Am mers pe cont propriu, pus și împotriva curentului

Daniel Cristea-Enache: Impresionantă "runda" anterioară, cu cele două experiențe, urcatul pe munte și mersul la mănăstiri, pentru inimă și pentru suflet, cum spuneați, cu o dedicație la limita devoțiunii. Ileana Mălăncioiu, o mare poetă din generația '60, are chiar un volum intitulat Urcarea muntelui. Generației literare de care aparțineți (a "optzeciștilor") i-a fost contestat, de către mai mulți comentatori, "apetitul" metafizic și transcendentul (trans)figurat în poezie. De altfel, o trăsătură a postmodernismului, numită ca atare de Ihab Hassan și de alți teoreticieni ai acestei paradigme culturale, este tocmai absența ori estomparea metafizicului. La finalul acestui dialog (pentru care vă mulțumesc încă o dată), merită să lămurim încadrarea Dvs. în postmodernismul "optzecist" și, de asemenea, importanța credinței în viața și în creația proprie.

Cum conciliați credința în Dumnezeu cu cea în literatură, în poezie, în scrisul căruia i-ați dedicat zeci de ani din viața Dvs.?

Ironicul, comicul, ludicul "optzecist" sunt atenuate în poezia pe care ați scris-o fiindcă filonul dramatic, tragic și metafizic este mai important, în ce vă privește? Din acest punct de vedere, vă simțiți mai apropiat de generația ori promoția literară următoare, a "nouăzeciștilor" post-expresioniști precum Ioan Es. Pop?

Dacă ați dorit să rămâneți, cumva, în afara generațiilor, ca un poet atipic, suficient sieși, care este linia de "intersecție" între credința Dvs. în mântuirea sufletului și viața de apoi și, pe de altă parte, credința în rezistența în timp a poeziei și în posteritatea unui scriitor?

Liviu Ioan Stoiciu: Sunt cum m-a lăsat Dumnezeu, "supus față de soartă, dar neîmpăcat; am supraviețuit cum mi-a fost scris" (rămân un stoic obișnuit, cum scrie la dicționarul elementar: "ferm, curajos, neclintit, plin de tărie sufletească în fața vicisitudinilor vieții"). Altfel, știți cât de greu îmi e să mă suport singur. Și că am fost ținut în viață de "creația literară" (în mai toate genurile); mai exact ea m-a îngropat de viu. Am trăit, de când mă știu, de azi pe mâine, "fatalist".

Legat de generația literară de care aparțin. Sincer, nu mă interesează. La masa de scris sunt liber de orice constrângere sau apartenență. Am debutat editorial la mijlocul anilor '70 ai secolului trecut, când gustul critic ("neomodernist", cum avea să se numească în istorii literare după Revoluție) nu accepta decât poezie scrisă în genul șaptezeciștilor și șaizeciștilor, la care metafora era obligatorie și care mie mi se părea a fi o făcătură lirică livrescă. Natural, nu eram pe placul juriilor (pe atunci se debuta editorial numai prin concurs, cu jurii formate din personalități credibile; azi, membrii lor nu spun mai nimic). De altfel, Nicolae Manolescu a scris prima oară abia la a patra mea carte, în 1989 (la fel Gh. Grigurcu). La debutul editorial au scris însă generoși Ion Pop și Eugen Simion. Mi-am văzut de drum, în general interpretările critice (în bine sau în rău) la versurile mele nu m-au dezamăgit în niciun fel (deși reaua-credință m-a supărat, și nu o dată am reacționat public împotriva imoralității criticului), am scris de când mă știu "cum mi-a venit, spontan", fără să țin seama de ceea ce scriau alții, poeți de top. Azi sunt considerat un precursor al "optzeciștilor". Nu uitați că din 1975 am locuit la Focșani (căsătorit cu prozatoarea Doina Popa, în 1975 s-a născut fiul nostru) și că habar n-aveam de "sincronizarea" cu poezia americană (și canadiană de limbă engleză), venită pe filiera cenacliștilor de Luni care citeau în limba engleză, traduceau cu febrilitate. Eram un provincial izolat, departe de cenaclurile literare din marile centre universitare (și de publicațiile lor cu circuit închis de la București, Iași, Cluj-Napoca, Timișoara). Lasă că eu sunt aproape afon la limbi străine. Inclusiv postmodernismul literar a fost preluat (după ce deja se consumase în SUA) de la americani, Ion Bogdan Lefter având pretenția că l-a teoretizat la noi. Pentru mine, în prima tinerețe, am mai subliniat, un maestru al "noii poezii" era grecul Iannis (Yannis, Giannis) Ritsos, avea cărți traduse în România (mare poet "de stânga", tolerat de autoritățile "socialiste" de la noi, apărea cu pagini întregi în reviste literare de limbă română). Antologiile de poezie americană traduse în românește (citite după ce am debutat editorial) mi-au validat (în fața propriilor ochi) scrisul liric narativ, oral, de pe stradă; că e și acest stil o direcție naturală a poeziei. În anii '70, la șaptezeciști, la noi, se ajunsese la un fel de stagnare lingvistică în poezie (plină de oase și stele, se ajunsese într-o fundătură; se vorbea însă de rafinament liric, doct). Poeții cunoscători de limbă engleză, traducători de poezie remarcabili, în genul lui Mircea Ivănescu și Marin Sorescu, au preluat stilul din lirica americană în scrisul lor, ei sunt adevărații noștri mari postmoderniști; optzeciștii cunoscători de limbă engleză le-au călcat pe urme. Lectura poeziei acestor antologii traduse din engleză nu m-a influențat în scris în niciun fel, nu mi-a modificat structura, "conștiința artistică"; n-am intrat decât tangențial în plasa "textualismului" (scriind despre cum se scrie poezia), devenit normă la optzeciști, m-am desprins de la sine de textualiști, scriind înainte "în felul meu", deschis către "condiția umană" (grav, tragic), nu către "omul de hârtie" (ironic, în ușor)...

