Nimic nu are importanță pentru mine, în afară de cititorii mei

Daniel Cristea-Enache: Memorabilă "runda" în care ați vorbit (ați scris) despre Nicolae Ceaușescu. Un personaj, culmea, regretat de mulți români, dar care generației mele i-a desfigurat pur și simplu copilăria și adolescența.
Suntem la finalul acestui dialog amplu, pentru care vă mulțumesc. Am aflat că Editura Litera a inițiat o serie de autor (de autoare) Doina Ruști, în care vor reapărea cărți ale Dvs. mai "vechi", în ediții noi; și probabil și romane sau cărți de povestiri la care veți lucra de acum încolo. Ați evocat odiseea găsirii unei edituri pentru Fantoma din moară, atât în ultimii ani ai epocii lui "Max", cât și în primul deceniu post-comunist. Iar acum, iată, reeditați Lizoanca la 11 ani și alte cărți în seria de autoare de la o editură importantă precum Litera.
Este ceva circular, simbolic, în recompensarea unei scriitoare, după atâtea eforturi, prin chiar condițiile de publicare?

Doina Ruști: Recompensele și întâmplările simbolice sunt doar în mintea noastră, iar un scriitor are șanse mari să cadă în capcana interpretărilor, să-și construiască o poveste a ascensiunii sale. Am încercat să mă feresc de asta, în general, să intru în arhitectura conflictului care generează orice progres; din acest motiv nici n-am răspuns detractorilor mei, ca să nu mă uzez. Am observat că s-au înmulțit, tocmai pentru că n-am răspuns, însă cred în forța operei și cred cu adevărat că un om fără operă nu rămâne în istorie. Mă refer la istoria literară. Viața ne-a arătat că mulți tipi simpatici și capabili să creeze în jurul lor oarecare atmosferă își lasă numele pentru un timp. Dar eu aș vrea să rămân prin operă și nu prin cancanuri spumoase ori prin răutăți epidemice.

Recurent în evoluția mea este că mereu am avut pe urmele mele haite isterice, mai ales scriitorași complexați, care au impresia că drumul lor este închis din cauza mea. E de-a dreptul comic, mai ales că locul lor e deja hotărât. În plus, vor veni în curând alții, mult mai buni decât mine, în timp ce scribii ofensați vor fi exact în același loc: în locul lor.

Și tot repetitiv în existența mea scriitoricească este și că am încercat mereu să-i ajut, să-i sprijin pe ceilalți scriitori. Și aproape de fiecare dată a fost la fel: niciun scriitor nu vrea să fie ajutat, ci vrea să fie singurul, un scriitor absolut, cu o operă-moț, al piramidei literare. Poate e un simptom venit din anii lungi ai totalitarismului sau poate doar o anomalie a acestui timp dereglat. În tot cazul, fiecare scriitor se vede acolo, în vârf, din care motiv lipsește total respectul față de scrisul altuia, capacitatea de-a selecta valoarea. Ori de câte ori am întins o mână, a fost pierdere de timp.

În situația dată, evoluția mea seamănă cu o fotografie în care alerg fără să mă uit în urmă. Asta e în afară, la vedere.

Cât privește recompensele, pentru mine există una singură: am cititorii mei. Acesta este lucrul care contează cel mai mult și a fost un drum greu, pentru că am ajuns la public cu mult efort: nu am avut o rampă de lansare, nu m-am aflat între scriitorii promovați prin programe naționale. Cu fiecare carte mi-am lărgit publicul, cam în același fel. Îmi aduc aminte că la primul roman, Omulețul roșu, lumea era reticentă, iar eu, la fel ca mulți alți scriitori, cum aveam o după-amiază liberă, plecam cu sacoșa de cărți să le dau unor critici vizibili. Unul dintre ei erai tu. Cred că la nivel de 2004, când mi-a apărut romanul, erai cel mai bine cotat critic de întâmpinare. Mi-aduc aminte că te-am căutat în mai multe rânduri, iar în cele din urmă ți-am trimis cartea la facultate. Am fost foarte dezamăgită că n-ai scris. Dar astfel de dezamăgiri trăiam zilnic. În paralel cu activitățile astea, am început să primesc e-mailuri. Era vremea mesajelor pe net, trăite cu mare entuziasm. Oameni pe care nu-i știam îmi scriau epistole lungi, despre Omulețul roșu, cu o convingere dezarmantă, că în roman era vorba despre ei. Abia începuse să apară noua proză, conectată la evenimente unanim cunoscute, or, în roman erau fapte pe care le trăiserăm toți: apariția internetului, primele corespondențe, prima îndrăgosteală pe net, industria ilicită de CD-uri cu filme și muzică, programele spectaculoase de compoziție muzicală, criza economică, schimbările politice etc. Cu unii dintre corespondenții de atunci am rămas prietenă până azi. Ei au constituit baza receptării mele.

