Cred că mă bazez pe irațional când scriu poezie și numai pe rațional atunci când scriu publicistică

Daniel Cristea-Enache: Era limpede pentru orice lector al Dvs. că sunteți un poet de vocație; iar accentele pe care le-ați pus în "runda" anterioară confirmă, toate, centralitatea poeziei în viața lui Liviu Ioan Stoiciu. Poezia, spuneați, v-a dat "un rost în viață"; a fost "firul roșu" care v-a scos "la liman"; are în cazul Dvs. "oarece putere vindecătoare"; și deține (minunat spus) "rolul rugăciunii profunde".

Pe de altă parte, ați făcut după 1990 o abundentă publicistică și chiar gazetărie politică, scriind probabil mii de pagini despre evenimentele și personajele vieții sociale și societale. Nu numai că nu v-ați claustrat într-un turn de fildeș pentru a vă scrie poezia; ci ați făcut simultan poezie și publicistică, ambele mari consumatoare de energie. Or, de regulă, scriitorii noștri care au intrat în terenul publicisticii politice după 1990 au renunțat, fie și temporar, la literatură; iar când s-au întors la scrisul literar, au renunțat la publicistică. Ei au fost deci obligați interior să opteze: fie pentru sfera literaturii ficționale, fie pentru cea a comentariului socio-politic la zi.

Sunteți printre excepțiile de la această regulă conturată statistic. Cum ați putut să vă împărțiți între două activități atât de diferite precum poezia și gazetăria? Ați găsit pentru o asemenea performanță un numitor comun al lor? Există ceva ce leagă genul liric (și felul în care Dvs. gândiți poezia) de genul publicistic (și de modul în care ați făcut, atâta timp, comentariu socio-politic)? Cum ați reușit să "împăcați" turnul de fildeș al artistului cu participarea aceluiași artist la viața Cetății?

Liviu Ioan Stoiciu: Dacă nu venea Revoluția, rămâneam în "turnul de fildeș", scriam numai poezie (și, în particular, fără să pot să o public, proză; până la Revoluție era exclus să public texte de atitudine, în condițiile în care din 1981 am avut dosar operativ de urmărire la Securitate; vă reamintesc, în 1971, la 21 de ani, la ziarul românesc de la Miercurea Ciuc am publicat articole infamante, care aveau să mă excludă din redacție; era un precedent). Aveam 39 de ani la Revoluție, "consumul de energie" (de care spuneți) era pe măsura libertății de exprimare câștigate. M-am trezit atunci într-o altă lume a democrației, conștientizând că am o misiune de îndeplinit (fiind brusc abandonată "democrația" populară dictatorială și trecând la cea liberă, scăpată de sub control); mă simțeam responsabil față de idealurile "revoluționare" ale noii democrații, o dată ce m-a scos soarta în față; convins că se va intra într-o nouă normalitate, urmând exemplul civilizației occidentale; și că, până să se așeze lucrurile, și nivelul de trai să crească pentru muritorii de rând (naiv, credeam că rolul noii democrații instaurate, fie ea și "originală", acesta era, să crească nivelul de trai, în primul și în ultimul rând; că numai cu libertatea n-ai ce să faci dacă o duci prost), aveam datoria să stau pe baricadă. Din 22 decembrie 1989, când am fost pus cu forța "președinte revoluționar de județ Vrancea", până în 3 martie 1990 (când m-am retras din toate funcțiile publice; că mergeam regulat de la Focșani la București la ședințele Guvernului și la ședințele Parlamentului Provizoriu, obligat; aveam legitimații militarizate) am ars la foc mic, încercând să pun în practică teoria "bunului mers" al istoriei. Sigur, n-am reușit decât să mă amăgesc, să improvizez, ideea să pun esențialul în practică nu depindea de mine, nu se putea face nimic pe termen scurt, ar fi trebuit să mă înscriu într-un partid (n-am fost niciodată membru al vreunui partid), să-l conduc, "să am putere", să fiu ales la alegerile libere parlamentare din 20 mai 1990, eventual (dacă mergeam pe această cale, onest, cu siguranță aș fi fost și azi parlamentar, "sărac și curat" cum eram, cu o percepere publică imbatabilă). Am preferat să mă retrag (din primele zile ale instalării mele în fruntea județului am anunțat public faptul că mă voi retrage; chiar puteam să continui liniștit, să "parvin", în Vrancea am reușit, în cele 73 de zile cât am stat în funcția înaltă revoluționară, să liniștesc apele, să rezolv inclusiv conflictele postcomuniste apărute, fie ele religioase, sociale sau economice locale) și să mă întorc în lumea mea literară modestă. În 15 ianuarie 1990 fondasem o publicație literară (care apărea de două ori pe lună), Revista V, la care colaboram cu publicistică, scriam editoriale - în toamna anului 1990 am renunțat la șefia ei (revista a apărut mai apoi, lunar, sub egida Uniunii Scriitorilor, până în 2001, la Focșani). În 5 martie 1990 am venit în redacția noului săptămânal Contrapunct, al Uniunii Scriitorilor, ales redactor-șef - făceam naveta la sfârșit de săptămână la Focșani și stăteam la hotel la București, eu eram și corector și cap limpede, mergeam inclusiv în tipografie să asist la apariția fiecărui număr și să asigur distribuția (avea 60.000 de exemplare tiraj; repet, era săptămânal). Natural, scriam texte de atitudine în fiecare număr al revistei; în ianuarie 1991 am plecat din redacție (scriam și pagini întregi de revistă; atunci când au fost evenimentele tragice de la Tg. Mureș și apoi evenimentele de la 13-15 iunie 1990, aveam serializat "jurnalul unui martor", care avea să devină carte în 1992, publicat de Editura Humanitas). Mi se cereau colaborări la reviste noi apărute, entuziasmul publicistic depășea orice imaginație atunci, cine-și mai amintește de reviste săptămânale precum Acum sau Phoenix sau Cuget (regalistă)? Publicam număr de număr texte de atitudine... Din 1991, când a apărut ziarul lui Ion Rațiu, Cotidianul, am devenit redactor extern (și consilier, în anii următori), mergeam și aici în tipografie să dau bunul de tipar, colaboram la pagina politică și la cea culturală, aveam rubrici, scriam și câte două articole pe număr. Până în 2004 am scris la Cotidianul (am invitat zeci de scriitori să colaboreze la ziar, cu drept de autor consistent). În paralel, cartea mea de muncă era din 1991 la revista Viața Românească (unde mergeam zilnic la serviciu, dimineața; după-amiaza mergeam la Cotidianul). Apoi am scris la ziarele Curentul și Bună ziua din Brașov. Apoi iar la Cotidianul online (după ce a dispărut ziarul Cotidianul "pe hârtie" al lui Ion Rațiu). Apoi am inventat Jurnalul de Vrancea (la invitația unui fost revoluționar), exclusiv online, la care scriam publicistică (și la care invitam scriitori să aibă o rubrică a lor). Nu mi-a fost ușor. Ar merita să dau amănunte despre viața publicistică de atunci, cu demisiile civice și compromisurile politice făcute în fața puternicilor zilei. Am schimbat atâția directori și redactori-șefi! Niciodată n-am fost cenzurat, motiv să am parte, din cauza publicisticii publicate, și de procese ciudate (niciunul n-a fost dus la capăt; unul, din motive politice, cu Adrian Năstase, pe când era zmeul zmeilor, la Cotidianul, și alte două cu N. Manolescu, din motive literare, la atâtea reviste la care colaboram). Eram intransigent. Am avut și un blog (îl mai am și azi: www.liviuioanstoiciu.ro) în care comentam zilnic, repet, zilnic, viața politică și literară (numai dacă aș aduna în cărți ce am scris pe acest blog și aș umple un raft mic de bibliotecă); l-am abandonat "din motive de imoralitate politică dusă la extrem; din ziua când Curtea Constituțională a respins referendumul de demitere a lui Traian Băsescu"); de câțiva ani scriu în el lunar. Nu greșeam niciodată, aveam un fel de clarviziune în lumea publică, simțeam din timp evoluția politică, motiv să mi-i fac dușmani și pe prieteni (colegi de breaslă)... Abia după ce m-am retras la Brașov am abandonat total publicistica politică (presa scrisă decăzând inadmisibil), nu și pe cea literară - am rubrici publicistice la reviste de zeci de ani (e adevărat, le-am împuținat de când m-am retras la Brașov, în speranța că voi pune punct la toate, aflat la final; "să mă bucur de viață"), sau răspund la invitații fără prejudecăți, la tot felul de reviste.

