Țin să mă întrec pe mine însumi și pe munte și la mănăstire

Daniel Cristea-Enache: Să ieșim acum din intimitatea camerei Dvs. de lucru, îndepărtându-ne de biroul la care vă scrieți poemele, pe file veline A4.

Sunteți unul dintre marii "montagnarzi" ai lumii noastre literare, mergând adeseori pe munte, făcând trasee lungi și complicate, ceea ce presupune nu numai rezistență fizică, ci și o plăcere aparte. Se vorbește frecvent de "sentimentul naturii" la scriitori, dar unii dintre ei îl au și îl exploatează în scris fără a străbate, ca Dvs., atâția kilometri spre vârfuri de munți.

De la ce vârstă aveți nu numai sentimentul naturii, ci și acest contact direct, fizic, "sportiv" cu natura montană? Cum vă pregătiți pentru un traseu sau altul? Ce simțiți când vă îndepărtați de lumea "dezlănțuită"? În solitudine sau într-un grup restrâns de montagnarzi, vă trec prin minte și frânturi, secvențe din lumea literară ori imagini care ar putea intra în compoziția unui poem? Sau scrisul și mersul pe munte sunt pentru Dvs. două experiențe complet distincte?

Liviu Ioan Stoiciu: "Îți place să te chinuiești, ești un extremist", îmi spune soția (cu care am tot urcat împreună munții, până la a doua tinerețe; o spune în "cunoștință de cauză", știind pe propria piele cât e de greu; ea a renunțat demult să mai străbată înălțimi) de câte ori am anunțat-o că urc "la vârf", singur, fără nici un fel de "antrenament". De regulă stau în casă, nu fac "exerciții fizice", nici preumblări în jurul cartierului, "pentru întreținere zilnică"... Din afară, se vede că am două "slăbiciuni" comune (se vede mai ales de când postez fotografii de la fața locului pe contul meu Facebook; până să apară Facebook, erau secrete, "chestiuni care mă priveau personal"): 1) să urc pe munte, pentru inimă (să redescopăr natura crudă, în esența ei; pentru a mă reîncărca energetic "fizic", ascensional; nu e cel mai potrivit cuvântul "energetic"?); și 2) să merg la mănăstiri, pentru suflet (să redescopăr "rezultatul" rugăciunii, că sunt nuanțe, rugăciunea te "îmbunătățește"; aici, la mănăstiri, unde cuvântul "zidește" și are sens; "La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu", așa începe Sfânta Evenghelie după Ioan, îmi repet - eu pun toată baza în cuvânt; merg la mănăstiri pentru a mă reîncărca energetic spiritual; nu e o vorbă goală, scriitorul depinde de cuvânt, el îl exprimă; cuvânt care te ajută să gândești, în bine sau în rău; cuvântul e materie primă, el îi dă scriitorului puterea "să fie totul", să creeze o altă lume chiar, sau să dea de gol o lume ascunsă, fie ea și cea "cuantică", a realității nevăzute, de la unde radio și până la "îngerii de pază, presimțiți"). De amândouă (de urcat pe munte și de închinat la mănăstiri) profită mintea, ea "simte nevoia" să mă încarc "energetic" (fiind clar că noi oamenii, materie vie, nu suntem decât "puncte" de energie, acumulatoare care se descarcă și se reîncarcă natural, scuze dacă e prea simplist spus). "Mersul pe munte" (numai pe jos, pe trasee marcate, nu cu telecabina sau cu telescaunul) are legătură cu "sentimentul naturii", țin să mă întrec pe mine însumi și pe munte și la mănăstire. Sigur, e o amăgire, dar nu mă simt bine în pielea mea decât atunci când ajung pe vârful muntelui sau când găsesc o luminiță care mă luminează pe dinlăuntru când sunt în biserica unei mănăstiri (unde se slujește neîncetat, cerând milă lui Dumnezeu; rugăciunile, "o adunătură de cuvinte duhovnicești", s-au impregnat aici în ziduri și de jur-împrejurul mănăstirii, au sfințit locurile; nu e poezie ce scriu eu acum, partea spirituală a realității are posteritate, nu cea materială; literatura, o adunătură de cuvinte transfigurate, e o parte a acestei spiritualități "inspirate"; faptul că lumea de azi se îndepărtează de cuvinte, de rugăciuni canonice și de literatură originală, nu face decât să se îndepărteze de Dumnezeu, adică de propria identitate; fără Dumnezeu, ea nu se va mai putea "centra"; în timp, omul va fi o victimă a limitelor animalice și civilizațiile își vor pierde orice înțeles; am publicat un volum intitulat Poemul animal, el s-a scris visceral, intuitiv, experimental, la "limitele animalice" pomenite; poemele se scriu la mine irațional, "întoarse la origini", la Dumnezeu).

