Am fost probabil un revoltat, fără să mă bat cu pumnii în piept

Am venit pe lume la începutul primului an de după Al Doilea Război Mondial, la 6 ianuarie 1946, zi sfântă pentru creștini, într-un sat prahovean, Filipeștii de Pădure, fără îndoială un colț de rai, cu dealuri cu livezi de pruni, sonde mulțime și oameni minunați, dar despre care nu pot spune prea multe, eram foarte mic când părinții mei s-au mutat în Ploiești, unde mi-am petrecut anii până am ajuns la facultate, în București. Am însă o amintire pregnantă: mă văd stând în șpilhozen pe treptele de piatră care urcau spre pridvorul unei case ale cărei dimensiuni nu le țin minte, de-o parte și de cealaltă a treptelor erau leandri și arbuști de liliac, mă îmbăta parfumul, nu-mi dădeam seama, răsfoiam o carte colorată cu desene cu păsări și animale, dau foaia și pe pagina din dreapta mi se înfățișează o pasăre enormă, neagră, probabil o cioară, cu aripile desfăcute. Probabil m-am speriat. Când i-am povestit mamei, mulți ani mai târziu, amintirea, a rămas stupefiată, până nu i-am dat alte amănunte nu m-a crezut, aveai pe atunci doar un și jumătate, și cartea s-a pierdut cam atunci, cum de ții minte așa ceva? Va fi fost un semn?

Am intrat la școală înainte să împlinesc șapte ani, mama mi-a dăruit o carte cu poveștile lui Andersen, cu desene fascinante pe aproape fiecare pagină, nu mai țin minte cine le făcuse, m-au încântat într-atât încât m-am străduit să învăț înaintea celorlalți copii toate literele, să pot desluși mulțimea imensă de șiruri de furnici în care se scăldau desenele. Până la Crăciun reușisem să citesc cartea întreagă, spre uimirea celor din jur. Dar mai uimit eram eu însumi: mi se păruse totul atât de fermecător, că am decis, firește doar pentru mine și fără să spun cuiva, să fac în viață, când voi fi mare, același lucru - să scriu cărți cu povești.

Apoi, în timpul liceului, citeam enorm, mergeam săptămânal la biblioteca orașului și împrumutam câte un braț de cărți, orice fel, nu numai literatură. Pe la 13 ani, împreună cu doi prieteni și colegi, Dan Radu Stănescu (a ajuns profesor, ziarist și poet, nu mai e printre noi) și Vittorio Holtier (pictor și scenograf multipremiat, nici el nu mai e printre noi), ne-a trăsnit ideea să ne facem o revistă literară, Ploieștiul literar, în care să ne publicăm "creațiile literare", pentru că peste toți trei dăduse pasiunea scrisului: DRS-ul scria versuri, Vittorio proză (și făcea în plus și ilustrațiile), eu, proză și teatru. La început era o revistă semestrială, de dimensiunile unui caiet pipernicit, apoi, pe măsură ce ne copleșea "talentul", revista a devenit trimestrială, apoi lunară și s-a mărit la dimensiunile unei foi A4; evident scrisă de mână, cu tocul cu peniță, sau cu stiloul, de câte unul dintre noi. În vacanța de iarnă organizam un concurs literar la care ne citeam "producțiile", ne acordam și premii (echitabil, cine primea premiul întâi nu putea obține decât a treia mențiune), premiul cel mare era un bilet la film, pe care îl plăteau câștigătorului ceilalți doi concurenți. Multe aventuri s-au mai petrecut cu revista, nu e locul să le povestesc, a încetat să mai apară brusc, când a aflat profesorul de română care ne-a somat să încetăm, am putea ajunge la pușcărie și noi și părinții noștri. Era, cred, prin 1960. Păstrez și azi cea mai mare parte a colecției Ploieștiul literar.

Prin urmare mă hotărâsem să ajung ziarist și scriitor. Asta am ajuns, după un lung șir de aventuri. Am urmat Facultatea de filologie, limbi romanice, franceză și spaniolă. Am intrat la facultate în 1963, primul an în care s-a dat un examen "pe bune", adică dispăruseră listele cu locuri rezervate, cred că o treime, celor trimiși din uzine sau cine știe pe unde de consiliile populare. Exact în acel an se înființa și Institutul de Limbi Străine, eram prima promoție. Am avut norocul să văd la catedră o seamă de iluștri profesori (e o listă lungă, aș umple cu ea o pagină!), mare parte reabilitați sau în ultimii ani de viață. Cum să nu înveți de la ei!?

