Fantoma din moară este Kilometrul Zero al existenței mele

Uitându-mă în urmă, pot să spun, pe scurt, că se putea și mai rău. Printre punctele albe aș trece data nașterii, ambiguă și camuflată bună bucată de vreme. În acte sunt trecută în luna martie, iar în prima parte a vieții am avut și niște aniversări cu mărțișor. Într-o zi, bunică-mea mi-a spus că oricum n-are importanță, pot să-mi serbez ziua oricând, dar, dacă chiar sunt legată de data nașterii, puteam să fiu sigură că e 15 februarie. Și ca să mă convingă, am traversat toată casa, până în camera stafiilor, a deschis catastiful, în care nota toate lucrurile importante, și-am citit acolo că mă născusem într-o zi cu ploaie apocaliptică, încât multe case precare fuseseră luate de val. Nu se punea problema ca mama să iasă din casă. Au fost nevoiți să cheme medicul și moașa, iar eu am venit pe lume chiar în camera aia, a stafiilor, cea mai sinistră. În primul ceas de viață au crezut că sunt moartă, prin asfixiere, și chiar de atunci, după ce-am aflat, am început să mă gândesc la ceasul ăla, care de-a lungul vieții a devenit un timp al reveriilor și-al păcatelor mele. În fine, nota din catastif se încheia cu data exactă: 15 februarie, 1957, ora 17.

Dintre etapele vieții, perioada copilăriei, petrecută la Comoșteni, e indubitabil cea mai importantă pentru dezvoltarea mea intelectuală, iar cea mai fericită parte a vieții e clipa de-acum, crezând cu tărie în forța prezentului și în schimbările pentru care te lupți, căci în fiecare clipă dai bătălii mici pentru niște fapte pe care de multe ori nici n-apuci să le mai trăiești.

Între Comoșteni și clipa fericită de-acum se află multe evenimente. În toate cazurile a fost vorba despre pierderi însemnate de energii și de bunuri. Nimic n-a fost ușor pentru mine. Noroc cu niște strămoși aromâni, din Muntenegru, de la care am moștenit puțintică dârzenie, ajunsă la mine prin sângele patern. Dar la pachet, a venit și obstinația unor turci, de la mama. A urmat, în ordine, o emoție permanentă, cu multe firicele electrice, fapte istorice, îndrăgostiri, legături iraționale și altele - de care am scăpat abia de puțin timp, după ce m-am transformat în monstru, prin vârstă. Apoi, am mai moștenit și o plăcere a construcției, care m-a ținut în viață. Din pricina ei, n-am putut niciodată să las lucrurile neterminate.

Familia mea a fost formată preponderent din învățători, începând cu străbunicul din partea tatălui, despre care am povestit în romanul Fantoma din moară. Prin urmare, am avut noroc de cărți, chiar de foarte multe, de liste cu lecturi, de citit în familie, uneori lecturile degenerând în adevărate spectacole, pentru că, în special tata și mama lui, ființe histrionice, obișnuiau să recite ori să citească pe replici. Dar și bunicul declama poeme, uneori acompaniindu-se la vioară. Întâmplările copilăriei, petrecute printre tomuri groase, gen Contele de Monte Cristo, au avut urmări, pentru că ulterior, după ce-am devenit profesoară, citeam adeseori elevilor mei, făcând din asta un ritual de întoarcere la partea cea mai consistentă a vieții mele. Și-aici trebuie să spun că ceea ce am învățat de la viață a venit pe temelia pusă la Comoșteni.

Dintre întâmplările biografice de mare dramatism, aș enumera în primul rând moartea părinților: la orice vârstă ți s-ar întâmpla - e insuportabil. Tatăl meu a fost ucis pe când avea 35, iar eu împlinisem vârsta de 11 ani, episod despre care am scris în mai multe proze și în special în romane. Mama ar mai fi avut și ea mult de trăit. Tot la întâmplări oribile aș mai trece doi ani petrecuți la o mătușă dickensiană și hărțuirea, atacul permanent al scriitorilor închipuiți etc., dar au mai fost și altele horribile dictu.

Am trăit, desigur, și multe lucruri de pus în ramă, de pildă, iubirile, care mi-au întărit caracterul, talentul. Desigur, între ele, și cele 3 căsătorii. Nu voi trece aici succesele literare, ci voi menționa că 40 de titluri sunt traduse în peste 15 limbi.