Vă reamintesc, am trăit izolat până după Revoluție "ca vrâncean care aduce cutremurul" (am publicat patru cărți de poezie trimițându-le prin poștă la edituri, ultimele două păcălind Securitatea, care îmi deschisese din 1981 dosar operativ informativ de urmărire; în 1982 Securitatea mi-a scos din biblioteci și librării volumul Inima de raze, dedicat "faraonului"; vreau să spun că și în anii '80, nu numai în anii de după 1975, am stat departe de "îndrumările critice" din lumea literară și de ajutorul ideologic al Uniunii Scriitorilor; n-aveam nicio obligație, nu eram membru de partid și nu dădeam doi bani pe niciun sfat "colegial" primit în vreo împrejurare literară sau în vreo scrisoare; am mers pe cont propriu, pus și împotriva curentului). Neinspirat, intrat în lumea literară din martie 1990 (venit "ca revoluționar" din fruntea județului Vrancea, redactor-șef la un săptămânal nou al Uniunii Scriitorilor "oferit optzeciștilor", Contrapunct; nu păstrez amintiri plăcute din acea perioadă), mi-am tot ratat idealurile, "văzându-mi de ale mele"... După Revoluție s-a luat seama că poezia de limbă română poate da lecții și celor din Occidentul cu care s-a tot "sincronizat" până la căderea comunismului. Avem o poezie de mare sensibilitate (confundată cu identitatea românească, performantă), păcat că e ignorată într-atât.

Dinspre postmodernism - asemenea modernismului (în care e inclusă și avangarda), normal ar fi să cuprindă și el o sută de ani, acolo, deci e un curent literar în curs (o caracteristică principală a lui ar fi relativizarea valorii și o reevaluare a contraculturii de consum, a crizelor de identitate, a gândirii "slabe"; postumanismul e ultima găselniță a noilor veniți atenți la subtilitățile tehnologiei digitale, la efervescențele artificiale, bune să îngroape trecutul, moștenirea "expirată", depășită "tehnic", de care ne putem lipsi, contând doar prezentul schimbător). Postmodernismul poststructuralist-deconstructivist preluat teoretic din Occident cuprinde și optzeciștii și nouăzeciștii, douămiiștii și postdouămiiștii, cu toate tendințele posibile manifestate în lirica noastră din anii '80 ai secolului trecut încoace, adică și poezia metafizică, și existențialistă, expresionistă, impresionistă, autoreferențială, biografistă sau a faptului divers cotidian, specifică poeților din toate provinciile României. Avem poeți postmoderni credincioși, așa cum avem poeți atei sau agnostici, poeți postmoderni cu opțiuni spirituale și ideologice progresiste sau conservatoare, e la modă feminismul, promovarea diferenței de gen sexual (fie și împotriva naturii) și corectitudinea politică, fiecare poet e altceva și trebuie să fie acceptat ca atare, acesta e "trendul" vremurilor, civilizațiile lumii se pare că și-au atins limitele, talentul artistic uman e "altfel", s-ar putea ca poeții de mâine să scrie versuri (tot sub egida postmodernismului) cu ajutorul inteligenței artificiale.

