În casa noastră se afla in nuce societatea și conflictul ei major între lumea care fusese și lumea care venea

Daniel Cristea-Enache: Dacă am calculat bine, Revoluția din 1989 împarte viața Dvs. de până acum în două părți aproape egale, două jumătăți extrem de diferite între ele. Față de scriitorii mai vârstnici, ați "prins" mai puțin din regimul totalitar și mai mult din cel democratic. Față de cei din generațiile foarte tinere, aveți o experiență mai întinsă și mai profundă, "pe propria piele", a socialismului de stat.

Poate fi un atu pentru o prozatoare o asemenea imersiune în două epoci istorice, sociale și politice? Oricât de straniu ar suna, datorați sfârșitului epocii Dej și întregii epoci Ceaușescu ceva prețios din substanța prozei realiste pe care ați scris-o, ca și din propria personalitate umană și scriitoricească?

Doina Ruști: Prin facultate eram fascinată de scrierile interbelicilor și adeseori căutam informații despre continuarea activității lor sub comunism. Apoi am descoperit că era o preocupare unanimă a generației mele. Viziunea unor oameni care au trăit în sisteme sociale atât de diferite mi se părea complexă, fără să intuiesc la ora aia că și eu voi trăi în două epoci atât de diferite. Comunismul mi se părea infinit și singura consolare rămânea labirintul literaturii. Îmi amintesc cu câtă greutate am găsit date despre istoria personală a lui Cezar Petrescu. Tot așa, îmi aduc aminte cât de interesată eram de romanele populare, gen Scandal de Tudor Teodorescu-Braniște, care romane începuseră să se reediteze prin ultimii ani ai dictaturii. Am citit Gorila lui Rebreanu, mai mult din interes istoric decât literar. Era greu să ajungi la adevărata esență a unei lumi care a fost. Pe la sfârșitul liceului am citit cu dezamăgire maximă Un om între oameni de Camil Petrescu, nu puteam să accept că autorul romanului Patul lui Procust scrisese un epos (în 5 volume, bpt) atât de fad. Profesoara încerca să-i scoată în evidență valoarea și nu înțelegeam de ce, nu aveam nicio idee că voia să mă protejeze, să mă ajute să evit gafele, problemele care te duceau de multe ori direct la închisoare. În familie lucrurile erau mai tranșante, dar din păcate, mă vedeam rar cu familia. Referitor la Camil și Un om între oameni, bunică-mea spunea întotdeauna cu înțelegere: a făcut și el ce-a putut! Erau mulți oameni care se uitau la mine cu ochi sticloși în timp ce lăudau câte o porcărie și li se aprindeau imediat privirile când era vorba despre o scriere ca lumea. În felul ăsta, ca într-o rătăcire cu indicii, am trecut prin comunism. Viața mea a fost grea și de multe ori mă gândeam la o butadă care circula oral că niciun scriitor fericit nu dă opere capitale. Mizeria te stimulează, te încarcă. Nu pot să spun că experiența mea comunistă a fost vitală pentru scris, ci că în general viața complicată pe care am dus-o mi-a dezvoltat percepțiile, mi-a consolidat filozofia de viață. Sistemul comunist ca atare era simplu și lipsit de conținut. Ca să trăiești în comunism îți trebuiau niște luni până învățai metoda evazionistă, pe care o cunoaște bine oricine a trecut prin acest sistem. Restul, viața adevărată, era pe străzi, ca și-acum.

D.C.-E.: Cum vă raportați la scriitorii care - invers decât în cazul Dvs. - s-au născut și s-au format în libertatea epocii interbelice, pentru ca apoi să fie forțați să intre, la tinerețe, în totalitarismul ce avea să dureze patru decenii și mai bine?

D.R.: Un timp am empatizat cu ei, dar treptat am realizat că, în multe cazuri, bagajul interbelic se reducea la câteva maniere, la o anume eleganță în conversație. În esență, interbelicii pe care i-am cunoscut erau fie acriți, fie entuziaști susținători ai comunismului. În ambele cazuri, oameni atât de prudenți, încât nu aveai ce să înveți de la ei. La antipod, scriitorii-tractoriști, cum erau numiți disprețuitor în epocă, adică cei formați cu ideologia comunistă, erau deschiși, de gașcă și analfabeți. Nu contau. Între cele două categorii de oameni pendula totul. Totuși, din când în când am întâlnit intelectuali formați la spirit interbelic, putrefiați de cultură (ca Cicerone Poghirc), ținându-și ostentativ rangul (Simina Noica), protestatari cu stil (Mihai Ursachi), proletari și chiar activiști fascinați de boierie (mulți), dar și intelectuali veritabili, imposibil de integrat în vreo tagmă, atemporali, eterni, ca Thomas Kleininger.

