Tare ca muntele

Tare ca muntele, spunem, tare ca un munte,
Pe care doar Vulcan, sufletul lui, l-ar putea arde,
Ştiu totuşi, pentru cei ce vor să mă asculte,
Munţi care au ars la 37 de grade.

Puterea apei, iarăşi - stihii, potop; nu e uşor
S-o stăvileşti, chiar şi în stâncă poate roade,
Ştiu totuşi ape care s-au transformat în nor
Sub suflarea unor 37 de grade.

Şi apoi IDEEA, puterea minţii, stăpână pe hotare,
Care i-a potrivit omului apa în case, să se scalde,
Dar am acum sub ochi, ca într-o vrajă mare,
Ideile lumii topite în 37 de grade.

Victoria asta de necrezut o simt în mine
Şi platoşa minţii mele abia poate s-o rabde,
Abia-ndrăzneşte să-şi plece genunchii, să se-nchine
În faţa căldurii tale de 37 de grade.

Ştiu că eşti cum eşti şi nici o forţă nu poate să îşi scape,
Simt piatra muntelui în dinţii ce mă-nţeapă,
Pe făgaşul venelor îţi palpez mari şuvoaie de ape
Şi sclipirile ideilor ţi le simt veşnic sub pleoapă.

Totuşi, pe faţa oglinzii în care mă privesc
Nu prin aceste puteri pui chipul tău să mă prade
- Chipul tău, fără nimic de basm sau îngeresc -
Ci prin tăria de neaflat a celor 37 de grade.