În Deltă te copleșesc două lucruri: insectele pișcătoare și gloria Naturii. Cele două entități par de sine stătătoare, altfel nu-mi pot explica frica ce mă stăpânește în relația cu primele și exaltarea ce mă cuprinde când o contemplu pe-a doua. Și pentru că nicio relatare obiectivă nu se rezumă la decorul lacustru de excepție, am să povestesc și despre cealaltă fațetă a monedei.
E foarte util de semnalat, deci, că în sezonul cald, viața în acest ținut al apelor se desfășoară după un orar bine stabilit, orarul țânțarilor, de parcă Natura le-ar fi subordonată. Zilele nu se mai împart între dimineață, după-amiază, seară și noapte, ci între orele cu țânțari și orele fără. Țânțarul și nu pelicanul ar trebui să fie simbolul Deltei.
Aș fi putut, așadar, să numesc aceste rânduri "Despre țânțari" și să le aduc elogiul cuvenit. Dar dominată de gânduri ucigașe, am să le scriu necrologul. Sunt incapabilă să disimulez, literele mele se chircesc și compun cuvinte detractoare, pe alocuri sarcastice, cu intenția de a mușca din orgoliul lor, așa cum mușcă și ei din carnea mea nu tocmai fragedă. Mă bucur că barem își vor fisura trompele, încercând să o pătrundă mai ceva ca un sos Chimichurri. În special cei patru-cinci care mă survolează continuu, ca avioanele un aeroport aglomerat, și poposesc pe mine alternativ, nesiguri că pista de aterizare se încadrează în bareme. Sunt, evident, spioni trimiși de Mai-Marele lor, să-i raporteze ce scriu despre ei. Așa că mă tem: voi fi masacrată negreșit pentru că Șeful este ranchiunos și răzbunător și acul lui e de zece ori mai lung și mai puternic.
Nu pot scrie despre Deltă, însă, fără să-i pomenesc, cu riscurile aferente. Sunt omniprezenți. Ai zice că n-au somn, că activează 24 din 24, dar un observator atent va vedea că muncesc în ture de 12: de zi și de noapte. Managerii au privilegiul să lucreze ziua. Se vede de la o poștă că sunt băieți fini, cu studii superioare, unii chiar cu ceva cultură generală. Sunt mult mai puțini, fac loopinguri și tonouri ca Yackerii Acrobați, îți dau târcoale în raiduri sofisticate ca și când te invită la o cafea. Cer voie înainte să se pună pe tine și parcă se scuză după ce te-au pișcat. Orarul lor variază, dar este cuprins, în speță, între ora la care te-ai trezit, vrei să te bucuri de viață și de această miraculoasă împărăție a apelor și ora când ești silit să te culci. Silit nu de ei, desigur, ei sunt civilizați. Își încheie tura și-s liberi să-și petreacă noaptea așa cum își doresc: la agățat, prin cluburi sau bătrânește, la somn.
Silit de tura de noapte, plebeii. Sunt cu miliardele, surclasând cu larghețe pe indieni și chinezi. Frustrarea lor este evidentă, trebuie să muncească în loc să doarmă sau să se distreze. Au de contribuit, cu cotă individuală, la rezervele de hrană ale clanului. Ați ghicit, sunt băiețași cu școala vieții, ofticați pe soartă și înveninați de ura de clasă, atacând fără discriminare orice răsfățat al sorții. Și cum în ochii lor toate celelalte ființe sunt privilegiate, se reped cu frenezie, în efective copleșitoare, minusculi vampiri adăpându-se la banca de sânge a Creației, supărați că loteria nașterii sau convențiile sociale i-au plasat la baza lanțului trofic. Îi privesc nepuntincioasă cum năvălesc înspre mine cu sete, căutând să cotropească fiecare mm2 din făptura mea îngrozită.
N-aș vrea, însă, să credeți că singurele pterigote din Deltă sunt țânțarii. Mai există și tăuni. Un organism superior, dacă ne ghidăm după faptul că acționează doar ziua. Noaptea, ca toți baștanii, se odihnesc, har Domnului. Cu condescendența potrivită unor ierarhi și-au alocat zonele însorite, lăsând tărâmul umbrit miliardelor de trepăduși îmbufnați.
Și unii și alții îți vor sângele, zici că te afli în Dracula Land. O bătălie acerbă pentru trombocite, leucocite sau hematii, n-am aflat încă ce anume îi interesează. Înțepături usturătoare, un prurit infernal, un aspect dizgrațios de boală a copilăriei și cheful de vacanță dispare cu viteza unei rachete intergalactice. Iar bâzâitul lor continuu, asurzitor, ca vibrația unei linii de înaltă tensiune, asigură coloana sonoră a raidurilor necontenite. Orice altă variație de la această monotonie pare un Anotimp de Vivaldi pe lângă o piesă de Death Metal.
Din barcă îl văd pe nea Sandu, un localnic cu care ne întâlnim deseori. Bărbatul e un exemplar masiv, înfricoșător, cu fața roșie și pielea vălurită ca niște dune de nisip. Stă și el în ambarcațiunea lui, tot la pește. Ai zice că îndeletnicirea e relaxantă, dar sticla de rachiu din care soarbe cu furie, sudălmile regulate și mâinile pe care le rotește în aer ca pe-o circulară, te contrazic. Se luptă cu invadatorii. Pielea lui tăbăcită ar trebui să fie impenetrabilă, să descurajeze orice încercare de a o perfora, dar trupul lui uriaș este un bufet prea ispititor pentru a fi ocolit. Și, după cum sare ca electrocutat, mai să se răstoarne, se vede treaba că zburătoarele înregistrează succes după succes.
În sezonul rece, însă, zis și "sezonul binecuvântat", țânțarii sunt cvasi-inexistenți iar ziua capătă din nou reperele cu care suntem familiarizați. Doar că în Deltă se numesc altfel: echipare, dezechipare și reechipare. Pentru că-ți ia un timp considerabil, după trezire, să arunci pe tine straturi peste straturi de vestimentație, menite să te ferească de frigul dimineții. Prin comparație, Baba Dochia umblă în bikini. Urmează apoi să-ți petreci miezul zilei dezvelindu-te ca o floare ofilită, petală cu petală, până ce temperatura înconjurătoare dictează cu ce mai rămâi. Ca mai pe seară să reîncepi să te drapezi în hainele termoizolante. Când spun sezonul rece mă refer, desigur, la toamna târzie și primăvara timpurie. Căci n-am avut încă temeritatea de a ne aventura în lunile de iarnă.
Și-ncă ceva. Mormanul de gunoi, forma de relief predominantă pe teritoriul României, nu lipsește nici de pe insule sau grinduri, măcinându-se încet dar sigur, până ce devine ultimul strat al litosferei. Un bolovan atârnat de gâtul Naturii de semenii noștri inconștienți, pe care dulcele somn al Autorităților, adormite cu promisiuni pecuniare, îi lasă nepedepsiți.
Vă imaginați, așadar, că contactul meu cu Delta e unul galvanizant. Cum totul se plătește-n viață, frumusețea acestui areal nu putea să fie gratuită. Înarmați, însă, cu Autan repelent, creme anti-mâncărimi, haine de sezon, pungi de plastic, o mare doză de stoicism și-un binoclu performant, pentru bird-watching, sejurul în Biosferă nu poate fi decât de poveste.