N-aveam de gând să ajung profesor de liceu, nu-mi plăcea să predau, mi se părea plictisitor și redundant, dar când am terminat facultatea, în 1968, cu cinci zile înaintea repartiției, a apărut o lege care le interzicea celor din provincie să obțină un post în București. Așa că, deși aveam cinci opțiuni în Capitală, inclusiv aceea de asistent universitar la literatură universală (păstrez și acum carnetul de student - în anul al treilea, profesorul Ovidiu Drimba scrisese la rubrica literatură universală 10 cu distincție!; nu știu de vreo întâmplare similară); am ales un post de profesor la cel mai mare liceu din Ploiești, știind că nu mă voi duce acolo (habar n-am ce-a fost în mintea mea). Nu m-am dus. Am plecat imediat în armată și la cinci zile după încorporare, armatele sovietice au invadat Cehoslovacia, au urmat câteva luni de tensiuni și instrucție ca la carte, nu-mi place să vorbesc despre perioada aceea.

În anul următor, am obținut cu greu negarea din partea liceului și a Ministerului Învățământului (noroc că fusese numit ministru un om cu multă minte, îi port un respect fără cusur, Mircea Malița). Puteam să-mi caut singur de lucru. Publicam recenzii pe unde apucam - o revistă care mi-a deschis porțile a fost Revista bibliotecilor, acolo l-am cunoscut în 1969 pe George Arion, debutant ca și mine. Revistele literare mă inhibau, încă nu scrisesem nimic demn să le arăt. Am avut noroc. O colegă de facultate era soția celebrului caricaturist Matty, cu care am devenit prieten. "Nu vrei să încerci la revista «Lumea»?" Știam revista încă din facultate, mă trimisese acolo profesoara mea Irina Mavrodin, îi întâlnisem pe Mircea Ivănescu, Șt. Aug. Doinaș, Mircea Grigorescu. "Te prezint lui Ion Cârje, redactorul șef", a mai spus Matty. "Mai departe depinde de tine." Am dat o probă sau mai multe, am devenit colaborator, dar am fost angajat abia peste mai bine de un an, redactorul șef fusese detașat între timp și înlocuitorul său, fost corespondent la Londra, nu mă știa, n-a vrut să mă angajeze. Dar m-a menținut colaborator, eram plătit pe ce scriam, mă străduiam să public cât mai des câte o recenzie la cărți străine. Și iar am avut noroc. În august acel an a sosit la București președintele american Richard Nixon. Nu știu din ce motive Felicia Antip, care se ocupa de spațiul american, n-a fost invitată la o recepție. Ea se ocupa și de Poșta redacției, pe care, drept "represalii", a refuzat s-o mai facă. Poate cei din conducerea revistei erau disperați, m-au întrebat: "Ești în stare s-o faci tu?" Două pagini de revistă. A mers. Am ținut rubrica 25 de ani, până am plecat de la revistă. Iar în acel moment a fost salvarea mea: încasam pentru realizarea rubricii cât un salariu de începător! Eram ziarist! Și încă la o publicație de prestigiu, singura revistă din care chiar aveai ce citi...

S-a mai întâmplat un lucru important, pe care nu pot să nu-l menționez: îndată ce am fost sigur că am o slujbă, mi-am dat seama cât de greu îmi va fi, de câte evenimente la care nu mă gândisem vreodată mă voi lovi și nu voi ști să le gestionez pentru că îmi lipsesc cunoștințele într-o mulțime de domenii. Am decis să-mi sporesc pregătirea, să mai fac o facultate, în timp ce lucram; și ce facultate te putea învăța de toate? Filosofia. Cinci ani am urmat cursurile fără frecvență, de două ori pe an, în perioadele de examene, îmi luam concedii neplătite pentru examene. A fost dur, cu aceiași profesori care predau la zi, cu aceleași materii; am intrat 125, peste cinci ani, în prima sesiune normală, am terminat cinci, dintre care trei erau ca mine, la a doua facultate. Ca să constat, foarte curând, că știu și mai puțin decât îmi imaginam! Dar în mod sigur mi-a folosit, chiar enorm.

După evenimentele din 1989, am plecat de la revistă. Mai mulți au făcut-o deodată, în spate erau tensiunile politice dintre noi. S-au întâmplat lucruri similare cam la toate publicațiile. Am început să cunosc lumea și altfel, publicațiile particulare, lupta pentru supraviețuire, lupta pentru adevăr. Începeam o altă viață.