Ce a contat mult în formarea mea? Independența, în primul rând. La vârsta de 15 ani eram deja pe cont propriu. Liceul (1972-1976), urmat la "Garabet Ibrăileanu" (secția de limbi clasice), în Iași, mi-a dat direcția. Latina și greaca veche m-au disciplinat, literatura m-a ținut în viață. Dar faptul c-a trebuit să mă descurc singură a contat cel mai mult. Libertatea alegerilor cred că a fost esențială în educația mea. Deși, desigur, a existat și un preț: un comportament excentric, disprețul față de limite. Una peste alta, perioada de libertate din timpul liceului m-a pregătit pentru viață mai bine decât ar fi făcut-o ai mei. În primul rând mi-a rafinat instinctele, care pentru mine au avut întotdeauna importanță majoră. Nu m-am pus niciodată în pericol.

Am urmat, apoi, Facultatea de Filologie, la Universitatea "Al. I. Cuza" (1976-1980). Perioada aceasta a fost foarte bună pentru mine. Probabil c-ar fi trebuit să vin la București, dar cum devenisem un fel de stăpână a locului, era mai simplu de trăit acolo. Lucrurile s-au complicat după ce am inițiat o revoltă împotriva muncilor patriotice. La negocierile cu autoritatea acelei lumi am realizat că, în spatele fațadei, universul se complica grav. Profesori în care crezusem erau băgați în mizerii teribile. Atunci am hotărât să plec de la Iași. Mi-am luat repartiție la Tulcea, la un liceu. Perioada de final a anilor '80, anii crunți ai dictaturii, înseamnă profesorat și navetă la București. Dar și Fantoma din moară. Deși nu publicam, scriam în neștire proză scurtă, povestiri, multe fantastice, dar nu numai. Am dus-o așa până spre finalul dictaturii, când am scris o primă versiune a romanului Fantoma din moară, hotărâtă să-l public. Așa am descoperit că nu exista nicio posibilitate de-a intra într-o editură. În acea lume comunistă, editurile păreau obiective militare păzite. Despre partea tulceană a vieții mele ar fi multe de scris. Acolo mi-am schimbat numele în Ruști, renunțând pentru totdeauna la numele strămoșesc. Totuși, din toate întâmplările de atunci nimic n-a fost mai important decât Fantoma din moară, care devenise pentru mine o prioritate. Mi-am dat demisia și-am plecat la București, unde la câteva zile a izbucnit revoluția, cel mai însemnat eveniment al vieții mele. Ziua de 21 decembrie 1989 m-a prins pe străzile Bucureștiului, proaspăt demisionată, pregătită de război. Dar despre asta ar merita să povestesc separat.

După Revoluție a fost o perioadă în care puteai să obții orice slujbă: era confuzie, lumea era înfricoșată, mai ales șefii instituțiilor, care nu fuseseră încă schimbați, nu refuzau nicio cerere. Nu mai știu ce-am făcut lunile respective, în afară de-a umbla aiurea pe străzi, în tot cazul n-a fost nimic de laudă. Lumea își lua case, slujbe, deschideau afaceri etc. În fine, m-am angajat la editura Humanitas, apoi la un liceu bucureștean, în paralel ținând cursuri la Facultatea de Litere. În anul 2000 devenisem doctor în științe filologice (Universitatea București) și lector. În același an mi-am început, în paralel, cariera didactică la Universitatea Media, Facultatea de Cinematografie, continuând să colaborez cu Facultatea de Litere și UNATC. Dar la Media era mult mai interesant în momentul acela. Deși mi-am păstrat până la capăt jumătate de normă la UNATC, totuși, partea frumoasă a vieții profesorale a fost la Media. Am obținut titlul de profesor universitar în 2007, cu specializarea în cultură și civilizație universală pentru film. Totodată, colaboram ca scenaristă și analistă de scenarii la Media Pro Pictures. Aveam pe-atunci și numeroase funcții administrative.

De altfel, anul 2000 a fost unul de cotitură. Schimbarea opțiunilor sociale, dar mai ales o nouă căsătorie (cea de-a treia) au fost decisive pentru scris. Publicasem Dicționarul de simboluri din opera lui Mircea Eliade, în 1997 (prima carte) și în următorii o sumă de cărți școlare la Humanitas. De asemenea, îmi câștigasem oarecare notorietate după ce un număr mare de manuale de liceu îmi fusese achiziționat de minister. În licee se vehicula des numele meu. Una peste alta, aveam vreo 20 de volume de nonficțiune, între care Mesajul subliminar, Enciclopedia culturii umaniste sau teza mea de doctorat, publicată sub titlul Dicționar de teme și simboluri (2002).