Dar începusem să frecventez și lumea literară, prin câțiva scriitori care primeau în grupurile lor și debutanți: Ioan Groșan, Buduca, Iolanda Malamen, Gabriel Dimisianu, Dan C. Mihăilescu, plus alții, ca mine, între care Aldulescu, Soviany, ori scriitori deschiși, de genul lui Cristian Teodorescu, plus angajații de la Muzeu, între care Ioan Cristescu, Ofelia Creția. În primul rând poeții douămiiști m-au primit bine. Atunci i-am cunoscut pe Răzvan Țupa, Elena Vlădăreanu, Komartin, Cipariu, Șerban Axinte și mulți alții, pe care mi-i amintesc încă așa cum erau la începuturile lor, nealterați de lupte literare, de prejudecăți. Începusem să-mi lărgesc cercul prin universitari. Țineam cursuri la Litere, încă de dinainte de 2000, și mă împrietenisem cu multă lume pe-acolo, mai ales cu cei din jurul lui Dan-Horia Mazilu, dar și cu Liviu Papadima, Eugen Negrici.

Abia după ce mi-a apărut Zogru (2006), am înțeles că publicul cititor nu se află în lumea literară. Chiar am în minte un episod de la Groapa, cârciuma de la Muzeu, unde se adunau scriitorii: într-o seară a apărut un prozator de la Iași, cu sacoșa de cărți. Scrisese dedicație pe fiecare carte, venise acolo pentru anumiți scriitori. Imediat ce-a plecat, au început lecturile din carte, comentariile, și-a urmat nota, îmi amintesc și azi - nota 6. Era un verdict, pe care îl demontai greu. Periodic, după aceea de câte ori venea vorba despre acel scriitor discuția începea de acolo: dacă a depășit sau nu nota 6. Scriitorii aflați pe val au fost mereu răi. Dar aici simt nevoia să fac o precizare: ceva proletar încă persista în generația aia, o mică reținere. În plus, nimic nu era de durată, orice etichetă negativă putea fi dezlipită. Spre deosebire, generațiile de azi, aflate pe valul literaturii, în primul rând că, în proporție foarte mare, nu sunt formate din scriitori, ci din planners, creatori de etichete și de ierarhii. Zilele trecute, o femeie care n-a cunoscut iubirea, una dintre multele imitatoare de literatură, le-a cerut unor postaci să denigreze un scriitor. Iar ăia chiar au început să scrie mizerii pe net. Te întrebi de ce, cum i-a convins? Prin șantaj și melodramă, aflate la ordinea zilei: ca să rămână în grup, ca să publice pseudo-literatură, ca să aibă etichete favorabile în continuare. Îi spun acelui scriitor ostracizat să nu se impacienteze: suntem deja foarte mulți cei care știm că nimeni nu înjură pe gratis. Când un tip înjură pe net, înseamnă că e dereglat și atât. Dar când un grup își canalizează indignarea într-o singură direcție, atunci, în mod sigur, e vorba despre bani, despre interese imediate. Nu sunt haite, ci servitori care își fac treaba și-atât.