Dintre scriitorii interbelici, cel mai mult m-au impresionat cei pe care i-a prins comunismul la vârsta superbă, înainte de-a intra propriu-zis în viață, iar dintre cei pe care i-am cunoscut, Nicolae Balotă mi se pare unul dintre puținii care au rezistat, pe bune, prin cultură. L-am admirat mereu pe Negoițescu, nu pentru viața de om maltratat de regim, ci pentru că fiecare frază a lui era subversivă: citeam despre Eminescu și cu fiecare cuvânt, mă conectam la o revoltă înrudită cu revolta mea. Nu-mi plac scriitorii care pe vremea comunismului se aflau în librării și în media, scriau curent în revistele literare, erau și în manuale, ca apoi, în postdecembrism, să devină martiri, de sorginte interbelică. Mulți au făcut închisoare în anii '50, dar puțini dintre ei au rămas la condiția de martiri, în număr copleșitor integrându-se în epoca ceaușistă, de multe ori devenind opresori ori căpușe de notorietate. Încât mi-am pus adesea întrebarea ce-aș fi făcut în locul lor. Când a căzut regimul comunist, am realizat că nu contează deloc principiile, devotamentul față de o epocă ori de o ideologie. Cum am spus și în Fantoma din moară, există doar oameni rezistenți și perdanți: indivizi care acționează și simpli pacienți. Iar eu am trecut prin ambele situații.

D.C.-E.: Spuneați că "nicio epocă nu poate fi judecată retroactiv, ci merită povestită", dintr-o perspectivă personală, subiectivă. Judecând retroactiv nu epocile care i-au fost date generației din care faceți parte, dar chiar traseul Dvs. existențial, biografic și creator, ați fost tentată să inițiați pe cont propriu un "proces al comunismului", așa cum se tot cerea la noi în anii '90, fără a se fi făcut?

D.R.: Există pe net un dialog cu tine, dintr-o emisiune TV (https://www.youtube.com/watch?v=psBPYCv7MAw), în care spun că revolta mea s-a oprit odată cu dictatura. Eram furioasă pe toată situația de lagăr în care trăiam: sufeream că nu pot să public, că nu pot să aflu ce se scria în lume la acea oră, că nu am timp personal etc. Dar odată cu revoluția, am revenit la esența mea adevărată, care este cea din romanul Fantoma din moară, încercând să judec lucrurile fără isterii. Or, după revoluție, apăruse o armată de răzbunători, judecători, analiști etc. Pe cei mai mulți îi cunoșteam din comunism, unde fuseseră în poziții bune. Erau oameni care lucraseră prin institutele Academiei Socialiste care acum se dădeau victime. Or, în acele instituții nu puteai fi angajat decât în două situații: element de bază al lumii comuniste (activist, cu familie bine înfiptă în aparatul opresor) ori servitor loial al acelor oameni (informator, executor, uneori agresor ideologic). Tot așa, pentru a urma dreptul aveai nevoie de dosar politic, iar facultate de jurnalism era doar la "Ștefan Gheorghiu", unde erau admiși doar activiștii. Acolo exista și singura facultate de psihologie, fiind considerată primejdioasă pentru mare masă a societății. La acea universitate din interiorul partidului, apăruseră specializări noi, pentru snobărimea comunistă, ca antropologia, mitologia, istoria mentalităților, sociologia artei. Cum pe vremea aia eram profesoară la un liceu, și aveam multe ore la seral, am descoperit că activiștii de prin județ, cei de prin sate, un fel de inspectori și supervizori ai muncii de partid de la marginea societății, dar și gardieni, mici vătășei ai aparatului opresiv își făceau seralul cu o singură speranță: să intre la "Ștefan Gheorghiu", ceea ce se întâmpla destul de des. De la ei aflam ce se studiază acolo. Foștii intelectuali de pe tractor, ai începutului, aveau acum copii care voiau să fie culți, să fie "elite", ceea ce au și devenit după 1989.

