Poezia mi-a dat un rost în viață

Așa a fost să fie. M-am născut în comuna Dumbrava Roșie (la 5 kilometri de Piatra Neamț), la cantonul haltei CFR, într-o locuință de serviciu a tatălui meu (șef la întreținere de cale ferată, detașat pe șantierul liniei ferate care se construia spre Bicaz), într-o duminică dimineața, pe 19 februarie 1950, era Crai Nou pe cer (Luna Nouă, la o naștere, e de bun augur în plan spiritual, nu material). 1950, an de cumpănă pentru România (fostul regat), devenită republică populară din 1948, satelit al URSS. Născut din părinți ajunși la 30 de ani (mama, Ioana, modistă la Adjud, tata, Ioan, întors din prizonierat, trei ani în Siberia, la o mină de azbest, cu o altă calificare profesională în țară).

Moașă mi-a fost mama tatălui meu, Steliana (stabilită cu familia la Adjud, refugiată din Transilvania, probabil provenită dintr-o familie mixtă, știa și limba maghiară; n-am fost interesat să aflu ce nume avea, nici ce rădăcini a avut), care a născut 11 copii cu un macedonean aromân din Macedonia Greciei, ocupată de otomani și apoi de regatul bulgar și sârb (din părțile Salonicului), cu siguranță având strămoși stoici. Stoiciu de la "stoici", nu? Prin fire sunt un stoic. Tatăl tatălui meu, Milea Stoicev, "revoluționar" urmărit (după ce a participat la o revoltă / revoluție "antistatală"), a traversat Dunărea înot, sub burta unui măgar, asupra căruia s-a tras de pe malul bulgăresc, s-a stabilit în România la Adjud, la începutul secolului XX, a făcut "lucrări de artă" (poduri) la CFR, nu l-am cunoscut (a murit în anul 1940, undeva prin părțile Olteniei). Eu nu am fost interesat de genealogia familiei; vărul meu, prozatorul și scenaristul de film Constantin Stoiciu (fiul unui frate al tatălui meu), mai mare cu zece ani ca mine, emigrat dinainte de Revoluție în Canada, a păstrat legăturile de rudenie din Grecia (rudenii ce mă lasă rece, înaintași și urmași). Din cei 11 copii ai bunicilor mei, trei s-au pierdut în URSS și șapte s-au stabilit la București: Tina și Lenuța (care aveau să poarte numele soților) și Mihai, Anghel, Valeriu, Chirea și Costel Stoiciu (rude de sânge mie, cu care eu nu am avut și nu am de-a face decât tangențial, întâmplător; am avut "tante" și unchi, toți au murit, și am nepoți cu copii ai lor, strănepoți mie; habar nu am cine sunt, câți și cum sunt, "treaba lor"), tata a preferat să rămână la Adjud. Din păcate, am pierdut și urma familiei de origine a mamei mele Ioana, Sandu, din Adjudu Vechi, comună de pe malul Siretului (aici a fost vatra orașului Adjud, capitală de raion până în 1968) - țărani înstăriți (care aveau să piardă totul la colectivizare), nu am fost apropiat nici măcar de frații mamei, care au avut copii și mie-mi sunt nepoți (nepoți ce au la rândul lor copii). Cu familia mamei mele Ioana e o situație mai specială, tata îmi interzicea să-mi văd rudele din partea ei, ținând cu orice preț să o consider mamă a mea pe a doua soție a lui, Elena Berescu (cu familia la Bâlca, pe malul Trotușului, nu departe de Adjud, cu care s-a căsătorit în 1952, să mă crească) - după ce mama a murit când aveam un an și patru luni, în 21 iunie 1951 (trăsnită în bucătăria de vară a locuinței noi de serviciu a tatălui meu, la Cantonul 248, Halta CFR Adjudu Vechi, unde abia se stabilise, venită de la Dumbrava Roșie-Neamț, ținând să fie aproape de casa ei părintească din Adjudu Vechi; a chemat-o aici moartea, sigur). La un an și patru luni ai mei, rămas fără mamă, era posibil să o consider mamă naturală pe Elena, "mama vitregă" (care chiar mi-a fost ca o mamă bună). Tata a avut trei fete (Sofia, care a murit tragic la 18 ani, Mela și Ita) și un băiat (Marian) cu a doua lui soție (a doua mea mamă), surioare și frate buni mie (care au copii la rândul lor) - cu ei țin legătura de sânge, suntem apropiați.