De prin 2006, am început să abandonez trimisul de cărți și să mă concentrez pe întâlnirile cu cititorii reali. Aveam timp puțin, dar cum prindeam o zi liberă mă duceam pe unde eram invitată. Unul dintre primele mele evenimente a fost la Facultatea de Litere din Suceava, unde Claudia Costin ținea un colocviu de mitologie. Acolo am vorbit cu studenții despre Zogru. Apoi a urmat întâlnirea cu studenții de la Torino, grație Dicționarului de simboluri din opera lui Eliade, după care deja se lucra prin universitățile europene. Am început să fac turul facultăților de Litere: Daniel Vighi, Constantin Dram, Dorin Popa, Mihaela Ursa - au fost printre primii universitari care mi-au organizat evenimente mari. Cu fiecare carte, pentru că tot m-ai întrebat despre întâmplări ciclice, mi-am înmulțit cititorii - prin întâlniri, ducându-mă oriunde eram invitată.
Din 2007 am început să fiu tradusă, iar evenimentele internaționale mi-au adus alți cititori. În principal, fundații culturale, apoi ziariști, universitari și chiar și politicieni (ca Susanne Kastner) mi-au organizat evenimente în Europa. Uneori și ICR, dar mai ales ambasadele noastre au fost mai miloase cu mine.
Adevăratul salt al unui scriitor începe atunci când trece de un număr considerabil de vânzări. O cifră bună pentru început este 10.000 de exemplare. Desigur, acest lucru poate să rămână fără urmări. E posibil să vinzi multe cărți, să ajungi la multă lume, dar cartea să fie atât de proastă, încât tot efortul să fie zadarnic. Următoarea nu ți-o mai cumpără nimeni. Dacă însă ești scriitor bun și ai șansa unor vânzări considerabile, atunci da, e posibil să-ți începi ascensiunea reală de scriitor. Dacă o carte se vinde în câteva sute de exemplare, cu mult tam-tam, cu gălăgie pe net - e zero barat. E o picătură într-un ocean. La următoarea carte, trebuie s-o iei de la capăt. Am aflat greu acest lucru, abia prin 2015.
Apoi, aș mai vorbi puțin și despre promovare. Scriitorul de pretutindeni se promovează singur. Cei mai mulți își fac 100 de conturi pe varii nume, ca să ai impresia că sunt citiți. Alții au în spate grupuri, librării, oameni care depind de ei, iar aceștia fac continuu lobby pentru acei scriitori. Am respins din start autopromovarea mascată. Scriitorul de genul ăsta e ca o maimuță care umblă cu o rochie transparentă, făcându-și iluzia că e îmbrăcat. E doar un mod de a-ți insulta cititorul. În ceea ce mă privește am ales munca cinstită: mă promovez singură, în principal citind din opera mea ori scriind. Totul e sub numele meu, la vedere. Aceasta sunt eu, aceasta e opera mea. Restul ține de cititor. Desigur nu e ușor: înregistrez, editez, postez. Nu fac asta ca să-i enervez ori ca să atac "geniul" scriitorilor închipuiți, ci pentru că am deja cititori. Pentru ei mă filmez, cu ei stau de vorbă, la cererea lor o fac. Totul se petrece pe pagina mea, unde vine doar cine are chef s-o facă. Nu postez pe peretele altcuiva, nu oblig pe nimeni să mă asculte. Și asta pentru că am deja cititori.
 
Ca să-i găsesc a fost greu și-am făcut-o aproape exclusiv prin scrisul meu.
 
