Mi-ar plăcea să am, viu, libertatea de după moarte

Daniel Cristea-Enache: Nu sunt de acord cu verdictul din finalul episodului precedent că ați fi ratat "și în plan publicistic" - decât, poate, în sensul ineficacității macro-sociale a opiniilor puse pe hârtie la gazetă. Cam toți scriitorii noștri care au făcut publicistică după 1990 au constatat, ulterior, același lucru: că mai nimic din ce au scris ei nu a condus la o îndreptare a situației, operată cu bună-credință de către guvernanți în urma criticilor din presă. Un sentiment de zădărnicie bântuie, de aceea, memorialistica scriitorilor noștri atunci când ei își evocă implicarea publicistică, gazetărească și civică. Și aproape toți regretă că și-au pierdut din anii în care ar fi putut să facă literatură.

Revenind la literatură și, anume, la poezie: care este la Dvs. "tipicul" scrisului de versuri, dacă există un "tipic"? Liber, spontan, irațional - sunt termeni pe care i-ați folosit pentru a descrie felul în care scrieți poezie, regimul scrierii și al scriiturii. Dar, "tehnic" vorbind, cum procedați? Puneți pe hârtie o primă versiune care țâșnește din inspirația creatoare și apoi o (pre)lucrați în mod conștient? Modificați des și masiv ceea ce scrieți în prima versiune? Sau această primă versiune este destul de apropiată de ultima?

Scrieți numai pe coli de hârtie sau și la computer ori laptop? Preferați un anumit moment al zilei pentru a scrie versuri? Aveți superstiții și "ticuri", "tabieturi" când scrieți poezie? Vă citiți versurile cu voce tare după ce le-ați scris, ca să vedeți cum sună?

Dacă sunteți nemulțumit de o poezie pe care tocmai ați scris-o, ce anume vă nemulțumește de obicei? Dar dacă, dimpotrivă, vă satisface textul poetic deja scris, ce condiții trebuie să fi îndeplinit el pentru a vă satisface?

Liviu Ioan Stoiciu: Mulțumesc pentru încurajare, publicistica mea rămâne o poveste ratată. Acuma, depinde cum te poziționezi "ca scriitor" față de lumea reală - publicistica de atitudine redă, judecă, își dă cu părerea, are o opinie față de actualitatea trecătoare. E o formă performantă de a scrie "fără înflorituri", direct, fără să apelezi la ficțiune sau la poezie. N-ai cum să te alegi de pe urma publicisticii de atitudine (fie ea și în domeniul literar, nu numai politic sau civic) decât cu praful de pe tobă, proba jurnalistică în general n-are posteritate. Deși ea, inclusiv în cazul meu, punând cap la cap miile de texte publicistice publicate, poate să rețină momente adevărate de istorie, un anumit tip de atmosferă publică din zilele când au apărut; pentru un cercetător curios din viitor ar fi o comoară.