O vreme, până la mineriada din septembrie 1991, am lucrat la Zig-zag, o vreme am și condus revista. Apoi, cu un grup în frunte cu Sorin Trușcă, am înființat și condus primul ziar cu înfățișare occidentală de la noi, Meridian, copiat după International Herald Tribune, cu pagini destinate: politică internă, social, politică externă, cultură, sport, life. Publicul era uluit. Pe vremea aceea se vindea orice. Simultan apăreau ziare care acaparau piața, cum era Evenimentul zilei. Greu să-i faci față. Am rezistat mai bine de un an și jumătate. Patronul a vrut să punem femei pe prima pagină, cum făceau mai toți. Am refuzat. Ne-am despărțit amiabil. Cu o echipă de vreo douăzeci de inși ne-am dat demisia și am plecat in corpore la postul de televiziune Antena 1, care abia se înființase, dar n-avea echipă de jurnaliști cu experiență; nici dintre ceilalți. În februarie 1994. Habar n-aveam de televiziune. Am învățat. Fuseseră aduși oameni minunați de la Televiziunea română, pe partea tehnică, am învățat de la ei. Am pus pe picioare Observatorul. Un succes nebun. Doi ani la rând, în 1995 și 1996, am obținut premiul APTR pentru cel mai bun jurnal de știri.

Dar 1996 era un an electoral important - și a fost important. Erau programate alegeri. De astă dată, patronul avea interese politice, iar eu nu voiam să fac niciun fel de joc, în calitatea mea de redactor șef. Am refuzat avansarea într-un post superior, fără putere de decizie și mi-am dat din nou demisia. Practic a doua zi m-a angajat Adrian Sârbu. Am rămas acolo, ca director editorial, până la pensionare. Am "păstorit" toate emisiunile jurnalistice ale postului. Am avut în grijă timp de cinci ani editura Fundației Pro (apoi Editura Pro), tot ca redactor șef - vreme în care am publicat vreo optzeci de titluri, aproape toate genurile literare, cam 25 dintre ele au fost premiate de Uniunea Scriitorilor, Asociația Scriitorilor din București, diverse reviste din București și din țară, un procent uluitor.

Tot pe când lucram la Pro TV, am creat (pe ideea lui Adrian Sârbu) și am condus vreme de 16 ani Ziarul de duminică, despre care se spunea că ar fi printre cele mai bune, dacă nu cel mai bun ziar cultural (am publicat și o carte pe tema asta - Istoria inedită a unui ziar cultural. 15 ani cu Ziarul de duminică.)

În tot acest timp, n-am uitat vreodată de promisiunea pe care mi-o făcusem la șapte ani - să scriu cărți și să spun povești. Dar a fost cu mult mai greu. Niciun text pe care îl scriam, rar, nu mă mulțumea. Sau nu aveam timp, eram prea prins de treburile zilnice. Mai bine de douăzeci de ani, după 1990, lucram zilnic de la 7 dimineața la 11 sau 12 noaptea. Am rezistat.

După ce am intrat la Lumea, am scris un roman oniric, era vremea succesului acestui gen. Fusesem, între altele, coleg de facultate și prieten cu Virgil Tănase, cel refugiat mai târziu în Franța. El și Dumitru Țepeneag erau maeștrii genului - și cât au mai avut de suferit pentru asta... Prin 1970, 1971, concepusem un roman oniric, Mereu această neistovită întoarcere, a cărui apropiată publicare era menționată în programul Editurii Cartea Românească din 1972 (poate mai sunt oameni care țin minte că, în acele vremuri, se tipăreau asemenea programe). Mi s-a cerut să modific un număr de pagini sau să renunț la ele; am refuzat și cartea n-a mai apărut. În toamna lui 1976, am predat tot Editurii Cartea Românească un roman voluminos, scris în anul dinainte, Darul Ioanei; n-a apărut nici el. Am înțeles cu greu că nu avea cum să apară, poate chiar dacă aș fi eliminat capitole întregi. Dar am avut și gândul că nu mi se spune, poate din delicatețe, că ar fi maculatură, prin urmare sunt incapabil să scriu, m-am înfuriat, am conceput repede altă carte, total opusă: nu o cărămidă, ci abia peste o sută de pagini, nu cu eroi maturi, trecuți prin multe, ci despre niște adolescenți care abia intră în viață și au o aventură la mare, în vacanța lor de vară, o cărticică aparent ușurică, fără vreo conotație socială evidentă. În principiu era o carte nevinovată, dar în fapt chiar mai dură decât Darul Ioanei, pentru că adolescenții aceia nu aveau nicio perspectivă - însă cartea a apărut, la aceeași editură, Pavană în peisaj marin! (Au scris despre ea, elogios, admirabilul Alex Ștefănescu și Gheorghe Tomozei, care a vrut să mă cunoască și cu care am rămas prieten până la moartea lui.) Darul Ioanei a rămas în sertar. Abia după un sfert de veac m-am gândit să încerc să îl public, Daniel Cristea-Enache m-a îndemnat s-o trimit unei edituri de prestigiu, i-a scris și o prefață generoasă. N-am socotit și nici acum nu socotesc romanul unul de sertar, pur și simplu așa s-a întâmplat. Darul Ioanei a apărut abia în 2007 la Editura Polirom.