M-am luat cu vorba. Nu simt nevoia să literaturizez nimic în biografia mea. Cum subliniam, la un an și patru luni am rămas fără mamă, mutați la locuința de serviciu nouă a tatălui meu de la Cantonul 248 (248 de kilometri de la București până aici, pe linia ferată spre Bacău-Suceava), o clădire de piatră superbă, spațioasă, "modernă", care azi nu mai există (în acei ani CFR-ul era "a doua armată") - unde aveam să tot copilăresc. Un an am fost crescut de rudele din partea mamei și a tatălui meu, la vedere, dar în secret (zi de zi) am fost crescut-îngrijit de o fetișcană drăguță, fiică la 17 ani a cantonierului din aceeași curte cu noi, care era îndrăgostită de tata. Cantonul 248 avea o barieră de care răspundea cantonierul, el o ridica și o cobora - barieră la un drum care lega șoseaua națională București-Bacău cu Tecuci sau Bârlad, la Adjudu Vechi fiind pod mare peste Siret. Cantonierul ținea fanionul (el confirma că totul e în regulă) la trecerea trenurilor, care opreau sau nu în Halta Adjudu Vechi. Cantonul era o insulă-rai înconjurată de "bucăți" ale țăranilor din Adjudu Vechi, de pepenării și vii cu prepeleac de pază, de grădini cultivate cu tot felul de legume. Aici era clădirea șefului de la întreținere de calea ferată (a tatălui meu), cu pomi fructiferi și flori în fel și chip, cu toate animalele și păsările de curte posibile, cu grajd și acareturi, fântână, bucătărie de vară, cu unelte și mașinării, cu o magazie uriașă cu tot ce trebuie pentru întreținerea căii ferate și cu o cazarmă solidă (tip cămin de nefamiliști) în care dormeau "muncitorii pe calea ferată", țărani veniți de departe să câștige o pâine cinstită (ei erau cartea mea de înțelepciune, de la ei am învățat istorie și am înțeles pe ce lume trăiesc; seara participam la "șezătorile" lor, "la un pahar", la care se ardea și cânepă pe pietre încinse, care mie îmi făcea rău; azi ar putea fi interpretat că țăranii se drogau, să se simtă bine; eram răsfățatul lor, "fiul șefului"). Despărțită de un gard, era altă clădire, a cantonierului, care locuia cu familia lui, cu grădină și grajd separat... Azi nu mai există nimic din clădirile Cantonului 248, a fost furat totul după Revoluție, după ce s-a pus barieră electrică. Tata a plecat în 1965 de aici la casa lui, la Adjud.

Am fost dat la șase ani și jumătate la școală, la Adjudu Vechi, mergeam pe jos doi kilometri dus și doi kilometri întors, în zonă de câmpie - iarna era o nebunie, lupii veneau la noi la gard și eu tăiam viscolul și troienele. Întârziam nu numai la școală, ci și la biblioteca mare a satului, veneam pe întuneric din sat până la canton, îngrozindu-i pe ai mei. Am fost premiant în primele patru clase (se dădeau examene), la 11 ani s-a schimbat ceva fundamental în comportamentul meu - am început să scriu versuri (de dragoste) și școala a intrat în plan secund, nu mă mai concentram la niciun ideal de viitor (asigurat de o diplomă de absolvire). În casă n-am avut cărți de literatură sau reviste literare, aveam radio. Nu știu ce a declanșat gustul pentru creație literară, poate faptul că am fost îndrăgostit și... dezvirginat (pardon de expresie) la 11 ani de o tânără dintr-un prepeleac din vii, din preajma cantonului, cu zece ani mai mare decât mine. Din clasa a VII-a tata m-a mutat la Adjud (la patru kilometri de Cantonul 248) cu școala, a plătit meditații să fac față la examene - și am descoperit viața de oraș (stăteam în gazdă în casa mea... părintească, închiriată unei familii extraordinare de evrei, care aveau un magazin cu de toate și o moară în Adjud). De neimaginat, acum, la 14 ani (1964-1965) am "editat" prima mea "revistă" literară, pe file A3 dublate (îmi făcea tata rost de ele), scrise de mână, cu desene ale mele sau cu ilustrate lipite - în ea am debutat, practic! După ce am intrat la liceul teoretic din Adjud (secția umană) am scos șapte titluri de reviste ale mele scrise de mână, în care "publicam" poezie, proză, dramaturgie, publicistică, interviuri, cronici literare (de pus în ghilimele) ale mele. "Reviste" care aveau și preț, le citeau colegi de școală, profesori sau cunoștințe și rude, inclusiv cei din familie. Am publicat fragmente din ele în Cartea Zădărniciei, în 2008 (pe care n-am distribuit-o decât la cunoscuți), de curiozitate. La oraș am cumpărat cărți originale și reviste literare, intuitiv. Eram un licean indisciplinat, care nu se omora cu "școala" (și azi am coșmaruri în care sunt surprins cu lecțiile neînvățate). În clasa a X-a am fost exmatriculat deoarece afișam poezii "neconvenabile" la gazetele politice de perete ale liceului (nu-mi amintesc de niciun vers care să-i fi scos din minți pe profesori) - tata a cumpărat bunăvoința directorului liceului cu un vițel tăiat, am fost reprimit după trei zile, cu obligația să stau sub control strict la internatul liceului (care era la vreo jumătate de kilometru de casa părintească, închiriată). Erau aduse martore și revistele mele scrise de mână... N-am conștientizat atunci că se sesizase Securitatea, habar nu aveam de existența ei, deși mă vedeam tot timpul supravegheat. Am reușit, tot atunci, să fac o gazetă de perete literară la liceu, de care răspundeam (împreună cu profesorul de română, Ion Croitoru; e în viață și azi, are și cărți naive publicate). În ultimul an de liceu (l-am terminat la 17 ani!), în clasa a XI-a, am fost lăsat corigent la istorie și limba rusă (la istorie intrasem în conflict "oficial" cu profesorul de istorie, care nu accepta că România a fost un regat, de exemplu; eu eram tobă de istorie adevărată învățată de la țăranii din cazarma de la Cantonul 248; iar față de limba rusă aveam resentimente tacite, știind că URSS ne-a nenorocit țara și că tata a suferit în prizonierat). Dar în 1967 am luat bacalaureatul (cu nota 7, ceea ce era prea de tot pentru profesorii care mă asupriseră în liceu), după ce am dat corigențele cu "brio"...