Totuși nu publicasem proză. Or, nu era nimic mai important pentru mine. În tot timpul ăsta al manualelor, desigur, umblam cu Fantoma din moară după mine, încercând s-o plasez undeva. Circulam mult prin lumea literară și începusem să mai public proză prin reviste, dar pentru roman nu aveam nicio speranță. Deși apăruseră edituri particulare, nimeni nu voia proză românească. În 2003, deja lucrurile s-au mai schimbat. În acel an am scos un capitol din Fantoma și în jurul lui am scris un roman intitulat Omulețul roșu (2004). Acesta a fost debutul meu. Nu pot să mă plâng, a fost un debut onorabil, cu 16 cronici, cu un premiu. În 2005 am început colaborarea cu Polirom. Au urmat Zogru (2006) și, în fine, Fantoma din moară (2008) care mi-a adus și confirmarea, printre alții și prin contribuția ta. Așteptarea și suferințele legate de acest roman cred că au fost răsplătite pe deplin. Îmi amintesc că în acel an, mai multe reviste au dedicat un număr întreg romanului meu. Au urmat Lizoanca la 11 ani (2009) și toate celelalte romane. Viața mea s-a schimbat radical. În paralel făceam film, din amuzament am învățat să fac editare video. Am continuat să scriu scenarii. Pe multe nu m-am semnat, dar dintre cele mai cunoscute, aș pune aici Miracolul din Techir (r. Ruxandra Zenide), 35 de minute după (r. Cristi Toporan), filmele făcute cu Copel Moscu etc.

Apoi au început traducerile, lecturile internaționale. Treptat mi-am dat seama că nu mai aveam energie pentru învățământ. În momentul de față țin doar un curs de scriere creativă, la Universitatea din București, și coordonez colecția Biblioteca de Proză Contemporană a editurii LITERA, București.

Cel mai nou roman al meu este Paturi oculte. Am pus multă pasiune în el și are cititorii lui deja. Va fi cel de-al doilea roman, după Lizoanca la 11 ani, publicat în seria de autor pe care Litera mi-o dedică. Da, am ajuns deja la vârsta operelor complete.



Daniel Cristea-Enache: Stimată doamnă Doina Ruști, citind CV-ul atât de bine scris, de parcă am vedea un film al vieții Dvs., am observat cât de important a fost pentru scriitoarea care ați devenit romanul Fantoma din moară, scris într-o primă versiune în ultimii ani ai epocii trecute, înainte de momentul decembrie 1989. Nu l-ați putut publica atunci, cartea apărând abia în 2008, la Polirom, vingt ans après.

Este în opinia mea unul dintre cele mai importante romane apărute la noi după Revoluție. Amânarea publicării lui a avut numai cauze obiective (cele pe care le-ați menționat în CV) sau și unele subiective, personale, ținând de interioritatea scriitoarei?

Doina Ruști: Mulțumesc pentru compliment, deja mă simt pe podium :)

Ca să înțelegi, trăiam în confuzie în multe privințe la modul cel mai naiv. Respectiv, eram sigură că voi fi publicată în comunism. Apăruseră deja multe romane care păreau eliberate de cenzură, iar între ele, Vânătoarea regală a lui DRP și Lumea în două zile a lui Bălăiță mă făceau să cred că proza fantastică poate să păcălească eventualele rigori ale editurilor. În realitate, eu nu am putut să intru în nicio editură, nu am văzut (nici măcar de la distanță) un editor. Abia după ce am citit amintirile lui Agopian, mi-am dat seama că exista o lume în interiorul lagărului comunist la care eu n-aveam cum să ajung. Dincolo de porțile închise ale unei edituri începea un oraș boem, de care n-am avut niciodată habar, făcut din tipii cu funcții și din prietenii lor, un univers absolut închis și fără legătură cu mine. Îți trebuiau nervi și timp ca să pătrunzi în lumea aia, alunecând printre inși de tip activistic, plătind prețul care era atunci de plătit. De altfel, cu mintea de-acum îmi dau seama că o cale pe care o urmau mulți era participarea la diverse chermeze. Legăturile alcoolice duceau uneori spre tipar. Mai erau cu siguranță și alte căi. Aș putea să vorbesc și despre un numitor comun al scriitorilor care au debutat în timpul tinereții mele: cam toți țipau, erau isterici. Existau și cenaclurile. Pot să spun că am fost câte o dată cam la fiecare dintre ele, iar ceea ce-am găsit de fiecare dată, ca un tipar al literaturii de-atunci, a fost o incultură generală, vomitivă. Îmi dădeam seama că lumea venea acolo ca să lege prietenii cu potențialii piloni ai puterii culturale, însă pentru mine calea asta era exclusă. Eu voiam să intru pe poarta din față, în mod oficial, încât uitându-mă în urmă, spre mine cea de atunci, mă simt ca la un film de comedie.

