Mi-l amintesc pe Ceaușescu lătrând peste toată România

Daniel Cristea-Enache: Și în anii dinainte de Revoluție, a căror atmosferă ați recreat-o atât de pregnant, literatura era văzută de foruri (uneori, și făcută de scriitori) printr-o lentilă ideologică. Nici în anii '50 nu fusese altfel: la începuturile regimului comunist în România, ajustarea literaturii la ideologia unică era obligatorie. Dar și în prezent, cum probabil ați observat, sunt destui critici și comentatori care evaluează literatura dintr-un unghi ideologic, penalizând ori sublicitând autorii care nu se încadrează într-un anumit pattern.
Elementul ideologic, în scrisul Dvs., era asimilat inițial într-o etică reactivă?

Doina Ruști: Niciodată. N-am scris ca să iau atitudine în legătură cu sistemul. Oricum subiectele pe care le abordam pe-atunci aveau destulă încărcătură subversivă. Atitudinea mea socială era reactivă. Fiind de capul meu, fără familie, fără autoritate imediată, nu aveam simțul primejdiei. De pildă, îmi amintesc de o oră de filozofie (marxistă) din liceu: profa spunea ceva de genul tinerii au datoria să fie optimiști. În filozofia marxistă nu există pesimism. Ca stare, e depășită, limitată la poezia romantică. Bineînțeles că nu puteam să fiu de acord. Discuția se lungea, o enervam pe profesoară și avem mereu nota scăzută la purtare. Dar situațiile de genul ăsta nu proveneau dintr-o atitudine de negare constructivă a ideologiei comuniste, ci din incapacitatea mea de a accepta o autoritate defectă, injustiția, opresiunile. Totuși, în timp mi-am dat seama că ideile cretine pe care se chinuiau să ni le bage în cap aveau și o latură folositoare. Mi-amintesc de o altă fază din timpul facultății. Era frig, luna noiembrie. Pe un câmp făceam manevre militare. Respectiv țineam pistolul mitralieră în diverse poziții - vă amintiți? La picior, pe umăr, ochind nu știu ce inamic, aruncându-ne pe burtă și alte chestii. Colonelul era un tip cu mansarda goală, căruia în mod evident îi făcea plăcere să vadă 80 de studente făcând manevrele inutile. Și asta timp de câteva ore. Aveam 4 ore de instrucție. Mi s-a părut inuman și i-am spus, chestie care nu era ca la școală, ci trebuia să cer permisiunea ca să raportez etc. Bineînțeles, eram convinsă, cum sunt și acum, că ne teroriza din plăcerea tipică frustraților. Opinia mea a pus paie pe foc, așa că mi-a ordonat să fac nu mai știu exact ce, în mod accelerat, în bătaie de joc. Era frig, am spus, deja eram foarte enervată, așa că am refuzat. Or, neexecutarea ordinului însemna trădare, adică tribunal militar, închisoare, adio facultate și viață. Plus toate discuțiile legate de trădarea țării, adică a partidului, a conducătorului suprem care era și comandantul armatei. Totuși, consideram mult mai grav să-l las pe piticul ăla să continue, așa că am luat PM-ul de țeavă și l-am aruncat către el, punându-l la curent cu ultimele cuceriri ale argoului studențesc. A fost un scandal înfiorător și lung. Nu voiam să-mi bat cuie în talpă, nu eram o protestatară. Ci învățasem deja că în societatea aia puteai să obții orice în numele ideologiei, făcând caz de așa-zisele principii, în care deși nu credea nimeni, absolut nimeni nu îndrăznea să le contrazică. Iar aceasta a fost și calea mea în situația dată.

