Et in Coreea ego (V)

Am văzut acele clădiri de semnătură pe care vi le-am prezentat și m-am putut gândi mai în detaliu la această temă, în primul rând cu gândul acasă fiind. Ce folos are orașul din implantarea unor asemenea clădiri prestigioase măcar prin numele celui care le-a proiectat (sau a semnat proiectul)? Cum ar fi influențat orașul București amplasarea în zona Dorobanți a turnului propus de Zaha Hadid Architects (zaha-hadid/dorobanti-tower)? Nu putem decât specula, după cum nu putem decât specula ce ar fi însemnat proiectul Esplanada, coordonat de un alt mare mort, Helmut Jahn. În primul caz, ar fi fost vorba despre un implant complet străin de țesutul urban destul de bine constituit (citește: încă nu complet desfigurat). În al doilea caz, în afară de faptul că facerea proiectului a alungat de pe amplasament catedrala patriarhală, obiect al concursului național, singurul, cel din 2002, în rest nu am nimic de protestat. Helmut Jahn ar fi curățat arhivele propriului atelier (vezi așa zisul turn Brâncuși), dar în ambianța de pe fostul amplasament ceaușist nu ar fi stricat nimic, cred. Apoi, mai am exemplul recentului concurs de la Iași, câștigat de UN Studio, care ar fi o binevenită contribuție la viața publică a centrului. Acum, proiectul e pe circuitul de avizări, sufocant, care va schimba soluția.

Cam atât despre experiența în domeniu a României.

Ce ne învață Coreea de sud? Clădirile de semnătură pe care le-am văzut nu impactează împrejurul lor nicidecum. Doar la vizavi-ul de la AmorePacific am văzut o decorație cu pătrate pe fațada unui turn de sticlă. Adică nimic. Evident, era construit după implantul lui Chipperfield. La Zaha Hadid, clădirea era amplasată în context arheologic și asta crea un context dihotomic, dar din care locul câștigă, mai ales că i se adaugă o amplă zonă de parc (înainte, acolo erau spații de sport și stadioane). Dar acolo obiectul de starchitecture, interesant, părea supradimensionat în raport cu modul cum este utilizat pe dinăuntru.

Sunt mai degrabă dezamăgit de rolul urban al acestor lucrări, interesante în sine (mai ales cea a lui Chipperfield) și, nu mă îndoiesc, costisitoare.