A urmat o perioadă de șapte ani de boemă (excluzând stagiul militar), în care am ratat tot. La 17 ani, cu diploma de bacalaureat în buzunar am mers, nu știu de ce, tocmai la Baia Mare la Filologie - unde am stat o lună; certat cu un profesor în vârstă, am renunțat. Am venit acasă și m-am angajat profesor suplinitor într-o comună de pe malul Trotușului (nu departe de Adjud), Ruginești. Am venit la Filologie la București în 1968, dar a fost invadată Cehoslovacia la sfârșitul verii (de către trupele URSS, ale Ungariei, Poloniei, RDG, Bulgariei, membre ale Tratatului de la Varșovia) și am hotărât să plec voluntar în armată în octombrie 1968, "mare patriot" - un an și patru luni, la Bârlad, la tunuri, eram la "comandă, radiotelegrafist" (răspundeam de o mașină sofisticată, caporal), nu o dată am stat în arest, săream mereu gardul și nu mă străduiam să fiu un militar model, din contră, motiv să fiu pedepsit în fel și chip, nu suportam regimul privativ de libertate (am avut și o cumpănă aici, eram de gardă la poarta unității și s-a descărcat singură mitraliera scăpată din mână de cel ce mi-o preda; o adevărată minune că n-a fost rănit nimeni). La 20 de ani, în martie 1970, "îndoctrinat de armată" cum eram, am ținut cu orice preț să nu mai continui facultatea și să merg la mină la Bălan, în județul Harghita (la mină de cupru, unde te îmbolnăveai de silicoză), să muncesc în subteran, "vagonetar", să mă trezesc la realitate. Le era milă minerilor din subteran de mine, nu făceam față la căratul brutal al buștenilor uzi, care consolidau galeriile, pe frontul de lucru sau pe suitoare, iar pentru lopată, "aveam mâini de domnișoară", așa că după o vreme m-au trimis la birouri (unde m-am dovedit un "calculator contabil" performant). Am fost calificat acolo ca miner pentru subteran (vagonetar). Am luat seama asupra condițiilor inumane în care se lucra în subteran, cu unelte din Evul mediu, și am trimis o scrisoare de protest la CC al PCR, dând amănunte. Urmarea? Am fost invitat să mă transfer la ziarul județean "Informația Harghitei", la Miercurea Ciuc, fiindcă... știu să scriu. Am fost coleg cu viitorii scriitori Calistrat Costin (președinte al Filialei Uniunii Scriitorilor Bacău până să moară) și Ioan Nete (prozator). Am venit, deci, în redacția acestui ziar românesc (cel maghiar era dominant), eram șef al secției scrisori (aveam mașină la dispoziție să verific pe teren sesizările) și corector și cap limpede (făceam de toate), articolele mele de investigații incomode au atras atenția "cui trebuie" (cu siguranță Securitatea mă păzea ca pe sfintele moaște) și, după un an, am fost trimis să urmez cursurile facultății de ziaristică din cadrul Academiei "Ștefan Gheorghiu" (apărută în 1970), să învăț cum se scrie "pe linie", firește. Am venit la București, dar am refuzat să fiu cursant la "Ștefan Gheorghiu". Am mers la cursuri la Filozofie și, în paralel, la Filologie (liber, spunând că sunt la fără frecvență). Deși în 1972, client fidel al Cinematecii, am dat examen la IATC, la regie de film - unde n-am intrat; am căutat însă să fiu angajat la Studiourile Buftea. Trebuia să trăiesc, să câștig o pâine, să mănânc, să beau, să mă îmbrac, să plătesc o chirie (tata nu putea să mă ajute în niciun fel, avea patru copii, surioare și frate mie, pe care trebuia să-i crească), așa că am schimbat mai multe locuri de muncă la București în anii care urmează: de la primitor-distribuitor pe o mașină de pâine la "Spicul", la ICM 5, pe șantier (la birouri, la aprovizionare construcții-montaj), la Frigotehnica (la export pe calea ferată), la uzina de pompe "Aversa" (la transporturi), la uzina de țevi "Republica" (la control de calitate), de exemplu. În 1972 (aveam 22 de ani) am inițiat cu prozatorul (uitat azi, pe atunci era vedetă) Corneliu Omescu un cenaclu studențesc intitulat inițial Grupul celor Șapte, apoi "3,14" sau Pi, la Casa de Cultură din Str. Mântuleasa, la fiecare ședință toți membrii trebuiau să vină cu texte noi (că numai scriind te profesionalizezi). Cenaclu care a scos, în timp, scriitori originali, unii cunoscuți (Mihail Grămescu, Dumitru Ungureanu, Doina Popa, Gh. Neagu sau poeții Radu Stoenescu și Cristian Șișman, comentați de N. Manolescu, care au decedat de tineri, Ignatie Grecu, azi protosinghel la Mănăstirea Cernica, să amintesc doar câțiva; fiindcă sunt și mulți alții din acest cenaclu care au publicat cărți dar n-au atras atenția, tip Victor Pencu și George Nica; era și un talent nativ, Mircea Dobrovicescu, n-a publicat până azi nicio carte, apare doar în reviste literare; plus tinere poete care au preferat să intre în rândul traducătorilor). Numai doi ani am participat la ședințele acestui cenaclu (cenaclu ce avea să funcționeze mulți ani, după plecarea mea; nu știu cu ce membri). Eram în plină boemă, cu... băutură, țigări (fumam câte trei pachete de "Carpați" fără filtru pe zi, săptămânal mă dezintoxicam cu "Snagov"), femei-femei...