Nu mai știu dacă îți aduci aminte că odată aveam eveniment împreună, la un târg de carte. Tu îi prezentai atunci pe scriitorii Polirom din primul pluton. Aveam deja ceva notorietate, tiraje bune și premii. Eram un scriitor strigat pe stradă. Dar n-am invitat pe nimeni la acea lansare. Erai indignat. Ziceai că e nebunie curată să ai lansare și să nu inviți oameni. Dar pentru mine era un experiment: ora nu era cea mai bună, afișul nu era la vedere, lansarea nu fusese anunțată în presă; așa că voiam să văd câți oameni se opresc dacă mă văd/ aud vorbind. Și-au fost câțiva, între care Cris Isal, pe care atunci am cunoscut-o, dacă-ți amintești. Însă aceia erau cititori reali, care știau ce scrisesem, știau personaje, secvențe, aveau critici și laude. Erau reali. De la ei, mai exact de la studiul ăla de piață, ca să mă exprim pretențios, am început să-mi urmăresc cititorii, să înțeleg ce, cum se citește.
Principalii mei cititori sunt profesori, studenți, medici, iar mai nou elevi de liceu, după ce povestirea Platanos mi-a adus un număr considerabil de cititori. Dacă trei cititori mă cheamă la o discuție, mă duc, sunt interesată de toată lumea care are legătură cu scrisul meu. Pe la lansări, târguri de carte, știu precis cine m-a citit. Mă uit în ochii unui om și văd un strop din mine. În special cei care mă detestă nu m-au citit. Știu precis că oamenii care mă citesc nu mă vor detesta niciodată. Sunt lucruri pe care le-am aflat în timp care mi-au întărit încrederea în viitorul cărților mele. Într-o noapte am stat ore la o discuție cu un club de lectură. Altă dată am făcut un drum lung pentru un cititor, aflat la sute de kilometri. Citesc tot ceea ce-mi scriu, ceea ce-mi recomandă. Nicoleta Teodorescu este cel mai critic cititor al meu. Nimic nu are importanță pentru mine, în afară de cititorii mei. Iar legătura dintre noi este o constantă în viața mea scriitoricească.
 
Restul recompenselor sunt trecătoare, depind de conjuncturi, de politici. N-au importanță, crede-mă.

D.C.-E.: Sunteți mulțumită că v-ați impus ca scriitoare în condiții de libertate și de piață liberă, iar nu în sistemul totalitar-etatist dinainte de 1989?

D.R.: Probabil că mi-ar fi fost jenă astăzi, dacă reușeam să public sub comunism. Am observat că mulți scriitori, care publicaseră pe la finele dictaturii, au intrat într-un soi de culpă și n-au mai publicat nimic după aceea. Da, sunt destul de fericită că am publicat în postdecembrismul eliberat de cenzură și pot să mă laud că am apucat niște ani buni, de relativă libertate. Cam până la apariția blogurilor/ platformelor plătite mai întâi de edituri, apoi de grupuri, adică în jur de 2009, când am intrat sub alt tip de teroare.

D.C.-E.: How do you feel ca autoare a unui roman precum Lizoanca la 11 ani, cu a cărui reeditare se deschide seria de la Editura Litera și care a fost deja tradus în mai multe limbi?

D.R.: Recitindu-l azi, am fost un pic surprinsă. Romanul acesta este scris pe când încă nu reușisem să-mi public Fantoma din moară, dată la editură, cu contract, dar amânată și încă fără certitudinea că va apărea. Oricum, aștepta din anii 80, iar acțiunea asta se petrecea la începutul lui 2008. În august, când Fantoma din moară se pregătea să intre la tipar, am început să scriu Lizoanca la 11 ani. Fusese mai întâi un studiu, prezentat la un colocviu universitar, la Cluj, apoi a devenit roman la cererea editurii Trei, unde a și apărut în februarie 2009. Anul acesta, la 15 ani de când am scris Lizoanca, am făcut o lectură specială, înregistrând un audiobook pentru Voxa. Am citit mai multe zile, într-un studio, iar cu fiecare întâlnire, acolo, la lumina veiozei, în fața microfonului, m-am întors puțin câte puțin la timpul în care am scris, am gândit personajul. Cel mai mult m-a bucurat faptul că deși povestea este curgătoare, se păstrează sensul pe care i l-am imprimat, construind micronarațiunile interioare, care se leagă până la capăt. Acest lucru l-au remarcat și exegeții versiunilor traduse, mai ales în Spania, unde am avut cronici foarte bune. Cum mă simt acum? Destul de fericită că n-am alterat subiectul, dar și mai fericită c-am făcut din el literatură.

