cu un mic bagaj de mână, fără cadouri sau alte bagaje. Și plec. Mă ridic în aer, un om întreg, iar pentru echipa de zbor, un număr mai pe un loc între multe alte numere. E un zbor intern. În mine, în interiorul țării care acum e la fel de mult aici cât e acolo. Cuvântul dincolo nu îmi mai spune acum nimic. Greutății din mine, fostului meu eu, tânăr, speriat, dornic să fie văzut și acceptat, îi dau astăzi drumul și în mine, și în lume. O eliberez pe Diana cea de la 22 ani, nu o mai sufoc. Exist în acest timp, în momentul de aici și acum, căruia îi ofer lumina mea interioară, o lungă respirație și o bătaie de inimă, totul. Și zbor. Mă înalț. Sunt liberă.

În mai 2023, în față la UFT, cu un castan înflorit

Notă: Acest jurnal de călătorie include 22 de poze în onoarea Dianei de la 22 de ani. Toate pozele au fost realizate de autoare sau provin din arhiva ei personală. Despre Diana Radovan puteți citi mai multe la www.dianaradovan.com sau îi puteți urmări pozele și gândurile inspirate de natura bavareză pe instagram@dianaradovanwriter.

0 comentarii

Publicitate

Sus