Tocmai de aceea, în romanele mele nu apar teorii, episoadele nu sunt purtătoare ale unei direcții politice. Îmi plac personajele libere. Chiar și ariviștii, de soiul lui Neicușoru din Fantoma din moară, sunt eliberați de ideologic, nu se folosesc de el, nu-l utilizează nici măcar ca demagogie. Iozefina (ibidem) nu-și apără principiile liberale, nu-și expune direct aceste principii, nici măcar la începuturile colectivizării, când indignarea omului de la țară atinsese cote înalte. Manifestările personajului meu sunt prudente: le citește elevilor ei o poezie de Coșbuc. Trebuie spus aici că a fost o perioadă în epoca stalinistă când nici măcar Eminescu nu mai era admis ca scriitor de studiu. Clasicii erau interziși, cărțile lor erau arse. Iozefina alege să citească o poezie de Coșbuc, într-o perioadă extrem de agitată, când în fapt sunt confiscate terenurile agricole, iar acea poezie este Noi vrem pământ. Evident gestul ei e instigator. Dar n-am dezvoltat episodul respectiv, nu m-a interesat să scriu despre felul în care a fost folosit ideologicul în infernala epocă stalinistă, ci doar să întregesc complexitatea metodelor prin care omul încolțit demagogic învață să supraviețuiască.

D.C.-E.: Comuniștii ardeau cărți? Legionarii și naziștii ardeau cărți, comuniștii parcă le dădeau la topit, nu le ardeau...

D.R.: În timpul copilăriei, bunică-mea povestea obsesiv cum i-au fost arse cărțile în curte, lângă cuptorul cel mare. Toți ai casei au fost obligați să care în curte cărți, în coșuri și în pleduri, sub supravegherea gardienilor, pe care i-am apucat și eu, oameni din sat, care făceau rondul noapte de noapte prin rotație, iar când miliția sau vreun activist le-o cerea, veneau și supravegheau controalele uzuale, uneori percheziții sau confiscări. Episodul arderii bibliotecii a fost foarte dureros pentru bunică-mea, care aproape zilnic, când se apropia de bibliotecă, spunea: astea nu sunt cărțile noastre, biblioteca noastră a fost arsă în curte, iar eu însămi am aruncat în foc cărțile de care nu credeam că mă voi despărți vreodată. Adeseori ne arăta locul în care fuseseră arse cărțile. Aveam un cuptor larg și înalt, ca o căsuță, în care încăpea toată colăcărimea de la un parastas mare. O parte dintre cărți au fost aruncate inițial în acel cuptor. Apoi, pentru că erau foarte multe, le-au dat foc alături, lângă cuptor. În toată acea nebunie, bunică-mea a reușit să ascundă o carte, pe care mai întâi a acoperit-o cu un șorț, lăsând-o lângă ușă, ca mai târziu s-o ascundă în pod. Acea carte a ajuns până la mine - Arhanghelii lui Agârbiceanu, pe care era o dedicație romantică. Am folosit informația în romanul Fantoma din moară, numai că acolo, din motive legate de mesaj, cartea este Întunecare de Cezar Petrescu.

Și ca să închei, arderea cărților noastre nu s-a produs punitiv, n-a fost o sancțiune, ci a venit un ordin scris, citit în difuzoarele satului. Bunică-mea a fost anunțată că urma să-și arate adeziunea față de noul regim, renunțând la cărțile dușmănoase, ale defunctului regim. Cei care au executat ordinul erau analfabeți sau pe aproape, nu făceau diferențe ideologice între cărți, ci erau doar atenți să nu scape vreuna. Așa că ediția princeps Eminescu a ars peste un album al străjeriei și alături de singura carte pe care bunică-mea o scrisese.

D.C.-E.: Când voiați să faceți un personaj literar din Ceaușescu, vă pasiona ideologia lui sau profilul său paranoic-megaloman, similar în fond celui al dictatorilor din romanul sud-american, deși acolo dictatura era de dreapta, nu de stânga ca la noi? Altfel spus, erați fascinată de politic, precum un Al. Ivasiuc, sau literarul și atitudinea etică vă duceau într-acolo?