Până atunci am scris însă enorm. În 1975, am fost trimis ca reporter al revistei Lumea în Portugalia, după "revoluția garoafelor roșii". M-a fascinat țara, am scris o carte despre ea. A apărut în 1980, debutul meu literar, apreciat (din câte scria la rubrica sa Prima verba) de Laurențiu Ulici. Au urmat cărți de publicistică, reportaje, cărți pentru copii, romane de dragoste, romane sociale, o listă enormă, cine are răbdare o poate citi la finalul acestei confesiuni: treizeci și patru de romane, două volume de povestiri, unul de memorii (sau literatură non-ficțională), douăsprezece cărți de publicistică, zece cărți pentru copii și două traduceri; am mai îngrijit șapte albume.

O fi destul?

Cărți publicate:
La nord și la sud de Tejo, 1980, note de călătorie, Editura Sport Turism; 2020, ediția a doua, Editura Eikon;
America celor trei asasinate (în colaborare cu Dumitru Constantin), 1982, publicistică, Editura Dacia;
Dallas '63, un dosar deschis, 1985, publicistică, Editura Politică;
O lume bolnavă, 1987, publicistică, Editura Politică;
Cadmos și clipa cea repede, 1988, note de călătorie, Editura Facla; 2002, ediția a doua revăzută și mult adăugită, Editura Fundației Pro;
Pavană în peisaj marin, 1988, roman, Editura Cartea Românească; 2017, ediția a doua, Editura Junimea, cuvânt-însoțitor de Ioan Holban;
SOS! Natura în pericol, 1989, publicistică, Editura Politică;
Bomba drogurilor, 1991, publicistică, Editura Humanitas;
Comandourile deșertului - Jean Bourdier (traducere), 1991, Editura Militară;
A cincea valiză - Jacques de Launay (traducere), 1993, Editura Agni;
Iubire interzisă, 1995, roman, Editura Intact; 2017, ediția a doua, Editura Tritonic; 2022, ediția a treia, Editura Integral;
Fă-ți patul și dormi!, 1997, roman, Editura Pro; 2018, ediția a doua, Editura Tritonic;
Pasărea nopții. Povești cu Daniel, 1998, literatură pentru copii, Editura Pro; ilustrații de Sorin Andreescu; 2015, ediția a doua, Editura Integral, ilustrații de arhitect Cristina Țurlea;
Revoluția în oglindă, 1999, publicistică, Editura Fundației Pro;
Cavalerul spațial. Aventuri cu Daniel, 1999, literatură pentru copii, Editura Fundației Pro; ilustrații: arhitect Victor Crețulescu; 2017, ediția a doua, Editura Integral, ilustrații de arhitect Cristina Țurlea;
CIA - "Compania" cu ușile deschise, 2000, publicistică, Editura Fundației Pro;
Martorul, 2000, roman, Editura Albatros; 2012, ediția a doua, Crime Scene Publishing;
Călătorie fantastică în vreme de eclipsă, 2000, literatură pentru copii, Editura Fundației Pro. Volum nominalizat pentru Premiile Uniunii Scriitorilor; 2018, ediția a doua, Editura Integral, ilustrații de arhitect Cristina Țurlea;
Virusul Mileniului, 2000, literatură pentru copii, Editura Fundației Pro; 2018, ediția a doua, Editura Integral, ilustrații de arhitect Cristina Țurlea;
Daniel și Dracula, 2001, literatură pentru copii, Editura Fundației Pro; 2015, ediția a doua, Editura Integral, ilustrații de arhitect Cristina Țurlea;
Italia mea, 2001, impresii și reportaje, Editura Eminescu; desene de Sorin Trușcă;
Iubire în decembrie 89, 2002, roman, Editura Meronia. Volum nominalizat pentru Premiile AER (Asociația Editorilor din România); 2019, ediția a doua, Editura Tritonic;
Magicianul în Pădurea Uitării, 2002, literatură pentru copii, Editura Fundației Pro; 2016, ediția a doua, Editura Integral, ilustrații de arhitect Cristina Țurlea;
Orbi în tranziție, 2003, roman, Editura Fundației Pro; 2017, ediția a doua, Librex Publishing;
Planeta portocalie, 2003, teatru pentru copii, Editura Fundației Pro. Premiul Uniunii Scriitorilor; 2019, ediția a doua, Editura Integral;
Relatare despre Harap Alb, 2004, roman, Editura Fundației Pro. Premiul Asociației Editorilor din România pentru cea mai bună carte pentru copii a anului; 2014, ediția a doua, Editura Cartea românească;
Ieși din rând!, 2005, roman, Editura Fundației Pro; 2011, ediția a doua, Crime Scene Publishing;
Prințul iluziilor, 2005, literatură pentru copii, Editura Fundației Pro; ilustrații de arhitect Cristina Popescu; 2017, ediția a doua, Editura Integral;