La 23 de ani, în 1973, am luat seama că sunt un ratat incorigibil, că nu se mai poate face nimic, nu se alesese nimic de capul meu - așa că am avut șapte tentative de sinucidere! După ce în prima parte a anului am plecat tam-nisam (să mă pedepsesc; am mereu asemenea porniri împotriva mea, care mă provoacă) la mină la Petroșani - la mina de cărbune Dâlja, unde am lucrat în subteran câteva luni, până m-am accidentat la o mână (stângă) și m-am întors la București, învins. În paranteză fie spus, am fost făcut Cetățean de Onoare al municipiului Petroșani, cu nu mulți ani în urmă! Lasă că mai eram și îndrăgostit fără speranță de o cenaclistă (studentă la limbi străine). Am avut și șase salvatori (la o tentativă m-am salvat singur, pus pe linia ferată să mă calce un accelerat, la intrarea în Mărășești, după căderea întunericului; am evaluat greșit însă, trenul a avut semnal roșu și a oprit cu nu mult înainte de locul unde mă aflam, m-a văzut mecanicul de locomotivă la lumina farurilor și m-a alungat), ar merita să le povestesc pe toate cum au fost, dar și așa m-am lungit nepermis. Unul din salvatori, coleg de cenaclu (l-am pomenit), Victor Pencu îmi cere și azi socoteală că din cauza lui am ajuns la vârsta și la etajul literar la care sunt azi și nu-i sunt destul de recunoscător... El m-a tot dus prin nordul țării, pe zăpadă și frig, la finalul anului 1973, pe la cunoștințe ale lui, crezând că uit de obsesia sinuciderii. La Năsăud mi-a aruncat sticla cu Verde de Paris (se găsea pe atunci la liber, se dădea împotriva gândacilor) și eu am venit acasă, la Adjud, spre exasperarea tatălui meu - care nu vedea în mine decât un terchea-berchea fără căpătâi, fără nici o șansă de mai continua. Acasă am definitivat până în primăvară primul meu volum de versuri, care m-a mai eliberat de răul dinlăuntru. Am revenit la București, am reluat mersul la cursuri universitare și la cenaclul "3,14", la un nou loc de muncă, apoi am cunoscut-o pe viitoarea mea soție, Doina Popa (tocmai căutam să împrospătez lista membrilor cenaclului "3,14"; pe ea am adus-o de la cenaclul "Luceafărul"). În toamnă, din senin, mi-am "reconsiderat" situația și am plecat la Cluj-Napoca (fără vreun scop anume, probabil trebuia să scap de București, am dat târcoale Universității degeaba, eram suspect), Doina a ținut cu orice preț să mă însoțească, am locuit în cartierul Dâmbul Rotund trăind din expediente (aveam cenaclu familial, eu cu Doina Popa; am zeci de ședințe consemnate în jurnal, nu făceam decât să scriem amândoi), Doina a rămas gravidă. În toamna anului 1974 Ștefan Aug. Doinaș mi-a dedicat o pagină de poezie, cu o prezentare semnificativă (cu titlul Realul cu plasmă poetică), în revista "Familia". Am revenit la București în primăvara anului 1975, între timp tata vânduse casa moștenită de la mama mea de pe Strada Mare din Adjud, pe puțini bani, pe care i-am împărțit în cote legale (mi-am cumpărat mașină de scris). În 24 mai 1975 m-am căsătorit cu Doina (gravidă în luna a șaptea) la Focșani, la 25 iulie 1975 s-a născut fiul Laurențiu-Ion, am locuit într-o cameră dintr-un apartament de trei camere, la părinții Doinei (la care stătea și un frate bolnav al Doinei), am muncit zilier pe unde am apucat la Focșani (la Fabrica de coniac sau la Vinalcool, la spălat de bazine uriașe sau la reparat de lădițe; sau pe un șantier, umilitor), până ce am dat examen și am ocupat un post de pedagog școlar la Liceul 1 din Focșani. Aici se încheie boema ratărilor mele pe toate planurile (până la urmă am ratat și boema, iată), care nu mi-a adus decât dezamăgiri și frustrări.