În ce mă privește, rămas cu tensiune metafizică ridicată, caut în continuare să dau un sens vieții - scriind; nu țin cont de lipsa de audiență sau de ceea ce are succes și te premiază. În mine, nativ, e Fiul, el mă ocrotește, din când în când iese la suprafață din "sufletul gânditor" la masa de scris. Dimineața și seara apelez, prin mijlocirea Fiului (Iisus), cu cuvintele rugăciunii către Tatăl (și Duhul Sfânt), dar și prin mijlocirea Maicii Domnului, a apostolilor, a sfinților, a Crucii, a îngerilor păzitori (fiecare zi e mijlocită prin rugăciuni de unul și de altul), să aibă grijă de mine și de toți ai mei, peste zi și peste noapte. Dimineața mă trezesc (dacă am norocul să dorm îndestul; de când am o pisicuță neagră și un motănel albastru, amândouă venite direct din pădure, la Brașov, acasă, de opt ani, nu dorm decât pe sărite, trebuie să le deschid, ele având viață de noapte) nervos, supărat, îmi vin în minte toate evenimentele negative, toxice, adunate în creier, stocate în somn, inclusiv din lumea literară (am mai subliniat, nu știu de ce atrag numai antipatii; poate fiindcă eu nu știu să mă bucur de viață), care se revarsă. După ce rostesc în gând cuvintele rugăciunii, "ca prin farmec" mă liniștesc sufletește, mi se mai limpezește mintea, și inima mă lasă să trăiesc, așa, în legea mea, "cum am fost lăsat", nefericit. E clar că e ceva strict natural să mă pun în acord cu Fiul din mine (din suflet, din inimă, din subconștient), cu care m-am născut și cu care o să mor într-o zi (se apropie ziua din urmă văzând cu ochii), să mă echilibrez, să-mi stau mie însumi pavăză. Sunt prin fire un "tip de om serios", sobru, politicos, nu e zi de la Dumnezeu în care să nu citesc, să mă documentez, să acumulez cunoștințe, să le filtrez - și asta se vede și la masa de scris, când mă las în voia celui din mine care vrea să se exprime, irațional, de necontrolat... Da, "filonul dramatic, tragic și metafizic", așa cum spuneți, este mai important pentru mine. Nu-mi place însă să fac vreodată caz de asta. Cred în Dumnezeu și în transferarea într-o altă dimensiune după moarte a sufletului mântuit (iertat), el e o sursă de energie care n-are cum să se piardă în univers, va avea altă "folosință" în "lumea spirituală, simbolică, nevăzută". Altfel, nu, nu am credința în rezistența în timp a poeziei și în posteritatea unui scriitor în aceste vremuri de restriște de azi. Atâția poeți (să mă refer numai la poeți), considerați mari valori cât au trăit, au intrat în anonimat după moarte - cum să cred în posteritate? Poezia aparține unei epoci, rezistența ei în timp e subînțeleasă pe termen scurt. Recitirea marilor poeți din trecut dă de gol gustul de receptare, mereu în schimbare. Au fost norocoși marii poeți clasici și moderni, ei dau coloană vertebrală istoriilor literare de la noi până azi, dar mă tem că și posteritatea lor va dispărea în viitor (un viitor care, vai, va confirma moartea lui Dumnezeu). Lumea e trecătoare, trebuie să o luăm ca atare, Dumnezeu știe câte mii de generații s-au perindat și au contat. Mergeți într-un cimitir și conștientizați cum se șterge memoria.