Darul Ioanei, 2007, roman, Editura Polirom, prefață de Daniel Cristea-Enache; 2022, ediția a doua, Editura Integral;
Greuceanu. Roman (cu un) polițist, 2007, roman, Editura Paralela 45; Premiul Asociației Scriitorilor din București; 2010, ediția a doua, Crime Scene Publishing; 2015, Profusion Publishing, Londra, traducere în limba engleză de Ramona Mitrică, Mike Phillips și Mihai Rîșnoveanu;
Fire and Ice. Cronica dragonilor, adaptare cinematografică, 2008, Editura RAO;
Arunc-o pe soră-mea din tren!, 2009, roman, Editura Cartea Românească; 2018, ediția a doua, Crime Scene Press;
Carol I, un destin pentru România, reconstituire istorică împreună cu Ion Bulei, Editura RAO, 2009;
În absența tatălui, 2009, roman, Editura Leda, prefață de Dan C. Mihăilescu, postfață de Daniel Cristea-Enache; 2013, traducere în limba italiană, de Ingrid Beatrice Coman, In assenza del padre, Editura Rediviva; 2015, ediția a doua în limba italiană, Editura Rediviva; 2016, ediția a doua în limba română, Editura Junimea, prefață de Ioan Holban; 2018, traducere in limba spaniolă de Dan Munteanu Colán, En ausencia del padre, Editorial Dalya;
Trei femei, 2010, roman, Editura Cartea Românească; 2016, ediția a doua, Editura RAO;
Te voi răpi la noapte!, 2011, roman, Editura Cartea Românească; 2019, ediția a doua, Crime Scene Press;
Îmi ies din minți, 2011, roman, Crime Scene Publishing; 2013, ediție bilingvă română-engleză online, Contemporary Literature Press, traducere de Ruth O'Callaghan, Lidia Vianu, Cosmin Maricari, Ruxandra Câmpeanu și Adriana Minculescu;
Cincizeci de ani, 2013, roman, Editura Tritonic; 2022, ediția a doua, Editura Integral;
Caz închis, 2013, roman, Editura Cartea Românească; 2020, ediția a doua, Editura Crime Scene Press;
Crimă la Torino, 2014, roman, Crime Scene Press;
Colonia (aproape ca un blues), 2015, roman, Editura Vremea, prefață de Alex Ștefănescu; 2022, ediția a doua, Editura Integral; 2023, traducere în limba italiană de Ingrid Beatrice Coman Prodan, La Colonia (quasi come un blues), Editura Rediviva;
Ieși din viața mea!, 2015, roman, Crime Scene Press;
Istoria inedită a unui ziar cultural. 15 ani cu Ziarul de duminică, 2015, publicistică, Editura Casa de pariuri literare;
Săptămâna nebună, 2016, roman, Crime Scene Press;
Ești pe cont propriu, 2017, roman, Crime Scene Press,
Vă plac blondele?, 2017, povestiri, Crime Scene Press;
Un plan atât de bine pus la punct, 2018, roman, Crime Scene Press;
Algoritmul Funcoin, 2018, roman, Crime Scene Press;
Înnebunește-i!, 2019, roman, Crime Scene Press;
La taifas - împreună cu Cristina Țurlea, 2021, memorii (literatură nonficțională), Editura Integral;
Dragoste în vreme de covid, 2021, roman, Editura Integral;
Sonată pentru șapte voci, 2021, roman, Editura Integral;
Rendez-vous la Happy Hour, 2021, roman, Crime Scene Press;
Cin' să tundă câini în Bran?, 2021, roman, Editura Integral;
24, 2021, roman, Editura Integral;
Ne dați ori nu ne dați? (Trick or treat!), 2021, roman, Editura Integral;
L-au răpit pe Moș Crăciun! Fantezie de iarnă, 2021, literatură pentru copii și adulți, Editura Integral;
Iubește-mă!, 2022, roman, Editura Integral;
Afrodita lui Dalí, 2022, roman, Editura Integral;
Călătorie imaginară în centrul lumii sau De vorbă cu Pitia, 2022, note de călătorie, Editura Integral;
Lumea Cristinei, 2023, roman, Editura Integral;
Femeia Deltei, 2023, roman, Editura Integral.

Îngrijiri de ediții:
Bucureștii în vremea lui Carol I, 3 volume, 2006, Editura Fundației Pro, Premiul special al Uniunii Scriitorilor; 2007, ediția a doua, Editura Cadmos;
Nicolae Noica, Lucrări publice în vremea lui Carol I. Acte de fundare, 2007, Editura Cadmos;
Nicolae Noica, Palatul Patriarhiei, 2008, Editura Cadmos;
Nicolae Noica, Palatul Regal, 2009, Editura Cadmos;
Cristina Țurlea, Cronica restaurării Palatului vechi B.N.R., 2010, Editura Cadmos;
Cristina Țurlea, Centrul istoric financiar-bancar al Bucureștilor, 2011, Editura Cadmos;
Cristina Țurlea, Simboluri în arhitectura palatelor financiar-bancare. 9 secole de arhitectură în 666 imagini, 2020, Editura Meronia.