Odată cu nașterea fiului am renunțat definitiv la băutură (nu o dată mi-am băut mințile; la Bălan am orbit după ce am băut cu minerii gin de ienupăr) și la fumat, am devenit un "om așezat, serios", la casa mea (după ce am obținut de la stat un apartament cu chirie), m-am concentrat pe citit și scris, literatura fiind blestemul meu (care m-a adus pe marginea prăpastiei, în pragul sinuciderii tot timpul). Am pus în sertar volume de versuri originale, le trimiteam regulat la concursurile editoriale, nu eram pe placul nimănui. În 1978 am apărut cu cinci poeme în "Caietul debutanților - 1977", la Editura Albatros. Am apărut apoi cu zece poeme în "Caietul debutanților - 1978". Am trăit de aici înainte, până la pensie, din bani puțini, la limită (salarii minime), sărac... În 1979 am fost angajat (tot prin concurs, sobru) mânuitor de carte și bibliotecar (cu calificare) la Biblioteca Județeană "Duiliu Zamfirescu" Vrancea. În 1979 mi-a fost premiat volumul de versuri La fanion la Editura Albatros (Laurențiu Ulici, președintele juriului), în 1980 a apărut (și avea să primească Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut). N-am fost membru PCR. Din 1981 mi s-a deschis dosar de urmărire operativă la Securitate, eram oaia neagră a autorităților vrâncene (am tot avut necazuri)... A doua mea carte, Inima de raze (1982, Editura Albatros), dedicată faraonismului în general (scriam asta pe toate autografele), avea să fie retrasă de pe piață după ce Virgil Ierunca a dat exemple infamante din ea la Europa Liberă (pe coperta cu manuscrisul unui poem al meu e scris: "trage / cortina de fier: aici, în / nimica / unde zăcem în propriile noastre / excremente // păcătoși / în utopie"). În România literară Nr. 40-41/ 2022 dau alte amănunte, într-un interviu (realizat de Cristian Pătrășconiu), de interes: romanialiterara/liviu-ioan-stoiciu-in-dialog-cu-cristian-patrasconiu

Va trebui să mă opresc, povestea vieții mele e lungă, n-are nimeni răbdare să citească atât. În octombrie 1989 am semnat apelul împotriva realegerii lui N. Ceaușescu la al XIV-lea Congres al PCR. M-am trezit cu domiciliu forțat. În noiembrie, un ofițer de securitate (care răspundea de cultură în Vrancea) nu m-a lăsat să urc în trenul rapid care să mă ducă la București să semnez protestul inițiat de Stelian Tănase, am aflat că trebuia să fiu aruncat din tren atunci (eram pe o listă a celor ce trebuiau, fizic, să dispară; dacă nu venea Revoluția, o pățeam...). La 5 decembrie 1989 am avut parte de un proces public organizat de Securitate (în genul celui de care a avut parte Octavian Paler) în fața "oamenilor muncii din sectorul cultural" (o sală mare plină, la Focșani), la care m-au executat în primul rând scriitorii vrânceni și la care s-a hotărât să fiu trimis la mină... Am publicat în 2022 un jurnal din anul Revoluției (intitulat De uz strict personal; el a fost și mai e serializat în revista Scriptor), în care dau de gol ce mi s-a tot întâmplat în ultimele luni ale anului 1989. La 22 decembrie 1989 am fost instalat cu forța (luat pe sus de mulțimea de revoluționari din Piața Unirii din Focșani; lumea știa de mine de la Radio Europa Liberă, pentru care eram un fel de "rezistent" sau "disident") și instalat "președinte de județ". Am fondat Revista V, revistă literară care apărea de două ori pe lună la Focșani (am condus-o trei sferturi de an, m-am retras, i-am pus redactor-șef și adjunct pe doi dintre cei care m-au "înfierat" pe 5 decembrie, în procesul public, crezând că a venit ziua iertării; m-am înșelat, m-au vorbit de rău și după Revoluție; știți cum e cu facerea de bine; azi revista nu mai apare). La 5 martie 1990, după ce FSN s-a transformat în partid (eu nici după Revoluție n-am fost membru al vreunui partid), am părăsit "președinția revoluționară de județ Vrancea", am predat legitimațiile de membru al Parlamentului Provizoriu și al Guvernului (participam obligatoriu la ședințele lui publice săptămânale) și am venit la București, în redacția Contrapunct (săptămânal apărut acum, al Uniunii Scriitorilor, dăruit optzeciștilor), redactor-șef ales în lipsă. În ianuarie 1991 mi-am dat demisia de la revista săptămânală (din cauza conflictelor interne dintre și cu optzeciști din redacție; revistă ce avea să dispară, regretabil), Consiliul Uniunii Scriitorilor nu mi-a acceptat-o, în toamna anului 1990 însă m-am transferat la revista Viața Românească, la cererea lui Cezar Baltag (revistă de la care m-am pensionat; la care am fost și redactor-șef adjunct, dacă mai are vreo importanță; am continuat și după pensionare să lucrez aici, fără pretenții).