Dinspre poezie, care e "totul" (de profundis) pentru mine. Eram un copil, trăiam în lumea mea, izolat, "închis în mine", timid (mereu mi se spunea că sunt "ca o domnișoară"), la un canton CFR de câmpie, la doi kilometri de o comună (Adjudu Vechi) și la patru kilometri de oraș (Adjud), nu m-a învățat nimeni cum și ce să scriu. Mă întrebați cum procedez "tehnic" la masa de scris poezie și-mi amintiți de cursurile "scrisului creativ" de azi (care ar trebui să scoată pe bandă poeți de top și prozatori sau dramaturgi), atâția scriitori profesioniști dându-și cu părerea. Nu se învață nicăieri cum să scrii poezie, poezia nu e o "meserie" (nicio facultate nu are absolvenți cu diplomă de poeți sau de prozatori, dramaturgi sau de critici și eseiști; spre deosebire de artele plastice sau de compozitori și muzicologi, arhitectură, teatru și cineaști, unde o facultate te specializează la nivel superior), ea "e la liber", te profesionalizezi singur scriind (și citind). Nu întâmplător, intuitiv, am mers pe mâna mea, "pe cont propriu". N-am avut bibliotecă beletristică la canton (dar de mic am citit cărți de poezie și proză împrumutate, inclusiv de la biblioteci personale ale învățătorilor și profesorilor; era o pasiune, îmi dezvolta imaginația). N-am avut la dispoziție reviste literare, dar am "editat" reviste ale mele (în care "am publicat" din ce scriam, în toate genurile; asta presupune că aveam și un spirit critic exersat, cât de cât). N-am avut niciodată un "mentor" - din contră, în liceu eu selectam ce apare la gazeta de perete literară, inclusiv din ce scriau profesorii ("gazetă literară" apărută după ce am fost exclus trei zile din liceu fiindcă am afișat poezii ale mele la gazetele de perete politice, și eu, naiv, le-am cerut socoteală; pentru mine de atunci literatura originală era un capăt de țară). Nici un cenaclu nu m-a format (deși am frecventat în anii '70 ai secolului trecut, la București, cenacluri renumite), am fondat și am condus eu un cenaclu studențesc la București. Nimeni nu a avut cu ce să mă ajute la masa de scris. De aici și neîncrederea mea în tot ce scriu, dacă are vreo valoare. Până să fiu validat cu poeme publicate în reviste literare sau de o editură, de pe urma cărora să primesc și un premiu, n-am crezut în steaua mea (lasă că nu cred nici azi în steaua mea, de fapt, deși ar fi cazul, după o viață de om, să o las mai moale cu pretențiile personale). Scriam de azi pe mâine, pentru sufletul meu (la fel scriu și azi, de altfel; scriu numai pentru mine, simt că așa îmi fac datoria, în absolut), fără nicio speranță că voi fi recunoscut, cinic, public. Cu atât mai mult cu cât am o fire de om retractil la viața socială, de singuratic. Am fost însoțit de-a lungul vieții de paradoxuri, din start, de pe urma cărora n-am știut ce să mai cred (întărindu-mi nesiguranța că sunt ce sunt): prezentat remarcabil, de exemplu, de Ștefan Aug. Doinaș cu o pagină de poezie în revista Familia în 1974 (aveam 24 de ani), aveam să aflu consternat că domnia sa a fost singurul din juriul de concurs de debut editorial la Editura Albatros care a votat în 1979 împotriva premierii și apariției cărții mele întregi de debut (spun "întregi", fiindcă eu am debutat editorial într-un Caiet al debutanților pe anul 1977 la Editura Albatros, cu un ciclu de versuri), La fanion. Am decăzut într-atât în ochii domniei sale, "evoluând" la masa de scris de la poezia pe care o scriam la 24 de ani la poezia apărută când aveam 30 de ani (1980) în volumul La fanion? Rămâne un paradox (domnia sa nemaicitind nicio carte a mea, îndepărtându-se de mine). Așa cum nu încetez să mă mir că la fel am pățit și cu marii noștri critici, cu "decăderea" în timp a poeziei mele - Nicolae Manolescu e convins (în Istoria sa) că am involuat de-a lungul vieții în poezie, că a contat doar primul volum, La fanion (deși domnia sa, președinte de jurii, mi-a acordat premii importante în anii din urmă și a scos o a doua ediție, revăzută, a Istoriei critice...). Iar Eugen Simion, care mi-a întâmpinat primele cărți cu cronici de referință, de impact, m-a scos din volumul IV Scriitori români de azi apărut în 1989, înainte de Revoluție (obligat de autorități, eram pe lista "disidenților" sau "rezistenților" care trebuiau să dispară) și nu m-a reintrodus niciodată după Revoluție, deși au apărut nu știu câte ediții revăzute ale acestui volum IV - cu siguranță, și domnia sa a fost dezamăgit de "involuția" mea din ultimii 33 de ani... E un paradox? Nici N. Manolescu, nici Eugen Simion n-au mai scris niciun rând despre cărțile mele apărute după Revoluție, probabil că nici nu m-au mai citit (dezamăgiți, fără nicio legătură cu critica estetică, și de faptul că eu am fost pe baricade inclemente, atacându-i nu o dată public pentru conformism și lipsă de clarviziune în politica liberală sau în "apolitica fără revizuiri" dusă, apropo de publicistica mea; vedeți că publicistica mi-a adus mai ales ponoase). Regret că n-am o părere bună despre mine, ajuns acum la 73 de ani, ajutat de asemenea paradoxuri. Sigur, mă simt norocos că marele critic Daniel Cristea-Enache, cu iertare, nu s-a dezis până azi de poezia mea (chiar dacă nu sunt un "mare poet", să merit să fiu băgat în seamă).