D.R.: Pentru mine, Ceaușescu era un tip prost, fără nicio ideologie. Îl uram și mă enervam de fiecare dată când intram în clasă și-l vedeam deasupra tablei. Mă enerva și mai tare că nu puteam să vorbesc cu nimeni despre asta. Nici măcar cu bunică-mea. Cum e posibil ca tipul ăsta atât de prost să conducă o țară? Nu e treaba ta, zicea bunică-mea, sunt alții mult mai proști. Omul are un defect de vorbire, dar are un crez politic etc. Ori schimba placa, luându-mă peste picior: poți să-l schimbi, să pui pe cineva mai deștept? Nu! Atunci e bine să-ți vezi de treaba ta și la revedere. Uneori totuși o apuca și pe ea râsul când Ceaușescu o lua razna și ținea discursuri interminabile. Chiar și când avea dreptate (ca în '68, după invadarea Cehoslovaciei), pentru mine tot un om fără creier era, mi-l amintesc lătrând peste toată România, din difuzoarele atârnate pe stâlpi, ca unul care repeta o lecție învățată la limită. Chiar și cei care acceptau că e un tip fără creier o spuneau surâzând, ironizându-l mai degrabă pe tema educației lui labile, care generase o serie de bancuri. La școală nu puteai să vorbești despre Ceaușescu decât la superlativ. Era personajul omniprezent, care îmi halea tinerețea. În spatele acestui maimuțoi ridicol se afla multă lume care își făcea viața frumoasă. Nu cred, sincer, nu cred că în societatea aia avea cineva vreo... ideologie.

Desigur, aveam o moștenire, un bagaj căpătat în familie, care mă îndrepta categoric spre dreapta, încât revoluția din decembrie m-a găsit regalistă. Dar nu după mult, m-am trezit iarăși în mijlocul aceleiași lumi pentru care principiile de orice fel nu sunt decât niște pancarte, exact ca cele pe care le cărau la manifestațiile comuniste, în numele lui Ceaușescu, figură goală, ca un șoșon purtat la greu, aruncat la gunoi, ca apoi să fie repus în circulație pe post de galoș cu valoare istorică.

Stânga e utopică. Ideologia de tip socialist duce mai devreme sau mai târziu la oligarhie. Cultul egalității între oameni face loc mai repede nulităților să urce în poziții sociale privilegiate, iar dictatura proștilor se transformă rapid în luptă de clasă.

Dreapta face elogiul inteligenței, al elitelor, iar sub acest pretext potențează clica privilegiaților, făcând-o de nesuportat (număr mare de politruci, taxe, pseudo-elita intelectuală etc.), ceea ce până la urmă duce la aceeași dictatură a celor mulți și neșcoliți.

În momentul de față oricum nu mai există ideologie de dreapta sau de stânga, ci un extremism generalizat, popular, aplicat aberant.

Dincolo de orice ideologie se află însă acei oameni cu instinct de autoconservare, care, la nivel cultural, au creat mereu o alianță pragmatică, bazându-se mimetic pe umbra valorilor tradiționale.

Am făcut această paranteză ca să explic următorul lucru: observasem de timpuriu că principiile socialismului erau doar praf în ochi. Or, într-o societate fără perspectivă, tot năduful omului obișnuit își caută alinarea în revolta față de conducător. Pe acest fond, Ceaușescu devenise pentru mine un monstru, nu prin ceea ce era, ci prin omniprezența apăsătoare, exact cum spun în Fantoma din moară: "Mi-era foame, mi-era greață, și în ceafă mă lingea încet limba lui Max."

Prin liceu, în special prin orele de chimie, în loc să iau notițe scriam la finele caietului portrete în care Ceaușescu lua forme din ce în ce mai monstruoase. Devenise personajul meu negativ. Îl poreclisem Max (de la maximus). După revoluție, am realizat că o lungă parte din viața mea s-a dus cu acest personaj opresiv. Atunci am adăugat următorul pasaj în roman:
"Ar trebui să-mi fie jenă de antipatia pe care i-am purtat-o, de toată repulsia pe care am resimțit-o în clipele cleioase, în care limba lui mi-a mângâiat ceafa și mi-a smuls gândurile. În fond, Max a fost cea mai apropiată ființă, singura interesată de mine. Cu el am petrecut mai multă vreme decât cu părinții. El a fost Dumnezeul meu. Vomitiv, apăsător, vinovat. Dar mereu alături. E păstrătorul gândurilor mele și, de ce nu, ale altora ca mine. Alte zeci de mii de inși au avut un Max al lor, au trăit puși la zid [...]. Și poate că visele acestui Pavel, cam insolent și neguros, n-au fost decât întâlniri secrete din acea parte din mine, amorțită, dar capabilă să simtă tentaculele unei fantome ascunse în carnea morii. Între zidurile roșii, sub bagheta unei stafii omniprezente nimeni nu poate să-și asume riscurile libertății. Buni și răi, la grămadă, toți se cuibăresc cu mulțumire sub același ambalaj pe care e desenată fața vicleană și nerușinată a unui Max trecător, ca și ei. Căci Max nu este decât marca unei istorii epuizate, deja aruncată la gunoi ori rămasă într-un blog, într-o carte, într-o arhivă, pe care n-o citesc decât oamenii convinși, ca și mine, că acolo este vorba despre ei. Ca și cum, sub soarele egofiliei globale și-ar pierde cineva timpul să scrie despre altul!"