D.C.-E.: Și Marin Preda avea serioase dubii că romanul său Moromeții și schița despre familia lui pe care nu o inclusese în volumul de nuvele ar trebui să fie publicate, ele părându-i-se a fi un fel de capitole intime ale copilăriei sale. Dificultatea de a publica o carte la finele anilor '80 și omnipotența Cenzurii în acea perioadă au dispărut în anii '90, când oricine tipărea orice, iar publicul cumpăra absolut toate publicațiile: ziare, reviste, cărți. Ați simțit că, publicând Fantoma din moară, veți deveni "oficial" scriitoare, ceea ce vă speria într-un fel, și atunci ați amânat deliberat apariția acestui roman exponențial? Sau ați dorit să faceți mai întâi altceva decât literatură, în condițiile de libertate postrevoluționară?

D.R.: Oh, nicidecum! Eram arogantă, nu-mi puneam limite de felul ăsta. Toată perioada de după revoluție am plimbat cu mine Fantoma din moară, fără succes. Bineînțeles, o tot modificam, mai scriam, mai aruncam la coș, apoi plecam iarăși prin edituri. Acum puteam să intru cam în orice editură, dar fără folos. Nu era chiar așa cu publicatul, ci în felul următor: vechea gardă, mai ales lumea care lucrase prin redacții, prin tipografii, încerca într-un entuziasm general să-și facă o afacere din tipărituri. Așa se face că au apărut o serie de cărți, susținute de aceleași cercuri de dinainte de revoluție. Editurile care rămăseseră cu manuscrise de pe vremea comunistă le scoteau acum, ca pe cărți subversive. Apăreau pe la colțuri plachete, cărți mizerabil tipărite, în general, proza optzeciștilor "în prelungiri", ca să mă exprim fotbalistic. Or eu, ți-am spus deja, nu frecventam acea lume. N-am trimis în perioada aia texte pentru antologii sau reviste. Aveam un singur scop: romanul. Intram doar în edituri nou-înființate, în special în cele din Casa Presei, căci mă angajasem la Humanitas, și depuneam o versiune a romanului, dactilografiat cu mult efort, căci încă mașina de scris rămăsese un lux. Lăsam un dosar și sunam apoi sau treceam pe-acolo pentru răspuns. Dar de cele mai multe ori mă refuzau înainte de a-mi prezenta romanul pentru că mă și duceam aiurea, la edituri fără legătură cu literatura, de exemplu la Univers Enciclopedic, nou desprinsă din Editura Enciclopedică. Acolo am și publicat niște cărți enciclopedice, între care și Dicționarul de simboluri. Dar, desigur, la o editură ca aia nu se publicau romane de debut - încă și românești. Niciodată nu mi-a trecut prin cap să întreb la Humanitas, unde lucram, pentru că în anii ăia, '90-'93, se editau cărți exclusiv științifice. Nu am fost la nicio editură dintre cele comuniste, pe care le consideram infestate. În fine, după ce în '90-'96 am tot intrat prin edituri, tot așa, fără legătură cu literatura sau micuțe, fără apetență pentru debutanți, pe unde aveam cunoștințe, foști colegi etc., a urmat o perioadă de câțiva ani în care n-am mai avut timp de nimic. O duceam foarte prost, trăiam în mizerie, fără casă, fără resurse și cu multe probleme pe cap. Așa că am început să scriu pentru bani: enciclopedii, dicționare, manuale de liceu, studii, chiar și culegeri de gramatică ori monografii - nenumărate, unele semnate, alte nu. În afară de asta, aveam mai multe joburi.