"Se gândi la gleznele negre, înnămolite în prundurile Neajlovului și un val de lacrimi îi încălzi ochii. Nu voia să plângă, dar dulceața care îi cuprinsese gâtului îi împâclea acum mintea. Cineva nevăzut o strânsese la piept, iar în îmbrățișarea aceasta erau cuprinse zilele însorite și clipele de umilință, praful ușor al uliței, prin care tatăl ei o târâse, prinsă în crăcanul de dud, fața omenoasă a polițistului, mâinile nesigure ale lui Greblă. Și, mai ales, trupul tremurat al gușterului, despre a cărui soartă nu avea să mai afle ceva." (Lizoanca la 11 ani)


Jana se uită peste gard și văzu umbrele alergând la trap, pe ulița saivanului, gândindu-se că ea avea câțiva coceni pentru foc și o mână de fasole, putea să fie liniștită cel puțin două zile. Apoi aruncă o privire și în sus, spre moară, în întunericul cald al lunii iunie, iar în cele din urmă se întoarse în casă, unde fantoma ei aștepta, îndrăgostită, pe patul înalt, cu saltea de paie proaspete. Avusese o seară grea, căci Grigore îi trimisese învățătoarea pe cap. Luă banii albaștri, pe care îi lăsase Lucica, și scoase două sute deoparte. Ăsta, era câștigul ei. Restul de 600 trebuia să-i dea milițianului. Jana era obosită și liniștită ca un mâț adormit. Își puse pe bâjbâite cămașa lungă, de finet galben, și se strecură în pat, căutând cu nasul pieptul păros al bărbatului ei. Știa prea bine că nu este decât o fantomă, dar nu-i păsa și nu-și bătea capul nici măcar cu ceea ce ar fi putut să creadă fata ei, care era oarbă și incapabilă să-și vadă tatăl, întors din morți.
Lucica se gândi inițial că ochii veniseră să-i vestească nașterea, ca pe un act miraculos, dar pe măsură ce treceau zilele devenea tot mai abătută și odată cu ea și ei, intrați într-o toropire ca de moarte. Avea un semn de la Dumnezeu, dar acesta nu-i anunța venirea pe lume a unui alt Iisus, ci a unei ființe care se plămădea din sămânța detestată a celor trei bărbați care o călcaseră în picioare. Vedea cu mintea spațiul secret, în care stătea ascuns ceasul ființei ei și al șirului de avataruri nenăscute încă, și își imagina cum se amestecă moleșitor, nasul retezat al vicelui, buzele cojite ale milițianului, ochii cețoși ai lui Fane, și dincolo de ei, fruntea murdară și înaltă a lui Gabriel Neicușoru.

Potrivi perdeaua pe pervazul ferestrei, să fie sigură că nu rămâne nicio crăpătură și începu să se dezbrace, ignorându-l aproape cu totul pe tatăl ei, care moțăia ca un morcov ofilit pe scaunul lui de pe sală. Prin ușa deschisă, Lucica își privea părintele drept în ochi, fără să se mai întrebe dacă el o vede sau nu. Trecea zilnic pe lângă el și se apleca asupra lui, îi ștergea saliva adunată pe bărbie, iar din când în când îi șoptea cald:
- Tăticul meu, tăticul meu, ce faci tu, tăticule, singur și neputincios, aici, pe scaun?
Păun Ionescu nu răspundea imediat, o privea cu buzele întredeschise, prin ochii lui, încrețiți de crivăț, apoi, ca și cum s-ar fi trezit dintr-o dată spunea invariabil:
- Nu mi-e foame, tată, mai stau și eu aicișa.

Lucica venise de câteva ore de la școală și se învârtise prin casă ascultând vibrațiile surde pe care le trimiteau cele 6 perechi de ochi somnoroși, mai mult chiar, intrați în amorțire. Știa care este cauza acestei moleșeli și se simțea responsabilă și datoare să îndrepte lucrurile.
A doua zi, în ziua de 16 iunie, care nu era una cu cine știe ce semnificații, ci doar prima zi de vacanță, se întâmplară două lucruri ieșite din comun.

