După Bienala de arhitectură de la Venezia (2)

Este posibil ca doar unii dintre arhitecți să își / ne fi imaginat această bienală ca pe o dare de seamă a stării la zi în profesiunea noastră. Este posibil ca să nu poată fi menținut un nivel al bienalei de tipul celei din 1980, girată de Paolo Portoghesi, care a definit și consacrat postmodernismul european (în America apăruse de câțiva ani deja), sau al celui de la Fundamentals, a lui Rem Koolhas. La bienala lui Portoghesi, găsim toate ingredientele pentru a lansa o temă, cea a postmodernismului, din toate pozițiile. Estetică, teorie, ba chiar auto-ironie implicită dacă e să amintesc doar coloana ionică... despletită, a lui Venturi (pentru a o înțelege trebuie să fi citit Vitruvius despre apariția ordinelor clasice, lucru care nu se mai face la noi demult: în 1995, am fost cel care a tăiat paginile ediției românești a tratatului, apărut la finele anilor '50), sau coloana absentă, decupată într-un zid (sau, din cu totul alt context, textul despre semnificația coloanei, al lui Umberto Eco). O bienală densă, care nu numai că sumariza lucruri întâmplate în arhitectura momentului, ci și prezicea soarta acesteia în anii următori. Noi lucram în ateliere și la cămin cu catalogul acesteia și cu cărțile lui Charles Jencks în minte, citite pe furiș la American Library.

Efortul făcut de Fundamentals este în egală măsură copleșitor. Koolhas și OMA au lucrat nu numai la proiectele curatoriale proprii, ci și împreună cu curatorii pavilioanelor naționale; țin minte poveștile lui Bogdan Tofan despre întâlnirile avute cu echipa lui Koolhas și, apoi, acasă, cu noi, cei câțiva pe care ne strânsese la UAR în același scop. Fundamentals a fost cea mai bună dintre câte bienale am văzut eu la Venezia. Am fost atât de impresionat de munca de documentare în detaliu și de redare condensată a informației, încât chiar am crezut că ne anunță o schimbare de paradigmă și că eram martorii acestei schimbări. Dar eram prea entuziast și îmi e acum clar că, măcar aici, în patrie, nu a avut niciun efect, întrucât foarte puțini arhitecți români fac acest pelerinaj o dată la doi ani (Venezia) sau la trei (Milano), pentru a lua pulsul lucrurilor. În ce îi privește pe studenți, am reușit, Mihaela Criticos și cu mine, să mergem cu câțiva tineri asistenți și studenți, cred că în 2008, dar atât. Și anul acesta m-am oferit să merg, cu același, inexistent, succes.

Unele bienale au avut teme grave, precum Less aesthetics, more ethics, ori Beyond architecture, cea girată de Aaron Betsky, critic de artă din Cincinnati, OH (deci, consătean de-al meu), care barem își asuma programatic despărțirea de arhitectură, vorbind mai degrabă despre ce precede arhitectura și ce generează aceasta, de la atmosferă la impact social.

Au fost, în anii trecuți, păduri de grafice tridimensionale arătând felurite condiții în măsură să impacteze producerea de spațiu locuital, social; a fost urbanism de toate felurile, de la cel participativ la cel instant; au fost ateliere aduse la arsenal (Balkrishna Doshi) și retrospective (Frank Gehry, Zaha Hadid) la Giardini sau în expoziții în afara bienalei. Teme sociale au fost de găsit și la penultima bienală, atenție acordată migrației a mai fost (chiar la Koolhas), arhitecți africani meritorii, precum Francis Kere, au mai fost.

Dar nu cred că, din 1991 încoace, am avut o asemenea prăbușire a nivelului bienalei veneziene. Nu era, acum, mai nimic de văzut; unde era câte ceva, fie nu avea de-a face direct cu arhitectura (precum o serie de materiale și texturi manufacturate), fie era o sărmană înscenare de sloganuri politice ale stângii de azi (woke sau feministe).

Nu e numai vorba doar despre pierderea relevanței acestei bienale în contextul atâtor alte expoziții arhitecturale de valoare, care emerg cu propriile agende, ci și de rațiunea economică însăși de a mai veni, ca arhitect sau doar ca turist, la Venezia după ce ai fost deja de 15 ori și ai văzut cum comerțul și restaurantele sunt preluate de asiatici, că e plină de refugiați care nu mai vând marfa piratată, ci au ajuns, acum, să cerșească amenințător prin cotloanele mai singuratice ale orașului acestuia odinioară preafrumos...

Proiectul Moise, copios furat, se spune în presa italiană de ani buni, pare să se fi încheiat, dar seara iarăși era apă în Piața San Marco. Și nu e bine. Poate se vor trage concluzii și pentru expozițiile noastre, anuale și bienale, care trebuie să conțină un miez tare, de expertiză profesională și de reciprocă (re)cunoaștere între membrii breslei noastre, abia după care să li se adauge și evenimente conexe, dedicate unui public mai larg.

Or, la Venezia, în 2023, este taman pe dos.