(Stelian Țurlea)



Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Stelian Țurlea, citind CV-ul Dvs. plin de întâmplări, fapte, date, cu materia epică a unui Bildungsroman, se poate observa că faceți parte din generația așa-numită baby-boom, cei născuți curând după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și care, în Estul Europei, vor trăi într-un regim totalitar până la căderea comunismului, în 1989.

În logica epocii trecute, ați evocat momentul 1963, "primul an în care s-a dat un examen «pe bune»", fiindcă "dispăruseră listele cu locuri rezervate - cred că o treime - celor trimiși din uzine sau cine știe de unde de consiliile populare". Atunci, la 17 ani, intrați la vârsta studenției într-o perioadă istorică mai favorabilă, numită ulterior a liberalizării sau a "relaxării" ideologice: perioada cuprinsă între finele epocii Dej și primul segment al epocii Ceaușescu (1965-1971).

Un al doilea moment istoric decisiv pentru traiectoria dvs. existențială și intelectuală a fost, ca pentru toată lumea, momentul decembrie 1989. La 43 de ani, încă tânăr, erați în fața unei schimbări majore, revoluționare, sistemice a societății.

La începutul acestui dialog, pentru care vă mulțumesc, ar fi interesant de știut dacă în 1963 și, respectiv, în 1989 ați înțeles ușor ce se întâmpla la nivel macro. Un intelectual atât de curios, de atent la realitatea înconjurătoare, care a făcut două facultăți și care a lucrat la Lumea a înțeles cursul Istoriei mari? Ați anticipat desprinderea noastră de sovietici din 1963-1968 și, apoi, Revoluția din 1989? Sau doar le-ați trăit și le-ați înțeles a posteriori?

Au fost secvențe ale copilăriei Dvs. în care ați crezut sincer, din cauza propagandei și a școlii ideologizate, că "lumina vine de la Răsărit" și că "Stalin și poporul rus libertate ne-au adus"? Cum s-au suprapus formarea copilului născut în 1946 (formare în familie) și deformarea aceluiași copil încercată de regimul totalitar, de extracție sovietică, instalat atunci (deformare prin școală)?

Stelian Țurlea: Întâi de toate, eu mulțumesc pentru posibilitatea de a-mi reaminti niște vremuri pe care, cu ochii mei de copil și de tânăr, le vedeam frumoase, chiar dacă cu îngrădiri. Cred că majoritatea oamenilor le vedeau astfel, pentru că asta e în firea lucrurilor, omul să spere mereu. Am învățat să mă bucur de ce am și să mă adaptez.

Părinții mei au fost oameni săraci, muncitori, poate n-am înțeles de ce alții de vârsta mea aveau mai multe, dar n-am suferit vreodată, sigur aveam o stare de frustrare, dar am avut norocul să trăiesc într-un mediu în care, de bine de rău, cam toți o duceau asemănător și nimeni nu se grozăvea cu ce are în plus. Conta ce aduce el în plus.

Dar de foarte mic am avut percepția acută că era ceva în neregulă, chiar dacă nu înțelegeam ce anume ori de ce, chiar dacă cei din jur nu vorbeau despre asta, ba chiar mă sfătuiau să-mi țin gura, să nu pun întrebări, mi se ofereau exemple, multe, de oameni dispăruți pentru ani întregi pentru că avuseseră alte opinii sau prea multe opinii.

Două feluri de evenimente m-au marcat în acea primă copilărie.