De la Dâmbul Morii au mers fără grabă pe Drumul Familiar, la baza Masivului Piatra Mare, până acolo unde începe urcușul cât de cât. Tiberiu l-a scos cu greu din casă pe oaspetele lui, Tudor, să facă o preumblare prin pădurea de brad și fag. Sigur, Tudor se laudă că a abandonat demult, la 30 de ani, escaladarea munților, acum e trecut de 60 de ani și i se pare curios că în tinerețe a cucerit și vârfuri, rupându-și mușchii. Dar ce plăcut a fost acolo, sus, ce senzație... Sus? Cel mai sus! A fost odată... Tudor e bolnav, se sufocă, inima? Bravează că-l deranjează mai degrabă că are burtă. E adevărat, se gândește la moarte mai mult decât se gândea înainte să afle că e bolnav. Tiberiu i-a promis că-l duce acolo unde se extrage tămâie! Tudor era amuzat. Acasă la Tiberiu, bând ceai verde, Tudor s-a lăudat că are de gând să lase cu limbă de moarte că el trebuie să fie îngropat cu tămâie de jur împrejurul cadavrului, kilograme de tămâie - întâi că nu va mai mirosi a mort și cei veniți la înmormântare vor fi extaziați, parcă îi vede, mirosul de tămâie te face să plutești. Lasă că speră să nu putrezească la fel ca toți muritorii îngropați, cu atâta tămâie în sicriu, nu? "Egiptenii foloseau tămâia la mumificarea faraonilor". Tămâia e și antibacteriană. Adică speri să te sfințești? Să fii descoperit la dezgroparea de la șapte ani neputrezit, mirosind frumos? E o posibilitate, iaca. Nu te mai dezgroapă nimeni la șapte ani. Ba te dezgroapă, trebuie să-ți ia altul locul. Asta, dacă urmașii nu plătesc taxa anuală la cimitir. Eu am de gând să o plătesc pe zece ani... "Tămâia e simbol al spiritualității, cei Trei Magi de la Răsărit au adus-o ofrandă pruncului Iisus, care avea să schimbe lumea din punct de vedere spiritual (ofrandă adusă alături de aur, simbol al regalității, Iisus având să fie împăratul tuturor, și de smirnă, simbol al sacrificiului lui)"... Frumos. Preotul spune: "Tămâie îți aducem Ție, Hristoase Dumnezeule, ca miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o altarul Tău cel mai de sus din ceruri, trimite-ne nouă darul preasfântului Tău Duh..." Tudor recunoaște că a început să cumpere tămâie de doi ani, câte puțin, că e scumpă, casa îi miroase a tămâie. A scris expres și în testament, mai trebuie să meargă cu el la notar. Nu locuiește cu nimeni, dar are urmași... E prozator important, are indemnizație de merit. Plătește o vecină să-i facă mâncare și să verifice dacă n-a murit în somn. Altfel, are probleme cu biblioteca și cu manuscrisele lui, nu le vrea nimeni în familie, va trebui să ia legătura cu biblioteca din comuna natală, nu știe de ce tot amână... Are loc de veci în București, îl îngrijește, n-a cerut nimic de la Uniunea Scriitorilor, nici nu crede că mai are locuri de veci la dispoziție. Mai sunt, dar numai pentru șefi. Ba nu, am auzit că scriitorii fără posibilități sunt îngropați la Străulești. Ce mai contează, și așa nu vine nimeni să-ți aprindă o lumânare la mormânt, chiar dacă ești îngropat la Bellu. Colegii abia așteaptă să mori, să mai scape de un fraier. Nu știe nimeni de ce se împiedică unul de altul, de ce un scriitor crede că nu i se recunoaște lui adevărata valoare din cauza existenței altui scriitor, considerat mai cu moț, "conjunctural". Uitând că fiecare se naște cu steaua sa, nu poți să schimbi nimic, ce ți-e scris... Ce a ajuns lumea scriitorilor! Numai dacă ai funcție la scriitori ai sigur valoare, ești scos în evidență, ținut în brațe, multipremiat, nimeni nu te mai contestă... Tu nu ești contestat? Tiberiu dă din cap, chiar luna trecută s-a trezit minimalizat într-o revistă de la marginea țării, un student i-a făcut praf "opera". Bineînțeles, cu acordul redactorului-șef, "mare profitor, care a dat de gustul puterii". Tiberiu suferă, că după o viață cu atâta s-a ales. E hotărât să se retragă de tot din viața literară, să nu mai citească nicio revistă literară și să renunțe la colaborări (are și rubrici), să nu mai participe la nicio manifestare literară, să nu mai publice cărți, îi