Prin 2000 am început să-mi revin financiar, mi-am luat o casă, un serviciu stabil și m-am întors la Fantoma din moară: i-am dat o nouă formă, am plecat din nou prin edituri: acum era criză. Asta îmi spuneau: nici într-un caz acum. Încă exista teamă față de debutanți și mai ales de romanciere, adică de femei puse pe scris. Dacă ne uităm spre perioada aia, vedem că sunt mai mult nume de bărbați, prea puțini debutanți, și aceia cu proză de scandal, scriitori cu poziții bune în societate, de pildă în presă, care în momentul ăla era foarte puternică. Pe scurt, am debutat în 2004, pentru că acela a fost momentul meu, cu un roman construit în jurul unei părți din Fantoma din moară, timp în care romanul, acel unic și absolutizat roman al meu, devenise o rană. Așa am hotărât să-l las, să scriu Zogru. Ba chiar începusem să scriu povestiri, numai ca să nu mă mai gândesc la Fantomă. I-a venit rândul în 2008. Dar în perioada asta, a anilor 2000, începusem să intru în lumea literară din jurul Muzeului Literaturii, să public texte prin reviste.

D.C.-E.: Ultimele întrebări din prima "rundă" a acestui dialog, pentru care vă mulțumesc. Există diferențe sesizante între versiunea primă a romanului, dinainte de 1989, și cea apărută în 2008? Cenzura epocii trecute v-a determinat să scrieți într-un mod mai aluziv, "oblic", proză? Ați rescris scene din acest roman în condițiile de libertate de după 1989?

D.R.: Bineînțeles, proza fantastică, de tip parabolic era în modă. Chiar când nu aveai cine știe ce de zis făceai jocul simbolurilor ca să te dai mare, dar mai ales pentru că toată generația 80 era narcotizată cu literatură sud-americană.

Inițial, Fantoma din moară pleca de la zilele Cernobâlului, căci pe-atunci m-am apucat de roman. În 86 am scris o povestire, întristată nu atât de experiența teribilă prin care trecusem, cât de lipsa mea de viziune. Îmi amintesc și acum cum rânjeam ascultând știrile (la radioul meu, Gloria) despre explozie. Eram sigură că e o minciună, un mod de a ne ține închiși pe timpul vacanței, căci în anul ăla Paștele căzuse de 1 Mai. Povestirea despre zilele Cernobâlului a devenit nucleul celei de-a doua părți din Fantoma din moară. Dar prima formă închegată a romanului datează din 1987-1988. Ultimii trei ani al dictaturii i-am petrecut mai mult pe la București, unde locuia soțul meu de-atunci. Făceam naveta cu o mașină, care aducea pește la restaurantul Pescarul, ori călătoream cu un tren de noapte și-ajungeam la prima oră în București; multă vreme după aceea mă trezeam în miez de noapte, convinsă că sunt în tren. Zilele petrecute în capitală se legau mereu de roman: fie de dactilografierea lui, fie de încercarea de-a intra într-o editură. Dar nu aveam legături în lumea literară, ci mai curând în cea a filmului. Multe weekenduri se duceau privind filme la Adrian Titieni, care era dotat cu un video. Acolo se aduna floarea boemei de-atunci, întâlniri care au continuat și după revoluție. Iar eu nu scăpam niciun prilej să vorbesc despre Fantoma din moară.

Bineînțeles, textul a fost modificat de multe ori, încât și-acum văd teancul de file dactilografiate, printre care se strecurau tot mai multe file scrise de mână.

În perioada postdecembristă am completat, am rescris, mai ales că destul de repede îmi făcusem rost de un 2.86, un computer cu dischete de carton. Îmi amintesc cum scriam și rescriam, încântată de modificarea atât de rapidă a textului. Dar, culmea, completările n-au fost de natură ideologică. Și-am să-ți explic de ce.

În inconștiența mea de-atunci, eram convinsă că romanul meu e perfect acceptabil în comunism, de vreme ce și alte cărți circulau bine-merci prin librăriile comuniste. Era proza fantastică a lui T.D. Savu, care vorbea despre o lume decăzută, apoi proza optzecistă, sumbră, înainte - Preda, Țoiu, cu trimiteri aproape directe, Animale bolnave dar mai ales În absența stăpânilor, două excepționale romane de Breban, care dădeau direct în inima sistemului, Laurențiu Fulga, depresiile sociale din Prins al lui P. Popescu, romanele lui Buzura etc. Așa că mi se părea că nu e ceva prea grav să faci și din Ceaușescu un personaj. Încă de prin liceu aveam mania să descriu portretul lui Ceaușescu pe care, la școală, îl aveam permanent în față, ca pe monstrul tutelar, imaginându-mi că descrierea mea nu este atât de transparentă, încât cineva să-și dea seama, dar mai ales convinsă fiind că și ceilalți gândesc exact ca mine. Nu-mi închipuiam că cineva îl putea iubi pe Ceaușescu. Mai ales că în discuțiile cotidiene se vorbea cu dispreț despre el: existau bancuri, era renumit pentru prostie. Iar în afară de asta, în educația mea existau multe goluri, pentru că nu aveam în familie persoane angrenate în sistem, care să-mi imprime mentalități, atitudini de autoconservare socială, tipice pentru epocă. Una este să-i auzi pe bunici că înjură regimul, așteptând să vină americanii, și cu totul alta e să vezi cum părinții tăi vin de la un serviciu comunist, tăcuți, prudenți în aprecieri etc. Or, eu nu am avut modelul ăsta. Eram singură de la 15 ani și m-am descurcat complet singură, deci nu aveam modele și nici nu mă aflam sub vreo autoritate, din care motiv și intram adeseori în belele. Dar aveam și libertăți pe măsură.