Cum se împacă poezia cu publicistica la mine? N-am nicio idee care e secretul "mecanismului" interior. Diferența e că "obligațiile" (tip publicistica de ziar sau de revistă) îmi țin luciditatea în alarmă, pe când poezia are regim liber, mă liniștește (mă eliberează de o presiune sufletească de neînțeles; cred că atunci când scriu poezie, sufletul gândește, nu mintea). V-am mai spus, scriu numai exerciții de sertar în poezie, n-am nicio pretenție de la ceea ce vine spontan la un moment dat. Cred că mă bazez pe irațional când scriu poezie și numai pe rațional atunci când scriu publicistică, poate scriu poezia cu o emisferă cerebrală și publicistica (și proza, când le scriu) cu cealaltă emisferă cerebrală. Eu nu judec poezia, ea vine de la sine, dacă vine (la ea se acumulează natural tot felul de simțăminte binecuvântate, emoții, inclusiv mistice). Pe când la publicistică trebuie să-mi pun mintea serios la contribuție, să fiu tot timpul informat (și să găsesc subiecte credibile). Ar merita să public sutele de texte eseistice apărute în reviste literare de la Revoluție până azi (ar fi documente pentru istoria literaturii de la noi; dar pe cine mai interesează?) - nu și publicistica politică (egală cu zero). Nu mă văd în stare să caut, să culeg textele pe computer, să le public; nimic nu mă încurajează în acest sens (nu mai sunt cititori). Mi-am sacrificat tinerețea scriind publicistică și eseu, m-am risipit în diferite genuri literare (proză, teatru, jurnal), am scris poezia printre picături - poate așa trebuia să fac, să rup ritmul interior, intuitiv, să pot să mă reîncarc, să nu mă repet la masa de scris. Fiindcă scriind poezie la nesfârșit te blochezi, vezi că te repeți și te apucă exasperarea, e extrem de greu să scapi de o formulă (e formula ta, dar bați pasul pe loc, nu construiești, ci deconstruiești). Am încercat să public volume de versuri care să nu semene unul cu altul; am așteptat să vină de la sine schimbarea, prin fragmentare, tot scriind.

Turnul de fildeș, la care vă referiți, da, funcționează de când am abandonat publicistica politică, nu mai particip la viața socială. A fost o pierdere de vreme încăpățânarea mea de a fi jurnalist de serviciu zeci de ani, scriind despre actualitatea publică a Cetății; am fost ignorat, n-am îndreptat nimic; azi sunt depășit de realități. Mi se pare acum normal să las tinerii să-și tragă de mânecă politicienii, să-i amendeze, să viseze la o țară ca o floare. Eu am ratat și în plan publicistic.