ajunge. Și-a făcut datoria față de el însuși. Ce a avut de spus, a spus. Literatura română n-are nevoie de cărțile lui (fie ele și premiate)? Atâta pagubă. A scris cum a vrut Dumnezeu, n-a cerșit niciodată nimic și acum aude că premiile primite de el au fost "indulgențe". S-a scârbit total, îi e rușine, va trage obloanele, poate de la 1 ianuarie, cum s-a lăsat de fumat, așa se va lăsa și de literatură, vrea să se bucure altfel de ultimii lui ani de viață, să uite de el însuși, să nu mai audă de scriitorii români descurcăreți, că-s prea mulți șmecheri. Va putea fi considerat mort în lumea literară. Deocamdată nu știe ce să facă mai departe cu el însuși, n-are posibilități să plece în străinătate de tot, să-și șteargă memoria. Va citi traduceri și va scrie pentru sufletul lui, dacă va mai avea chef. Poate i-ar fi plăcut să deschidă o afacere cu flori de seră, de exemplu, i s-a propus să preia o asemenea afacere, dar nu merită efortul. Pe moment își distrage atenția... Tu știi de unde e adusă tămâia în România? L-a întrebat și ieri. Habar nu am. Îmi imaginez că vine din Orient. Corect. Este o rășină a unor arbori exotici, Boswellia. "Tămâia de Arabia, Egipt și Somalia are culoarea puțin gălbuie, cea de India este superioară, este galbenă"... Am ajuns: Tiberiu îi arată crestătura dintr-un brad căruia nu-i văd vârful, cu o spumă albă, groasă. Tudor o desprinde și o miroase, minunat miros. Nu e cleioasă? Ba e, cum să nu! E lipicioasă, nu mai poți scăpa de ea, cu orice te-ai da. Tudor aprobă: totuși, rășina coniferelor nu poate fi socotită tămâie. Oare, se îndoiește Tiberiu. În Oman se crestează scoarța copacilor folosind un instrument tradițional, asemănător unei dalte, după care o sevă cremoasă și albă iese din gaura obținută, formând "lacrimi". Odată ce se usucă, fiecare crestătură este lărgită și adâncită, după care seva iese în exterior, se usucă și este colectată după aproximativ două săptămâni... Ai auzit de Socotra? Insula Socotra - e celebră cu arborii de tămâie; e un paradis terestru, cu plante care trăiesc numai aici. Pasărea Phoenix își avea cuibul pe Socotra. Vorbești serios? Apropo, pasărea Phoenix nu împărtășește destinul lui Iisus? Că renaște din proprie cenușă... E o idee. La noi rășina bradului e considerată tămâie, se vinde pe lângă mănăstiri și bisericile o pun în cădelnițe, de ce crezi că sunt atâția brazi crestați aici, e o alee întreagă, sigur vin călugării aici să se aprovizioneze. Probabil că sunt conifere speciale, nu mă pricep. Sunt mănăstiri în jur? Sigur că sunt... Nu, insistă Tudor, la noi se vinde tămâie contrafăcută adusă din Grecia, făcută din rășină de brad, e drept, care este tratată cu diverse substanțe pentru a emana un miros plăcut. Dar de ce să fie adusă din Grecia? Noi nu avem brazi? Dovadă, rășina din crestăturile brazilor de aici, pot să pun pariu că sunt români care numai asta fac. Așa cum alți români trăiesc din ce adună din pădure, ciuperci și fructe sălbatice, zmeură și mure. Bine că nu se usucă brazii - Tiberiu începe să numere brazii crestați, cu un fel de rășină puțin întărită, la 20 se oprește, "e o alee de tămâie"... Nici nu știu dacă să-i condamni pe cei care produc tămâie la noi. E o tămâie mai slabă. Dar dacă o pun în slujba lui Dumnezeu... Eu credeam că tămâia alungă diavolii. Sigur, diavolilor nu le place tămâia, de aia se cădelnițează cu fum de tămâie altarul, icoanele în biserici sau enoriașii, care se închină fericiți că au fost curățați cu cădelnița preotului... Tu crezi în Dumnezeu? Nu, răspunde ferm Tudor, nici Nicolae Manolescu nu crede. Poftim? Ce legătură are... Au pufnit amândoi în râs. De când am constatat că nu-mi mai sunt ascultate rugăciunile, a continuat Tudor, nu mai cred în nimic. Tu ești chiar bolnav-bolnav... Tudor ridică din umeri: ce nu e incurabil? Ne naștem cu ceasul morții în noi, ceas care ticăie în legea lui. Viața veșnică e dincolo, nu? Tudor se chinuiește să-și șteargă lipiciul rășinii, îl miroase, scuipă, își freacă degetele de pietre.