În primele zilele ale revoluției, mulți dintre foștii mei seraliști erau studenți la Ștefan Gheorghiu, iar eu îi ironizam, gândindu-mă că vor rămâne pe drumuri. Dar în zilele acelea toți studenții de la Ștefan Gheorghiu au fost transferați la Drept, la Universitate, diplomele au fost echivalate în decursul a câtorva nopți etc. Mulți își așteptau rândul ca să fie chemați la o oră târzie din noapte pentru a-și lua diploma și-a semna pentru ea. Iar unii, cei pentru care efortul fusese considerabil, simțeau nevoia să se laude.

Povestesc asta ca să înțelegi că exact acești oameni, din fosta Ștefan Gheorghiu, erau victimele care miorlăiau după revoluție. Ar fi fost o prostie să fac un proces al comunismului alături de ei. Tot victime erau chiar opresorii, specialiști formați în funcții importante, intrați până în gât în mizeria ideologică a acelei lumi. Eu însămi eram formată în școala comunistă, chiar dacă o disprețuiam maxim. Nu făcusem nimic ca să ies de-acolo. Și-atunci, de ce-aș mai fi făcut caz de asta?! Modul meu de a trece în revistă experiența comunistă - era scrisul. O primă carte a fost Mesajul subliminal (2005). Acolo cred că am încercat să pun pe masă observațiile mele legate de totalitarism. Apoi, a urmat proza, unde vorbesc despre comunism la fiecare pagină: romanele Omulețul roșu, Fantoma din moară, Lizoanca la 11 ani, Mămica la două albăstrele - cuprind toate experiența mea sub dictatură.

D.C.-E.: În acest proces personal, ce a însemnat comunismul în viața familiei Dvs.?

D.R.: E mult de povestit. Familia mea era compusă din oameni care aveau experiențe diferite, legate de comunism. Era în primul rând bunicul meu, care a stat în lagărul rusesc vreo 7-8 ani. A venit printre ultimii, refuzând să adere la comunism. Era traumatizat, vorbea puțin, asculta Vocea Americii și, de Crăciun, cu lacrimi în ochi, discursul regelui, de la Europa liberă. Odată m-a rugat insistent să stau departe de lumea comunistă, să-mi văd de scris. Desigur, la acea dată era imposibil. În orice instituție te duceai, aproape toți făceau parte din partid, iar cei 2 - maxim 3, care nu erau membri, aveau cereri depuse, iar în multe cazuri erau informatori, ținuți în afara partidului pentru a nu-și pierde credibilitatea.

Bunică-mea avea experiența cea mai complexă legată de comunism: după război, singură, cu trei copii, ridicată de la catedră și dusă la Securitate, pentru că citise din Coșbuc, știa cum să se descurce în orice situație. Avea talent pedagogic, iar asta a salvat-o din multe. Ea îmi răspundea la orice întrebare aș fi pus, dar de multe ori răspunsul ăla mă ducea în labirint. De la ea am aflat despre legionari. Știa chiar și cântecele din epocă. În interbelic fusese în străjerie, avusese funcții organizatorice și prin urmare și multe poze în uniforma respectivă. Ea reprezenta o lume dusă, dar spre deosebire de bunicul, se detașase, se adaptase, era atentă la schimbările timpului prezent și credea în moneda de schimb.

Tata, atât cât l-am cunoscut, spera să se adapteze. Ar fi vrut să facă Literele, dar facultățile ideologice erau doar pentru proletari, cum zicea în mod prudent bunică-mea. Și el era atent la viață, își făcuse oarecum loc în societate, cu o meserie pe care n-o iubea, dar care devenise indispensabilă societății - de contabil. Nu știu la ce compromisuri era dispus, căci a murit tânăr, înainte de-a împlini 35 de ani.

Mama însă era lumea nouă. Ea credea în valorile comuniste. În tinerețe pictase pancarte proletare, scrisese artistic lozinci. În casa noastră se afla in nuce societatea și conflictul ei major între lumea care fusese și lumea care venea. Cum părinții au murit tineri n-am apucat deznodământul acestui conflict, dar cu el în educația de bază am plecat în lume, aflând pe apucate câte ceva din societatea care se rostogolea necontenit.

A fost vitală experiența mea? A avut rol mai mare societatea, ideologia? Și da și nu.