În primul rând, satul fu luat cu asalt de buldozere galbene, în urma cărora se mișca legănat o macara, iar după ea, duduiau câteva tractoare și remorci. Pe lângă elefanții de fier, se mișcau tineri, în salopete albastre, purtând niște caschete de plastic, colorate, nou-nouțe, ca bomboanele, încât lumea din Comoșteni crezu că se face un film. Peste toți comanda un tip atletic, îmbrăcat în costum negru, care dădea ordinele printr-un megafon, cum nimeni nu mai văzuse încă. Omul era Paraschivescu, pe care Nini îl trimisese să dărâme moara.
Peste Comoșteni plutea un parfum discret, ca o boare ridicată din inima buruienilor de vară, iar oamenii nu erau nici veseli nici triști, doar preocupați de noua stare de spirit care îi lega, fără să-și dea seama, de ruinele morii, atâta vreme cât ea făcea încă parte din viețile lor. Dispărută într-o singură dimineață, crucea roșie continua să trăiască în memoria fiecărui ins, care trecuse pe lângă zidurile groase, gândindu-se la stafia cuibărită acolo, temându-se ori sperând. Nimeni nu se îndoia că între zidurile morii se adăpostește un spirit, înrudit cu spiritul lui, născut din fericirile ori nefericirile mai multor generații. Și nu se înșelau. Exista un suflet al morii părăsite, care ieșise în lumina de iunie, temător și împărțit în corpuri plutitoare, găsindu-și cu timiditate ori cu bucurie un loc statornic, în carnea vie a unor oameni, care, nu doar că nu contau pentru istorie, dar care nici pentru ei înșiși nu mai însemnau ceva.

Al doilea eveniment se petrecu aproape de asfințit, adică după ce fusese eliberat locul morii. Exact la ora 12 apăruse un individ să filmeze ce rămăsese din moară, iar Paraschivescu înțelese imediat că îl trimisese superiorul său ca să-l verifice. Așa că ceru ajutor lui Căruțașu, care scosese toate echipele de oameni din câmp și-i puse să încarce molozul în remorcile înșirate până în Valea Popii. Macaraua aduna și ea bucățile mari, iar când au dat de roțile uriașe de piatră, soarele era la apus.

Tocmai când cobora soarele peste saivane, Lucica ajunse în dreptul morii și privi pământul, însemnat de urmele roșii, ale cărămizilor sparte, apoi ridică ochii spre cerul albastru, care cobora spre râu. Se uită spre Costică plutonierul, care mergea un pas în urma ei, și apoi spre corturile costorarilor. Totul părea real, mai puțin locul pe care se ridicase moara și care părea proaspăt ras. Mai întâi a vrut să întrebe, dar chiar în momentul următor înțelese că ea era cauza dispariției morii. A ei și a ochilor de foc.
Pe Lucica o atinsese suflul morii într-un moment de suferință și de panică.

În dimineața de 16 iunie s-a trezit ca de obicei, puțin înainte să răsară soarele. A făcut ceaiul pentru tatăl ei, l-a așezat pe noptiera de nuc și, apoi, a privit prin geamurile care dădeau spre grădină, împreună cu ochii ei foșnitori și somnoroși.

Când buldozerele intrau în sat, cutremurând pământul, Lucica simți cum se răscolește mormântul săpat în carnea ei. O cuprinse amorțeala, iar din tâmple îi ieșiră săgeți înflăcărate care făceau ca ochii divini să intre într-un fel de agonie. Cu genunchii tremurând, zguduită de lupta pe viață și pe moarte care se dădea în uterul ei, Lucica se ghemui pe o canapea, în camera dinspre grădină, unde tatăl ei nu venea niciodată. O durea sufletul la gândul că el ar fi putut să afle de avort.

Nu dură mult până când dintre pulpele albe și, în mod neașteptat, înmuiate, începu să curgă sângele. Lucica se așeză pe găleata de plastic, ca pe un scaun, urmărind mental cum cad din ea cheagurile de sânge, ca niște bucăți de budincă.

La doar o sută de metri, Paraschivescu dădea ordin să fie dărâmată moara. Lucica văzu cum ochii aurii și greoi se adunară în fața ochilor ei, ca un stol de vrăbii speriate. Din ea se scurgea viața nedorită, iar capul îi era încercuit de foc, vintrele îi erau frământate de niște mâini de piatră. Apoi ochii ei dumnezeiești se spulberaseră. Era complet singură, așezată pe găleata albastră, iar în preajma inimii simțea cum se zbat zeci de aripi speriate. Ar fi putut să fie ochii ei clipitori, dar acest lucru i se părea peste putință. Se simțea epuizată. Avea impresia că inima nu-i mai funcționează, ci, mai curând, că e ținută din două părți, de cohorte minuscule de lilieci. Își făcu un bandaj grosolan, din cearșaful vechi, care stătea împăturit pe canapea, îl îndesase între picioare, apoi adormi, învelită în pătura groasă, ca într-o coajă de nucă verde.

