Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Radu Nica: Cred că această absență e doar un simptom particular al unui fenomen mult mai complex din România post-decembristă, anume o atitudine de respingere în bloc și fără discernământ a unui trecut traumatic, de care nu a mai vrut nimeni să știe nimic. După 1989, asocierile de orice fel cu perioada comunistă au devenit tabu, o bună parte din societatea românească, cu preponderență intelectualitatea, s-a îndreptat aproape exclusiv înspre dreapta eșichierului politic, ca răspuns violent (și firesc până la un punct) la obligativitatea de a gândi și crea în limitele impuse de un regim opresiv de extremă-stângă. Dacă e o manifestare firească în perioada inaugurală, acest lucru se perpetuează, iată, doar cu mici excepții, și după 30 de ani. Cauzele sunt multiple și greu de cuprins în complexitatea lor. Mă voi mărgini să ating doar câteva aspecte.
În primul rând, cred că noi, ca societate, nu am putut face pace cu trecutul nostru, astfel încât să putem adopta o atitudine detașată, obiectiv critică față de trecut. Rănile acestea am preferat / putut doar să le reprimăm, iar rezultatul este ocultarea cu sau fără bună știință a unei bune părți din trecutul nostru comun, cu efecte destul de nesănătoase, în opinia mea. Desigur că este o generalizare, iar psihologia socială nu este domeniul meu de expertiză, însă nu putem să nu remarcăm diferențele crase între felul în care noi, românii, am optat să ne prelucrăm trecutul și germanii de Est, bunăoară, aceștia din urmă beneficiind, firește, de impulsul esențial al "fratelui mai mare". Însă o relație bună cu trecutul cultural și nu numai - lucidă, critică, de ce nu și ludică? - mi se pare extrem de utilă și binevenită. Chiar și după atâta timp, lustrația - s-a vorbit despre ea doar referitor la justiție și nu s-a pus în practică, din păcate - e un proces pe cât de anevoios, pe atât de necesar. Fără acest tip de confruntare, înțelegere și acceptare în cunoștință de cauză a trecutului acestuia traumatic, evoluția societății românești va fi anevoioasă și viciată într-un fel sau altul.
Revenind în mod specific la teatru și la dramaturgie, lumea teatrului românesc a virat, după anii '90, de la estetica realistă către una preponderent metaforizantă și simbolică, tot ca răspuns la obligativitatea respectării esteticii de partid, în anii anteriori. În anii '80, s-a legiferat chiar obligativitatea ca un procent însemnat (circa 30%) din repertoriile tuturor teatrelor din România (inclusiv al celor minoritare) să fie reprezentat de dramaturgia românească. Deși această măsură era - cel puțin la nivel declarativ - o încurajare a dramaturgiei originale autohtone (lucru bun, în esență), această obligativitate a adus cu sine un răspuns contrar pe măsură, în al cărui siaj ne aflăm și astăzi. Desigur că și aceste texte, impregnate de estetica realist-socialistă, lăsau adesea de dorit din punct de vedere calitativ, deși nu era mereu cazul.
Faptul că repertoriile teatrelor din România de azi sunt dictate preponderent de preferințele estetice (aleatorii) ale regizorilor, aceștia având arareori un program regizoral consecvent, dar și faptul că teatrele nu practică o politică repertorială coerentă, solidă, sunt, de asemenea, cauze importante ale cvasiabsenței textelor din perioada comunistă (unele indubitabil valoroase) din repertoriile teatrelor.
L.M.: Ați fi interesat să montați o piesă aparținând acestei dramaturgii? Care ar fi aceea? De ce?
R.N.: Deși nu am manifestat un interes deosebit față de dramaturgia românească din timpul comunismului (până azi nu am montat nicio astfel de piesă), consider că există destule texte ale dramaturgilor români din acea perioadă care sunt extrem de bune și care, în opinia mea, trec proba timpului. Unele dintre acestea spun foarte mult despre societatea românească și în secolul XXI, într-o măsură (aș risca să afirm) similară cu textele caragialiene. Aurel Baranga e un bun exemplu. Piesa sa, Opinia publică, mi se pare o capodoperă scrisă cu nerv, dovedind un uluitor talent comic și o știință a replicii pe care doar un maestru al genului o poate avea. De asemenea, Teodor Mazilu mi se pare un dramaturg care merită mai multă atenție azi, cu mai toate piesele sale. Mobilă și durere, de pildă. surprinde mai mult decât convingător ethos-ul românesc. Cred că aceste comedii ar avea priză și la publicul contemporan, în contextul în care există un soi de nostalgie a multora - nespeculată suficient de teatrele noastre - față de un anumit tip de umor prezent în mediile anilor '60-'70 ai secolului trecut (Urzica, BD-urile, programele TV de Revelion etc.). Cred însă că trebuie găsită și o cheie justă de abordare a unui asemenea text pentru o montare care are loc 50 de ani mai târziu. Poate un soi de reenactment al unei montări celebre? E de gândit. Ar fi interesant un astfel de demers și pe un text al lui Mihail Davidoglu, bunăoară, dar ce director de teatru riscă așa ceva?
Îmi place, de asemenea, foarte mult A treia țeapă a lui Marin Sorescu, pentru umorul negru, tipic oltenesc. Aș spune că și unele piese ale lui D.R. Popescu sau Horia Lovinescu merită reevaluate din perspectivă contemporană.
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)