"Tehnic", privind în urmă, cum scriu. Având acele "reviste" ale mele (pe care trebuia să le umplu cu "producții" personale), de la 14 ani "aveam o grijă" să scriu, să am în sertar poezie, proză, teatru, publicistică, eseu și critică literară (puneți-le pe toate în ghilimele, pe atunci scriam și "critică literară"). Mi-am regularizat așa scrisul, aveam "obligații". Vă reamintesc, și atunci când mergeam la cenaclu la București (sau în cenaclu familial, cu prozatoarea Doina Popa), la fiecare ședință trebuia să citesc texte originale. La mine anul literar începe în ziua de naștere, 19 februarie (și se termină pe 18 februarie a anului următor) și poartă numele vârstei (acum sunt în Anul 73-LIS; la Revoluție eram în Anul 39-LIS și tot așa, în fiecare an). Pentru a mă amăgi că nu trăiesc degeaba (e sentimentul pe care îl trăiesc de câte ori scriu poezie), făceam / fac un "plan", niciodată respectat, de a scrie un poem de sertar legat de cifrele anului împlinit, adică să scriu un poem la 2 zile și la 7 zile în Anul 27-LIS, de pildă, bifam pe calendar. În realitate scriam atunci "când îmi venea, dacă îmi venea" - obligatoriu, trebuie să fiu acasă și să n-am pe nimeni în preajmă, să nu fiu întrerupt (să-mi distragă atenția), să am liniște și "să simt chemarea". Alegeam sâmbăta și duminica să încerc să scriu (uneori, ca o răzbunare că nu plecam de acasă, neavând posibilități să merg la munte sau la mare). Repet, scriu dintotdeauna poezie numai de mână, n-am nicio explicație de ce (probabil fiindcă așa mă pot concentra într-atât, încât să declanșeze versuri mâna-care-scrie-de-mână; o fi o legătură directă între "mâna care scrie" și nu știu ce emisferă cerebrală; dacă o iau în serios, caligrafia cuvintelor scrisului de mână nu seamănă cu circumvoluțiuni ale creierului?). Vin la birou fără nicio idee de vers "preconcepută". Am scris numai cu cerneală neagră (cât am scris cu stiloul) sau cu pix cu mină neagră. Scriu spontan, "pur". Iau o filă velină A 4, o îndoi și scriu pe o parte și pe alta pe o jumătate din ea, pe latul ei. Caut o sintagmă, care să dea un sens unui vers. Și apar tot felul de conexiuni, pe unele le rețin, pe altele le șterg și le înlocuiesc, depinde de "inspirația de moment". Mai departe nu știu ce să spun, nu pot să controlez scrierea unui poem, "curge de la sine", mai prost sau mai bun. Rețineți încă o dată, vă rog, că scriu numai exerciții de sertar, motiv să nu fiu exasperat că n-a ieșit ce îmi doream, un poem care să aibă măcar o valoare sentimentală pentru mine... Marin Mincu sublinia la debutul meu editorial că e o inginerie sofisticată la mijloc în ce scriu. Probabil, o manieră de a scrie poate fi interpretată ca o inginerie "textuală". Sunt poeții "ingineri"? După ce termin de scris jumătatea de filă, abandonez poemul pe birou și revin asupra lui după mai multe ore, îl transcriu (uneori, dacă sunt ocupat, după o zi), rup fila A4 și pe cealaltă jumătate albă, nescrisă, transcriu poemul, îl definitivez, fără să-i pun titlu - de data asta perfect lucid critic, "conștient, nu în transă" (e un fel de a zice "transă", nu găsesc alt termen la proba de creație în sine; eu nu am conștiința transei, are loc o stare de creație naturală în versuri, fără să iasă cu nimic din comun). După care depozitez poemul într-un dulap. După ani și ani (hotărât să scot un volum de versuri sau să public poeme într-o revistă, invitat) recitesc poemul, față de care am distanță și pot să-l apreciez critic "la rece" - dacă e "valabil", îl public, dacă nu, moare în sertar. Rareori aduc adaosuri poemului, cel mai adesea tai versuri din el atunci când îl redefinitivez, și-i pun titlu. La recitire după ani și ani mă complexez, descoperind poeme fără niciun haz... Am observat, ceea ce e iar inexplicabil de ce, de la an la an se schimbă gustul receptării proprii mele poeziei - dacă într-un an nu dau doi bani pe majoritatea poemelor, în alt an din contră, am senzația că majoritatea sunt "poeme de excelență". Când scriu poeme încerc să fiu natural "până la Dumnezeu", cinstit cu mine însumi, să-mi accept slăbiciunile și limitele "așa cum sunt". Exasperant e că tot scriind intri într-o formulă și e al naibii de greu să ieși din ea, că te repeți. De aceea nu trebuie să abandonezi scrisul, numai prin scris poezie mai departe depășești formula care te blochează mental (chiar dacă formula asta te face recognoscibil). Nemulțumirea mea e dusă la extrem când, după ani, redefinitivez un poem (considerându-l bun de tipar), îl public într-o revistă și constat la recitire, după alt timp (în speranța deșartă că ar putea fi selectat pentru un volum), că e un poem slab, bun de uitat...