Am început școala, cum spuneam, înainte de a împlini șapte ani - școala numărul 1 de băieți, pe strada Gabriel Péry, dacă nu mă înșală memoria, cea în care, cu o sută de ani mai înainte, învățase și I.L. Caragiale. Era o școală în centrul orașului, cu o curte imensă, să tot alergi, în spatele unui liceu mare, "Petru și Pavel", lumea continua să-i spună cum se învățase înainte de război, din care mai mult de o aripă (avea trei), aproape jumătate, la vremea aceea, erau ruine din al Doilea Război Mondial (ne jucam cu disperare printre cioturile de ziduri, între care crescuseră mănunchiuri de oțetari, cu speranța să găsim bombe din război) și în spatele unei biserici somptuoase și vechi, pe o parte a ei se alinia un parc întins între două străzi. Între zidul liceului și biserică, trântite în iarbă, erau două statui imense de piatră, începuseră să fie acoperite de mușchi, Sfinții Petru și Pavel, mai înainte străjuiseră intrarea în liceu, acum, dărâmate de autorități, ajunseseră loc de cățărat pentru noi. Prin fața celor două clădiri se desfășura marele bulevard al orașului, flancat de castani maiestuoși, cu trotuare foarte late și vile sau oricum case impunătoare. Eu locuiam de partea astălaltă a orașului, trebuia să traversez bulevardul ca să ajung la școală, trecând prin parcul de lângă biserică. Dar n-aveam voie să traversez decât la mare distanță, nu se putea prin dreptul parcului, pentru că acolo, într-o vilă sau două, fuseseră încartiruiți ofițeri sovietici (cum făcuseră cam în tot orașul), cu gherete și soldați la poartă, era interzis să treci prin față. N-am înțeles niciodată prostia asta - și am și vorbit despre ea într-o carte scrisă multe decenii mai târziu, În absența tatălui. Probabil în mintea și sufletul meu de copil s-a născut o revoltă față de aproape tot ce era rusesc. Am fost generația care începea să învețe limba rusă din clasa a patra (am avut noroc, cu puțin înainte se începea în clasa a doua), dar până în clasa a unsprezecea n-am reușit să învăț limba, n-am vrut, nici alfabetul nu-l știu ca lumea. Aveam note acceptabile și la rusă pentru că în rest notele mele erau aproape maxime și eram premiant, profesorii se simțeau stânjeniți să mă lase corijent, deși mai degrabă cred că înțeleseseră protestul meu (cu o doamnă minunată care preda limba rusă chiar am avut o scurtă discuție pe tema asta, m-a îndemnat să nu mai povestesc nimănui, să accept că sunt tare de cap la limba rusă).

Al doilea eveniment m-a privit și mai direct. Tatăl meu era șofer de camion, umbla enorm prin țară, mai ales în Ardeal, de multe ori transporta damigene imense cu nitroglicerină (ca în Salariul groazei!) și mergeau în echipe de câte două camioane. La o întoarcere, colegul de drum s-a oprit să ia niște pasageri, apoi s-a răzgândit, i-a spus tatălui meu, "Măi, Costică, ia-i tu, mi-e cam frică, am băut câteva beri." Prin munți, probabil Posada, nu mai știu, colegul a făcut niște manevre imprudente și greșite, tatăl meu, care îl urma, n-a putut evita accidentul, au murit niște oameni. Dar celălalt era membru de partid, a făcut tot ce a știut să scape nepedepsit. Tatăl meu a fost condamnat la șase ani de închisoare. Se întâmpla la începutul anilor '50. Mama a fost nevoită să-și caute un serviciu, avea de îngrijit doi copii. După ceva mai bine de doi ani a fost eliberat. Am descris momentul pe care nu-l pot uita în cartea de care spuneam mai devreme: "Într-o zi, când mă întorceam cu coșul plin cu lemne de la magazie, am văzut că intrase cineva în curte, se întunecase și nu se vedea bine, dar parcă silueta îmi era cunoscută și când s-a apropiat l-am văzut pe tata, am lăsat jos coșul și m-am repezit la el, mi-am înfundat nasul în hainele lui, care miroseau a pădure și săpun, cel mai minunat miros din lume, am ridicat ochii și l-am privit, cred că se bărbierise de curând, zâmbea."

Așa că n-am socotit niciodată că "lumina vine de la Răsărit" (în afară de natura ei fizică). Pe 5 martie 1953, când a murit Stalin și sunau sirenele, n-am plâns, ca mai nimeni din clasa mea, și nu prea înțelegeam de ce s-o fac. Habar n-aveam ce e aceea ideologie, habar n-aveam cum stau lucrurile în lume, dar ceva se împotrivea în mine unor fapte ce mi se părea că n-ar trebui să se petreacă în felul în care se petreceau. Am fost probabil un revoltat, fără să mă manifest prea viguros și fără să mă bat cu pumnii în piept. Îmi amintesc de un asemenea moment de revoltă pe când eram student, murise decanul nostru de la franceză, admirabilul profesor N.N. Condeescu, sicriul lui fusese depus în holul facultății, iar eu, DRS-ul pe care l-am amintit în CV-ul "narativ" și alți câțiva am decis să facem de gardă pe timpul nopților, împotrivirea profesorilor a fost uriașă, dar nu știu cum am pătruns totuși în Universitate și până la urmă ne-au lăsat în pace, două nopți la rând, în fond era un omagiu. Sau altădată, eram prin anul trei de facultate, am fost strânși toți în aula Facultății de Drept la o ședință în care a fost exmatriculat colegul meu de an și prieten Virgil Tănase pentru vina de a-i fi elogiat într-o lucrare științifică pe Camus și Cioran. M-am numărat printre cei șase care s-au împotrivit exmatriculării. N-am avut de suferit, oricum în anul următor Virgil a fost reprimit în facultate. Dar atâtea aberații se petreceau...

