Ideea unor elemente de progres tehnic punctuale, care nu au avut contextul necesar pentru a prinde și a crește, este interesantă, în ciuda ușorului parfum protocronist, escamotat de schelele albe. Chiar și fiind adevărate, idei precum - să duc ideea la extrem - inventarea scrierii la Tărtăria, nu fac decât încă mai trist analfabetismul funcțional generalizat și quasi-dispariția lecturii pe același teritoriu... Aici ecartul în timp este mult mai redus, sunt idei cel mai târziu interbelice, iar stranietatea mașinilor Perșu sau Capră face agreabil parcursul în pavilion.
Aparatul de zbor individual mie unuia mi-a amintit doar de starea șoselelor din patrie, pe de o parte, și de extrem de interesantul proiect de viitor de acum câteva bienale, când un proiect punea întrebarea cum vor arăta orașele, clădirile din ele, atunci când deplasarea și transporturile vor deveni aeriene? Era o bienală unde, la Arsenale, expuneau toți greii lumii. Demult.
Deci, felicitări sincere organizatorilor din România. Din nefericire, contextul în care subzistă expoziția României este pauper, asta ca să nu scriu cuvinte mai grele. Iar librăria de la Giardini, din 1991, a lui James Stirling, la inaugurarea căreia am avut onoarea să fiu de față și să dau chiar mâna cu strălucitul arhitect, are nevoie de restaurare. Pavilionul țărilor nordice, al lui Sverre Fehn, rămâne aceeași lucrare briliantă, acum cu o reiterare a culturii eschimose din nord. La Canada era un fel de acțiune de protest, neclar al cui și contra a ce. La SUA nu am văzut decât butoaie și balerci de plastic stocate. La Coreea de Sud - o expoziție foarte decentă (e-flux.com/tomorrows-myths). La Rusia era închis, la Germania se lucra încă, la Cehia era închis, la Venezuela, prietena rușilor, e închis de mult timp, iar la Elveția nu am apucat să intru, că se făcuse ora închiderii și am fost somați să plecăm.
(va urma)