Prin urmare, Fantoma din moară a fost modificată mult, dar nu ideologic. După '89 am renunțat la multe pagini din partea întâi, care mi se părea prea stufoasă: pagini despre copilăria mea, mai ales despre Chelăreasă. Povestea fetei ucise barbar în perioada stalinistă (pe care o reiau în partea a treia foarte pe scurt) ocupa un capitol larg. Când treceam textul de pe paginile vechi în noul computer, mă plictisisem să rescriu, așa că am lăsat-o pentru mai târziu, apoi am renunțat de tot. Plus că mi se schimbase și ritmul de viață: aveam o mulțime de jocuri video, de la cele simple, la jocurile narative, între care Ultimate Word sau Wolf. Totul se petrecea cu mare viteză, încât Fantoma ocupa un loc din ce în ce mai mic în existența mea, iar de multe ori eram sigură că n-o voi publica niciodată.

Apoi, cândva, pe la începutul anilor 2000, am adăugat detalii, fraze. Am scurtat mult partea a treia, ziua nefericită a învățătorului, pentru că multe se legau de capitolul Chelăreasa, din prima parte, la care renunțasem. Dacă mă crezi, în anii postdecembriști voiam să adaug ceva important, manifest, un protest, dar de cum mă apucam de citit din Fantomă, aveam impresia că nu e nimic de schimbat acolo. Însă am tot umblat la stil, stricând de multe ori, pentru că atunci când schimbi un gen substantival, uiți de multe ori de adjectivele posibile de pe pagină, se bramburește acordul, uneori se pierde ritmul etc. Există un paragraf despre generații, scris chiar cu puțin înainte de a trimite romanul în editură, o frază retorică, despre care unii au spus că nu trebuia s-o adaug, dar pe care, recitind-o acum, pentru seria de autor, am hotărât s-o las, mi se pare ok. De asemenea, în 2002, când am luat un capitol, din care am făcut Omulețul roșu (respectiv, povestea despre Mihail, despre părinții mei etc.), am scris și un fel de epilog al părții a doua din romanul Fantoma din moară - referitor la destinul unor personaje, în epoca post-comunistă, în special Neicușoru (personaj cheie) și Lucica. Într-un fel, personaje care veneau din zilele Cernobâlului și-au completat biografia odată cu a mea, adaptându-se, maturizându-se, încheindu-și povestea. Aș putea să spun că Fantoma din moară este un spațiu pe care l-am locuit atât de mult, încât a devenit incinta în care mi-am scris toate celelalte romane.

Cu toate aceste schimbări, esența romanului a rămas neschimbată. Mai ales mesajul, căci și-acum sunt convinsă că nicio epocă nu poate fi judecată retroactiv, ci merită povestită, din singura perspectivă viabilă, cea subiectivă. Din numeroasele ambalaje pe care le capătă istoria, nu contează decât individul nud, redus la povestea lui secretă.


Text Ficțiuni Reale - Nu concep de Doina Ruști

Fiind o expresie moartă și îngropată, o spui fără să te gândești la consecințe. Nu concep să beau cafea fără să fumez o țigară. Cam asta spuneam cândva. Într-un fel așa a fost, pentru că am renunțat la amândouă. Poate acțiunile s-au înlănțuit tocmai din cauza acelui nu concep. Multe dintre automatisme, colecționate de vorbirea zilnică, prind rădăcini atât de puternice încât cu greu mai pot fi înlăturate. Ele umbresc un teritoriu vast, își aduc neamurile și devin pe nesimțite un trib dominant.