A dormit până la apus. Nu știuse nici de ea, nici de tatăl ei, care rămăsese și el toată ziua în pat, flămând și întristat, că moara fusese demolată.

Pe la asfințit s-a trezit limpezită și puternică. A luat găleata s-o arunce, chiar se gândea s-o îngroape cu totul, ca să nu-și mai aducă niciodată aminte de ea, dar când deschise ușa, dădu cu ochii de Costică, plutonierul.
- Bună ziua, d-na Lucica, adică mai bine seara, că ziua s-a cam dus. Bărbatul era destul de încurcat, pentru că o vedea pe Lucica prin ochii fiului său, pentru care ea era tovarășa, adică învățătoarea lui, de care nimeni din casă nu avea voie să spună ceva rău.

Lucica nu răspunse, ci înlemni cu găleata în mână. Plutonierul văzuse lichidul roșu, dar părea în continuare binevoitor.
- D-na Lucica, cum să vă spun, am venit să vă iau la secție. V-a reclamat cineva c-ați făcut avort. Și pentru că învățătoarea continua să privească înspăimântată în ochii lui ezitanți, Costică mai băgă de la el: și lu' dom șef îi pare rău, dar n-avem ce să facem, e o reclamație cu amănunte.
- Ai venit să mă arestezi? întrebă, în sfârșit, Lucica.
- Da, doamnă. Luați-vă ceva în picioare și să mergem.

Învățătoarea vru să se-ntoarcă, dar milițianul îi spuse la fel de blând:
- Lăsați găleata aici, c-o aduce soldatul.

Și abia atunci ea înțelese că nu mai are scăpare.

Se duse în fugă și-și sărută tatăl care stătea încă pe pat, supărat și singur. Ar fi vrut să-i dea ceva de mâncare, dar cum nu aveau nimic, se grăbi să iasă, ca să nu mai aibă sub ochi fața împietrită a bătrânului, care va muri din cauza ei.

Își puse sandalele albe, își netezi rochia înflorată în care dormise, și care avea o pată mică de sânge în spate, și-o luă înainte, cu plutonierul și soldatul în urma ei.

Abia în dreptul morii înțelese, în sfârșit, adevărata forță a istoriei, în care prindea rădăcini singurătatea ei. Moara dispăruse. Această dispariție inexplicabilă nu putea fi decât o consecință a faptelor ei. Crezu din tot sufletul că Dumnezeu o abandonase. Pe pământul înroșit de praful cărămizilor se vedeau din loc în loc tulpinile frânte ale oțetarilor, iar gardul lui Rafailă era căzut la pământ ca și cum ar fi trecut taifunul. Și atunci, după ce privi în dreapta și în stânga, fără să-i vadă pe oamenii care se opreau pe marginea drumului să privească după ea, pe obrazul palid începură să-i alunece lacrimile, ca niște picături de arsenic.

În apusul zilei, Lucica înainta pe drumul tăbăcit, iar în urma ei pășea trist soldatul, ținând cu grijă în mâna dreaptă găleata albastră a vinovăției ei.

Aceste două evenimente ale zilei de 16 iunie 1986 - demolarea morii și arestarea Lucicăi - au rămas legate în memoria oamenilor, așa după cum moartea lui Dej mai anină încă de silueta nerușinată a lui Mircea Buțescu și după cum apariția însăși a fantomei fusese multă vreme asociată cu asasinarea lui Maxu. Lumea își mai aduce aminte încă ziua în care au venit buldozerele, mai cu seamă momentul asfințitului, când pe cerul de vară se ridicase praful roșu al morii, în timp ce pe găleata amenințătoare, de plastic, se încleștase palma de fier a unui soldat calm și trist, care plutea în uniforma lui albastră, pe urmele de neșters ale unei învățătoare de țară.