Altfel, la mine, la limită (dacă nu la extreme, "extremist") e și limbajul poeziei, dus până în pânzele albe (folosind și vocabular de pe stradă, și academic), transformând un fapt divers (o narațiune gazetărească) în lirism "postmodern", reflectare a sensibilității artistice de azi. Așa cum pot fi concepute ieșirile pe munte sau la o mănăstire, încercând să depășesc intuitiv limitele "frânei transcendentale". Cred că "poezia" mă trimite pe vârf de munte (pentru a exceda forțele fizice, amestecurile lor chimice, care ar fi în stare să trimită creierului noi semnale "expresioniste") și la mănăstire (în speranța inconștientă a captării unor forțe metafizice; a unui limbaj imprescriptibil, de care nu o dată m-am lovit, al inexprimabilului)... Urc pe munte de când mă știu (la fel, mă închin de când mă știu, moștenire din familie creștină), nu e an în care să nu fi făcut tot felul de ascensiuni. Dinspre munte, am avut experiențe de neuitat, duse la extrem (pe care nu mi le-aș fi putut imagina), vă dau două exemple, când am urcat la vârf cu fiul meu (împlinește în iulie, anul acesta, 48 de ani), Laurențiu-Ion. Una, în luna noiembrie (când ziua e micșorată), cu plecare pe un traseu închis iarna, de la Bușteni-Gura Diham, Poiana Izvoarelor, La Prepeleac și Vârful Bucșoiu Mare (2.482 metri), urcuș și coborâș numai pe piatră alunecoasă, era ger și zăpadă, aveam mușchii la picioare blocați, îmi mutam cu mâinile picioarele, cu eforturi de nedescris, abia respiram, șapte ore de mers continuu până aici. Am plecat de la Vârful Bucșoiu mai departe, la Vârful Omu (2.507 metri înălțime, cel mai înalt din Munții Bucegi), de unde am coborât pe întuneric spre Sfinx și Cabana Babele, unde am sperat că ne putem caza, eram epuizați, înghețați - dar am găsit cabana închisă, inadmisibil! Ce să facem, am continuat drumul, sperând să găsim deschisă Cabana sportivilor, Piatra Arsă, să ne culcăm undeva pe mese sau pe jos. Am avut noroc, atunci când credeam că nu mai putem să facem un pas, am găsit venind de la Cabana Piatra Arsă o mașină de serviciu (care făcuse lucrări la cabană), ea ne-a adus la Bușteni - unde fiului, la coborârea din mașină i s-a făcut rău... Sau alt traseu, vara, de la Bâlea Lac, în Munții Făgăraș, la Vârful Negoiu (2.535 metri, al doilea ca înălțime în România; Vârful Moldoveanu, 2.544 metri, e accesibil oricui vara, nu e atât de periculos), cu căderi de pietre de la mare înălțime pe potecă, urcușul era cu lanțuri și cu împingerea celui din față, să mai treacă de o stâncă udată de izvoare, pe Strunga Doamnei. La întoarcere, fiul era epuizat, mi-a cerut să chem Salvamontul, i-am preluat rucsacul greu și încet-încet, urcând și coborând, am ajuns fără ajutor, noaptea, înapoi la Lacul Bâlea (am băut apă dintr-un lac de munte, Călțun, nu am avut de ales; alții n-au avut curajul să bea), după o zi întreagă de mers neîntrerupt. Nu-mi amintesc să fi scris vreun poem valoros pe seama efortului depus la aceste două extreme, dar cu siguranță subconștientul (responsabil cu exploatarea "sentimentului naturii" și cu scrierea poemelor în sine, instinctiv) s-a îmbogățit de pe urma experienței lor, poate a refulat în alte poeme "care au rămas"...

Desigur, scrisul și mersul pe munte sunt pentru mine două experiențe complet distincte. Știți, când mă așez să scriu versuri îmi ascund gândul, să nu afle subconștientul că vreau să scriu un poem... Dar munții și mănăstirile transpar "la limită" în poemele mele tot timpul, ele fac parte din viața mea obișnuită, nici n-ar avea cum să nu transpară, fac parte din averea memoriei mele - sunt adevărate provocări, poemele se scriu singure dintr-o provocare în alta. Probabil că am nevoie de asemenea ieșiri naturale din ritm, urcând (și coborând; coborârea e mai grea decât urcarea) pe munte, sau mergând să mă închin la mănăstiri, considerându-le extreme, care mă pot provoca la masa de scris. Da, asta e, am nevoie stringentă de asemenea ieșiri la limită fizice și spirituale, să pot să mă echilibrez, să-mi găsesc liniștea (că sunt mereu zbuciumat, nu am o părere bună despre mine, mereu îmi reproșez că trăiesc degeaba și n-are niciun sens viața mea; e o stare nativă în a fi neliniștit, nemulțumit de mine și de toate, care îmi provoacă mari neajunsuri; dacă urc pe munte și merg la mănăstire, e o eliberare, la limită; cum e o eliberare și scrierea unui poem). Totodată, mergând pe munte și la mănăstiri încerc să mă curăț de gânduri, cel mai greu îmi e să nu mă gândesc la nimic - urcând și coborând îmi blochez de la un moment dat gândurile (uneori mi le limpezesc; alteori le deturnez; dar eu vreau să scap de tot de gânduri; în primul rând îmi vin în minte eșecurile, dușmăniile la adresa mea, antipatia pe care o atrag dintotdeauna, nefiresc), la fel când merg la mănăstiri, încerc să-mi anulez "conștiința". Gândurile nu mă lasă efectiv să trăiesc, tot timpul mă subminează (nu mă lasă să mă concentrez destul când scriu).