A apărut proiectul câștigător pentru pavilionul României la Bienala de arhitectură de la Venezia 2023 (uniuneaarhitectilor.ro/concursul-bav18), un proiect care descoperă soluții uitate la probleme contemporane, în colaborare cu Muzeul Tehnic Dimitrie Leonida. Sper să fie, așa cum reiese din soluția prezentată, un mod inteligent de a utiliza cele două spații, pavilionul de la Giardini și mica galerie a ICR de la parterul Institutului Român de Cercetare Umanistă de la Venezia / Palazzo Correr /Casa Iorga.
Merită un omagiu târziu prim ministrul Nicolae Iorga, care a și-a înzestrat patria și la Roma și la Venezia cu locuri în rândul lumii, unde să se cerceteze și să se scrie, să se expună și să se închipuie artistic opere de valoare. Apoi, calitatea profesională și umană a curatorului, dl. Emil Ivănescu, și a echipei dumisale, dublată de o deja impresionantă experiență în acest gen de prezentare publică a arhitecturii, sunt o garanție că lucrurile vor fi în regulă. Trebuie să spun că multe din pavilioanele din urmă au fost mai degrabă în regulă, la nivelul mediu al Bienalelor.
Problema, din punctul meu de vedere, este aceea că nivelul mediu al bienalelor, din 1991 când am fost prima dată, a tot scăzut și ele sunt mai degrabă instalații cu tot felul de componente decât dări de seamă asupra stadiului la zi, sau viitor, al arhitecturii contemporane (cu câteva excepții, din care cea mai notabilă a fost Fundamentals, girată de Rem Koolhas). Din ce în ce mai mult, am sentimentul că avem un soi de bienale de artă second-hand, mai degrabă decât bienale de arhitectură. Unde sunt cele precum bienala lui Paolo Portoghesi, care a dat startul la postmodernism în Europa, în 1980?
Arhitectura însăși s-a schimbat, e adevărat; eu nu cu arhitectura am o problemă, cât cu modul în care ea ajunge să fie ex-pusă dinaintea unui public care nu e în pericol să o înțeleagă mai bine așa, în detrimentul arhitecților înșiși, care se duc acolo spre a lua pulsul propriei profesiuni. Cum s-a tot întâmplat, și în 2023 avem o temă progresistă (Laboratorul viitorului), acum girată de o curatoare specialistă în Africa, Lesley Lokko (labiennale.org/architecture/2023). Din acest punct de vedere, al temei curatoriale, cred că tema pavilionului României este potrivit aleasă, deși la noi va fi vorba despre viitoruri de odinioară, de viitoruri pentru care, poate, nu eram pregătiți atunci când au apărut...
Oricum, eu mi-am luat deja bilete pentru Venezia, în iunie 2023, și trag nădejde că totul se va putea face bine, la pavilionul României, în puținul timp rămas până când se va deschide pentru lume acest... laborator al încă unui viitor conceput în timpuri de criză...
Bienala s-a deschis cu controverse majore
Între timp, bienala s-a inaugurat și s-au dat premiile. A apărut, imediat după deschidere, opinia lui Patrick Schumacher (facebook.com/story), cu care, dacă ați citit prologul, înțelegeți că sunt complet de acord. Cu minime excepții, de stimă, precum David Adjaye, care ar fi meritat cu prisosință un Leu de Aur și nu l-a primit (aici toate premiile labiennale.org/awards-biennale-architettura-2023, e interesant langajul activist cu care sunt justificate premiile și mențiunile, aproape în întregime reușind să se ignore termenul de arhitectură sau urbanism). Nici în expoziția de la Arsenale, nici în cea de la Giardini, girate de doamna Lokko nu e vorba, aparent, decât despre Africa. Africa în cosmos, spre pildă, e un soi de Wakanda cu dictatură militară și tunuri antiaeriene. Africa în curtea proiectată de Carlo Scarpa înseamnă escamotarea completă a delicatelor gesturi de proiectare ale autorului cu ghirlande de lemne de foc și poze pe plexiglas de corpuri umane din continentul originar al omenirii. Culmea, asta după ce parcurgi una dintre cele mai agreabile camere ale expozițiilor, cea în care sunt machetele feluritelor clădiri de autori africani, dintre care se disting cele ale lui David Adjaye, după cum se distinge și instalația acestuia de lângă macaraua abandonată, de la Arsenale, care pare o felie (neagră) într-o piramidă de lemn prin interstițiile căruia se strecoară soarele înăuntru, ca și prin cele două aperturi de la înălțime.
Nu este vorba, în această bienală, decât despre citate din lecturile favorite ale doamnei Lokko, expuse în obscuritate printre felurime de instalații pseudo-artistice și excesiv de multe video-proiecții, care ar lungi enorm durata vizitării. Nu despre Africa, nu despre laboratoare ale viitorului, nu despre Africa în postura ei de laborator al vreunui fel de viitor. Multe bienale anterioare au fost slabe. Asta nu există. Nu e de mirare că evenimentele asociate, cu conferințe și proiecții, se cheamă carnaval...
(click pe o fotografie pentru slideshow)