Scriu liber de când mă știu, dar nu destul - și în perioada cenzurii "comuniste", acasă, în particular, nu mă controla nimeni (nu aveam prejudecăți, nu mă interesa că nu va putea fi publicat niciodată). La poezie, dominanta e legată de irațional, de intuitiv, de spontaneitate, cât o scriu. Poezie validată însă rațional (la definitivare, la transcriere, nu fac decât minime modificări, de cuvinte, nu prelucrez nimic; mă mir de fiecare dată de ceea ce a ieșit, prost sau deștept; interesant, atunci când scriu "irațional", conștientizez că am ratat poemul, dar la transcriere și definitivare descopăr că n-am ratat nimic, din contră; sigur, mă cert în jurnalul meu cotidian de câte ori scriu "fără să simt nevoia", forțând). Am scris poezie la întâmplare, la orice oră, când am găsit o fereastră de liniște sufletească (nu pot să scriu atunci când sunt zbuciumat dintr-un motiv sau altul, supărat, nefericit; fiindcă nu mă pot concentra). Prefer să scriu poezie de regulă dimineața, după tabieturi. Nu-mi citesc versurile cu voce tare (fac rar repetiție doar pentru recitaluri publice, să văd dacă pot să țin ritmul interior al versului, să nu mă fac de râs pierzând șirul tot citind, fiindcă sunt enervant de emotiv). Dinspre nemulțumirile de la masa de scris poezie, pot să afirm responsabil că tot timpul sunt nemulțumit de ceea ce scriu, având revelația ratării (nu e o obsesie, e mai degrabă o superstiție că ar trebui să mă opresc să mai scriu, deoarece sunt atâția alții mai buni și mai fericiți decât mine la masa de scris). Că Dumnezeu nu-mi dezvăluie decât cu țârâita, fragmentar, confuz, din secretele lirice ale tainelor lumii de azi. Mă simt ținut în frâu de o forță dinlăuntru. Mi-ar plăcea să am, viu, libertatea de după moarte.