D.C.-E.: Ce rol dați, "la rece", ideologicului în cărțile pe care le-ați publicat după 1989, în condiții de libertate a expresiei?

D.R.: Niciunul dictat de libertate. Deja în Lizoanca la 11 ani lumea e în descompunere. Rolul "fantomei" este luat de familie, temă obsesivă în toate romanele mele, ca loc infernal. În romanul Mămica la două albăstrele fac cel mai bine trecerea de la fantoma ascunsă în moară la rolul opresiv pe care îl are familia. N-am avut nevoie să transmit ideologii, principii. A fost suficient să spun o poveste, plastă într-o lume defectă, în care nimeni nu are idoli, mentori, valori. În cărțile mele nu există biserică, școala e alterată, iar d-na Luminița se hrănește cu studenți. Și în romanele mai vesele, despre epoca fanariotă, păstrez tiparul, în ciuda atmosferei parfumate. Ideologia mea se limitează la nivel etic. Nu povestesc ca să ilustrez idei, ci orice poveste are în subteran filozofia mea de viață.

D.C.-E.: Cât de relevante sunt convingerile Dvs. politice, personale, pentru construcția personajelor și a lumii lor?

D.R.: Lumea pe care o visez este cea din Omulețul roșu, cu școala transformată în loc de socializare și educație socială. Nu de informație ducem lipsă, nu de surse de informare, ci de educația grupului, de rafinarea relațiilor. De aici începe noua societate. Referitor la personaje, cred că Zogru sintetizează cel mai bine valorile lumii moderne în care ne-am format, însă principiile sale sunt motivate emoțional și inutile în praxisul vieții. În continuarea lui, vin Leun (din Manuscrisul fanariot), Pâtca (din Mâța Vinerii) și Mărmănjica (Homeric). Toate aceste personaje sunt fețe ale tinereții mele, pe când credeam într-un viitor strălucit. Cu toată acțiunea malefică, personajele negative din romanele mele acționează în numele unor principii, care nu sunt ale mele, dar pe care m-am străduit să le reconstitui. Cristel (din Lizoanca), răzbunător, lipsit de sentimente paterne, și-a consolidat filozofia de viață pe Nu zaieț, nu pagadi! (din desene animate), Greblă, în ciuda legăturii lui pedofile, este printre puținele personaje cu empatie față de suferințele celorlalți. Negurosul Pavel, din Fantoma din moară, adoptă principiile socialismului pentru a-și acoperi suferința de a fi mediocru, iar cu prima ocazie își torturează învățătorul. Există personaje care preiau din crezul meu de independență, în special femei (Laura din Omulețul roșu, Adela din Fantoma din moară, Despina din Homeric, Caterina din Mâța Vinerii). Chiar și personajele abia schițate, din Depravatul din Gorgani sau din Ciudățenii amoroase, cam toate, ca și mine, au o dorință intensă de libertate și încredere uneori nejustificată în forțele lor și în clemența semenilor.

În principiu, fiecare personaj e parte din mine sau proiecție a întrebărilor și dilemelor mele, dar filozofia lor de viață e dictată de rolul epic al fiecăruia, de modul în care mi-am propus să-l fac să evolueze.