Din 1990 mi-am stabilit domiciliul stabil la București, în Str. Bibescu Vodă Nr. 1 (din 1997 am fost terorizat de un pub irlandezo-israelian, de sub apartamentul meu, deschis ilegal, fără autorizație; corupție "legalizată"; 17 ani de teroare non-stop cu muzică dată la maximum și mirosuri infecte). La 50 de ani (anii 2000) am intrat într-o nouă criză existențială, cu aceeași conștiință a ratării, că nimic nu mai are rost, șapte ani m-am gândit numai la sinucidere (dar n-am mai avut nicio tentativă, mă rugam zilnic la Dumnezeu să-mi spună cum să fac să o termin, că nu mai pot; pe fond depresiv). În 2013-2014 am vândut apartamentul unui arab care a deschis birouri acolo, m-am mutat la margine de București și la margine de Brașov (flotant). Din 1991 am fost și redactor (publicist-comentator) și consilier extern la ziarul lui Ion Rațiu, Cotidianul (până în 2004). După Revoluție am dat de gustul publicisticii politice și literare (am scris/ scriu enorm publicistică, aș aduna cărțoaie întregi dacă le-aș aduna), am colaborat la toate publicațiile posibile care mi-au cerut texte, cu zecile de publicații (multe, dispărute între timp).
 
(Liviu Ioan Stoiciu)

 
Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Liviu Ioan Stoiciu, înainte de a vă pune primele întrebări din acest dialog (pentru care vă mulțumesc), am parcurs CV-ul Dvs. neconvențional, "epic", gândit de LiterNet pe o structură narativă. Este un text absolut extraordinar, atât prin densitatea secvențelor existențiale care sunt derulate una după alta, cât și prin calitatea scriiturii. Pe patul de spital, primind o scrisoare de încurajare și apreciere de la Arghezi, Lovinescu îi răspundea mișcat, mulțumind și neuitând să sublinieze - critic literar până la capăt - calitatea literară a epistolei argheziene. În mod similar, la Dvs., povestea parcursului existențial devine un text prozastic, romanesc, cu expresivitate artistică.

Ați început să scrieți versuri la 11 ani. Acum aveți 73 de ani, deci scrieți versuri... de peste șase decenii. Este ceva în viața Dvs. care a durat și va dura mai mult?

Iubirea, prietenia, relațiile de familie, paternitatea, raporturile sociale, toate aceste valori și elemente existențiale v-au ajutat în vreun fel în scrierea de poezie? Sau, dimpotrivă, un poet trebuie să fie un solitar, un însingurat, un excentric marginal ca să fie un mare poet?

Poezia a fost și rămâne centrul, "miezul" vieții romanești a lui Liviu Ioan Stoiciu?

Liviu Ioan Stoiciu: Ce idee, șase decenii de poezie, în care nu atât poetul contează, cât poezia lui ajunsă la bătrânețe (în comparație, să zicem, cu Nicolae Labiș, care n-a avut parte de niciun deceniu de poezie; mi-ar fi plăcut să fiu în locul poeților dispăruți de tineri, scăpați de toate grijile lumești, și care rămân pentru totdeauna poeți tineri în memoria publică). Îmbătrânește poezia? Personal, sufletește mă simt tânăr la 73 de ani și nu plâng de mila poeziei care, la 60 de ani (de când aș fi scris-o, cu intermitențe), se apropie de deces, implacabil, o dată ce e... bătrână. Mulțumesc pentru întrebări, sunt onorat... Poezia mi-a dat un rost în viață, în particular, fără ea n-aș fi rezistat atâția ani (eu eram convins că mor de tânăr; tentativele de sinucidere la 23 de ani și gândurile mele de zi cu zi legate de sinucidere la 50 de ani, timp de șapte ani, îmi dădeau de gol starea de spirit ca atare; voiam să scap de mine; eu sunt vinovat pentru tot; apropo, am observat că la șapte ani mi se schimbă "destinul imprevizibil"). Poezia a fost firul roșu care m-a scos la un liman de câte ori am avut parte de o nouă cumpănă. Nu degeaba mărturisesc, de câte ori am ocazia, că poezia la mine are și oarece putere vindecătoare, ea îmi distrage atenția de la necazurile cotidiene (inclusiv de la cele legate de sănătate trupească); vorbesc serios, poezia mă autoreglează, mă face să mă regăsesc, îmi alină durerile fizice și frustrările traiului în comun (e adevărat, pe termen scurt; atât cât să-mi mai vin în fire); poezia are rolul rugăciunii profunde, aceea conștientizată în absolut (care te face să te ajuți singur, găsind resurse divine în tine).