Spuneam că am avut și noroc. 1963 fusese primul an în care se dăduse examen de intrare la facultate "pe bune". Pe urmă s-au înmulțit semnele mărunte de împrimăvărare. Poate mai sunt oameni care își amintesc cozile enorme din acel an, de la librăria Kretzulescu, din gangul de lângă biserica cu același nume, în care se aduseseră spre vânzare, pentru prima oară după război, cărți franțuzești. Era o dorință de informare uluitoare. Ca student, sufeream că nu găsesc toate cărțile pe care le doresc și trebuie să merg la Biblioteca Academiei, să fac cerere pentru un permis special și să solicit cărți din fondul la care nu avea acces oricine. Dar cum Institutul de Limbi Străine, înființat odată cu intrarea mea în facultate, avea un anume statut, veniseră și profesori din Franța, iar aceștia aduseseră cărți abia apărute acolo, pe care le puteam citi și noi (am avut chiar un curs special cu ultimele curente literare), chiar dacă și acestea erau ținute într-un fond special al facultății, dar noi, studenții "speciali", ne puteam înfrupta din ele. Așa se face că am fost la curent cu ultimele apariții ale "noului val" și ale "structuralismului", de pildă. Poate descriu o lume care generațiilor de astăzi, la un click distanță de absolut orice informație din lume, li se pare aberantă, imposibilă.

Cu timpul, evident că am început să înțeleg ce se întâmpla cu noi și în lume. La nivel macro, cum spuneți. Mai ales după ce am ajuns la revista Lumea. Citeam enorm, ascultam și destule posturi de radio străine, care prezentau realitatea diferit de propaganda românească, dar nu cred că am anticipat vreodată schimbările care aveau să vină, n-am de gând să mă dau mare cu ce n-am gândit și făcut. Însă în ultimii ani ai fostului regim simțeam că lucrurile se schimbă, nu știam că va fi atât de repede. Prin urmare, formarea despre care mă întrebați și deformarea încercată de regim nu cred că s-au suprapus, au fost pur și simplu complementare, independente. Și cred că în cazul majorității așa s-a petrecut.

Adică, spus altfel, trăiam, ca mai toți, două vieți diferite, paralele. Chiar dacă simțeam, știam că aparțin unui angrenaj, mă străduiam să fac cât mai puține compromisuri, ori deloc, să nu contribui și eu la impunerea sistemului care avea oricum prea multe pârghii să se impună. Am fost nevoit să intru în partid, pentru că altfel n-aș fi putut rămâne ziarist la Lumea (și probabil nici ziarist în general), dar în rest nu cred că m-am remarcat prin ceva. Sigur n-am scris nicio odă "conducătorului iubit", nici măcar n-am avut vreun editorial care să-i proslăvească politica. Am fost criticat la sânge pentru delăsarea asta a mea, dar am avut mereu argumente favorabile mie, chiar și în lunile "cumplite", ianuarie și august.

Mă ocupam de Poșta redacției, absolut necesară, două pagini de revistă, de spațiul anglo-saxon, inclusiv America de Nord - mereu se întâmplau evenimente, cel puțin un articol pe săptămână -, și mă mai ocupam și de serialele revistei, cele care vindeau practic revista, alte două-trei pagini: asasinate, traficul de droguri, scandaluri internaționale politice ori de alt fel. De fiecare dată când se apropiau lunile cu pricina, propuneam seriale incitante, în câteva numere, le scriam chiar eu, rareori le traduceam. Așa că nu mai aveam timp de editoriale! Chiar nu mai aveam timp. Rațiunile economice primau, și atunci, chiar și pentru cei înverșunați politic și eram lăsat în apele mele. O fi fost bine?

De asta cred, dar nu numai de asta, efervescența de după 1990 a fost maximă: slujbe noi, numeroase, solicitante, sarcini fără sfârșit, cărți după cărți. Cred că am dus o viață minunată. Dacă ar fi să se repete, aș face la fel.


Text 1 pentru Ficțiuni Reale @ LiterNet - La grătar de Stelian Țurlea

Crenguțe și lemne subțiri se lasă cuprinse de limbile de foc roșiatice și albăstrui în timp ce arunc peste ele câteva mâini de cărbuni mărunțiți, totul se îneacă într-un nor de fum dens, parcă se ridică dintr-o narghilea de basm spartă de cărămida cuptorului în care mă pregătesc să frig cârnați și hălci de carne tăvălită prin mirodenii, mă învăluie, mă înghite, respir greu, ochii îmi lăcrimează, mă abțin să tușesc, trebuie să țin minte totul, ca să fiu în stare să-l descriu într-o poveste cu un final fericit.