Poezia vine de la sine (când vine, dacă vine), nu mă complexează, nu mă interesează dacă harul funcționează ideal, nu aștept nicio inspirație de nicăieri. Scriu spontan, numai pentru sertar, nu-mi bat capul dacă are sau nu vreo valoare ceea ce scriu "pe moment" - de regulă recitesc poemele după o lungă perioadă, și după zece-douăzeci de ani, le las uitate, dacă la recitire (trebuind să onorez o colaborare sau să definitivez o nouă carte; pentru mine rămâne o enigmă și declicul definitivării unei cărți noi originale, numai cu poeme inedite scoase din sertar) nu mi se par a fi proaste, le salvez de la moarte sigură. De fiecare dată când scriu un poem îmi notez în jurnal că "azi n-am trăit degeaba, slavă cerului". Când scriu prost (am conștiința actului artistic, totuși), mă întristez, îmi stric ziua, dar mă împac într-un târziu spunând că totul e trecător, ce mai contează... Sunt liber la masa de scris (aici intră în discuție și esența liberului arbitru, a condiției de poet, a inconfortului critic), e o bucurie să fiu numai cu mine, reîmpăcat. Poezia, creația literară mă echilibrează, mă înnobilează în fața propriilor ochi...

Dacă e ceva ce a durat mai mult decât poezia în viață? Sigur că e, durează și azi - grija zilei de mâine, felul de a mă suporta (care implică tabieturile cotidiene). Ar fi exagerat să susțin că trăiesc pentru poezie. E invers, cum atrăgeam atenția, poezia m-a susținut să trăiesc (scriind-o, mă eliberez de un rău sau de un bun interior irepresibil). De fapt, trăiesc intuitiv, mi-am descoperit "vocația de a scrie" din mers (fără maeștri; am fost autodidact din adolescență, cum e normal să fie orice naiv). După ce am început să citesc programatic (vorba vine; aveam un plan al meu de a citi) cărți de literatură, venit la oraș, la Adjud, pe cont propriu, de la Cantonul 248, am intrat într-o nouă dimensiune. Când am scos (scrise de mână, repet) "revistele pe hârtie A3", de la 14 la 16 ani (1964-1965-1966), am "publicat" numai texte ale mele (săptămânal sau lunar), adică poezie, proză, teatru, jurnal și publicistică, aveam "material" adunat; lecțiile de liceu nu aveau nicio semnificație pentru mine (la fel avea să fie și cu urmarea "studiilor înalte", la facultăți; n-aveam niciun imbold să urmez cursuri, să-mi dea la final o diplomă de absolvire a lor, de care n-aveam nevoie). Intuitiv, aveam "să pun în operă", să scriu de-a lungul vieții cărți de poezie, de proză, de teatru, de jurnal, de publicistică - toate, apărute spontan, "de la sine", fără să forțez. Vreau să subliniez că nu numai poezia mi-a fost luminiță de la capătul tunelului. Dar aveți dreptate, poezia a fost și rămâne centrul, "miezul" vieții mele romanești... Am debutat cu poezie la un ziar regional la 17 ani. Primul meu mare premiu literar însă a fost acordat (de revista "Vatra", aflată la primele numere) pentru o proză, în 1971 - la 21 de ani pe primul plan (angajat la ziarul "Informația Harghitei") erau publicistica și proza. Tot proza avea întâietate în perioada cât am condus Cenaclul studențesc 3,14 la București (aveam 22-24 de ani), poezia era un produs literar de rezervă (deși ea mă ridica la cer și mă îngropa la masa de scris și pe atunci)... Prima mea carte în manuscris (dactilografiată) a fost de proză scurtă (jumătate din carte era ocupată de prozele scurte ale Doinei Popa; cartea avea doi autori), rămasă în sertar până azi. După ce m-am căsătorit la 25 de ani la Focșani și am încheiat boema, am insistat pe poezie, se deschiseseră concursurile de debut editorial - și încet-încet am debutat editorial cu poezie, știți (un ciclu de cinci poeme și apoi un ciclu de zece poeme în două Caiete ale debutanților, la Editura Albatros) și apoi am fost premiat cu o carte de poezie în 1979, la 29 de ani, intitulată La fanion. După ce m-am trezit urmărit operativ de Securitate (din 1981 până la Revoluție), am crezut că nu mai pot să public nicio carte de poezie (dar am reușit să public până la Revoluție, cu totul, patru cărți de poezie, datorită redactorilor extraordinari de la Editura Albatros, Gabriela Negreanu, și de la Editura Cartea Românească, Mircea Ciobanu, tacit, care n-au ținut cont de "dosarul meu de la Securitate" și au mers pe mâna lor; era interesant că Securitatea vrânceană era ignorată de Securitatea de la centru; Securitatea de la centru a oprit intrarea mea în Uniunea Scriitorilor până la Revoluție), motiv să definitivez, să dactilografiez pentru sertar două romane până în 1989 (refuzate la concursurile de debut editorial), romane care aveau să apară după Revoluție... Până azi am publicat șase romane. Am publicat 17 cărți de poezie originală (adică n-am publicat decât poeme inedite în fiecare din ele). Plus o carte de teatru (premiată de Uniunea Scriitorilor, culmea). Plus cărți de jurnal și de publicistică... Am publicat proză, teatru, publicistică (tot timpul complementare poeziei, scrise la fel de spontan, de intuitiv; ele umpleau paharul creației mele, mă dezintoxicau de poezie, eventual; îmi scoteau în evidență altă fațetă ascunsă a lumii mele interioare), fără să fi intrat vreo clipă poezia în reflux la masa de scris. Fiecare gen merge pe culoarul său, nu se amestecă, eu nu scriu proză poetică (nici teatru sau publicistică poetică). Deși, la "prozaismul" poeziei mele, ar fi ceva interferențe.

Altfel, singurătatea mi-a creat mediul propice, cum se spune, sănătos, pentru creație. Dispariția mamei mele la un an și patru luni, "cei șapte ani de acasă" într-o familie "cinstită și curată" și copilăria mea într-un canton izolat m-au tot sensibilizat și mi-au format, natural, caracterul, pe cât de vulnerabil, pe atât de puternic. Îmi place să stau în banca mea. Și să fiu lăsat în plata Domnului. Am un spirit critic "dezvoltat", îmi permit să citesc și să nu greșesc în a valoriza ceea ce citesc, de regulă. În publicistică (inclusiv cea politică, scrisă la ziare, la atâtea la care am colaborat) am dat dovadă de o "clarviziune" care nu o dată mi-a dăunat, "într-o lume strâmbă, având dreptate". În proză (de ficțiune, cu accente din viața reală) nu am dus lipsă de premii (chiar dacă premiile la un roman nu însemnă nimic), nu am ocupat niciun loc. În teatru am rămas la nivel literar, nu... teatral (care implică scenă și regizori, actori etc.). Sunt indiferent că nu am cititori; n-am succes public în niciun gen literar. Pur și simplu mi-am făcut datoria față de mine scriind. După moartea mea n-au decât să-mi fie aruncate la coșul de gunoi cărțile și tot ce amintește de mine, nu mă impresionează că nu voi avea "posteritate" deloc, din contră.

Sunt un singuratic și azi (deși sunt căsătorit religios din 1975 și prozatoarea Doina Popa îmi e și azi un prieten, nu un dușman; fiul, Laurențiu-Ion, la 47 de ani, are viața lui, trăiește la București, nu cred să mă fi citit vreodată, îi respect opțiunile). Prieteni îmi sunt cei care m-au citit și au scris cu bunăvoință despre cărțile mele, mă invită la o manifestare literară (la care nu o dată am fost premiat, așa, antipatizat cum sunt), îmi editează o carte sau îmi cer o colaborare la o revistă. M-am dovedit inadaptabil, inabordabil în "viața socială", n-am prieteni de pahar sau cu care să urc pe munte. În afara rudelor apropiate (frate, surioare cu familiile lor), nu am pe nimeni care să mă înțeleagă "la o adică" (la bine și la rău). Nu-mi telefonează nimeni, nu "relaționez" cu nimeni. Mă complac dintotdeauna în această situație, azi trăiesc izolat "la o margine de oraș", fericit că pot să dau de mâncare la animăluțe domestice și sălbatice și la păsări, să cultiv flori și să admir schimbarea anotimpurilor în pădurea de la gard, să fac munci gratuite. Mă mir că la vârsta mea am parte de o asemenea "pauză de respirație", fie și pe termen scurt. După ce am trăit în plin centru al Bucureștilor, terorizat 17 ani, cum ați citit, de o cârciumă cu bețivi de lux și muzică dată la maximum non-stop, sub apartamentul meu... Fără doar și poate, nu numai singurătatea, ci și "iubirea, prietenia, relațiile de familie, paternitatea, raporturile sociale, toate aceste valori și elemente existențiale", cum spuneți, atâtea cât au fost și cum s-au manifestat, m-au ajutat "în subtext" în scrierea de poezie (subconștientul îmi ține sub control poezia).