Scrisul mi-a fost salvarea

Daniel Cristea-Enache: Părinții Dvs., spuneați, erau oameni săraci și muncitori, ceea ce ar fi trebuit să-i ridice pe scara de valori a regimului democrației populare. Numai că acea democrație era "populară" numai cu ghilimele, cum și "democrația" din anii '50 tot cu ghilimele era...
De la părinți ați deprins (sau ați moștenit) această capacitate de muncă ieșită din comun, care v-a făcut să urmați o a doua facultate (Filosofie) pe când lucrați la o revistă consumatoare de timp și energie precum Lumea?
Și după Revoluție ați lucrat, vorba Dvs., enorm, și încă în locuri unde stresul era la cote înalte în mod constant: la gazete cu tiraje ce ar putea părea amețitoare azi, la televiziuni comerciale de mare audiență precum Antena 1 și Pro TV, ba chiar la Știri. Munca aceasta continuă, de ani și decenii întregi, nu numai că nu v-a secătuit resursele fizice și intelectuale, dar ea s-a suprapus cu o activitate literară ea însăși bogată. Ați scris și ați publicat multe cărți de autor tocmai în timpul în care munceați, cu o energie uimitoare, în gazetărie.
 
Cum arăta o zi din viața omului inepuizabil, care găsea timp și pentru a sta la masa de scris, și pentru a consuma știrile și presa, și pentru a produce aceste știri, și pentru a coordona activitatea unei edituri, a unui săptămânal cultural etc.?
Puteți fi numit un workaholic? Pe alții îi îngrozește parcă să muncească și ar face orice pentru a se "fofila". Pe Dvs., în schimb, vă sperie inactivitatea?
Care este pentru Dvs. miza existențială pusă în această muncă fără capăt? Ce simțiți atunci când munciți și ce stare aveți când, să zicem, nu faceți nimic?

Stelian Țurlea: Grea întrebare! Dacă răspund că n-a fost mare lucru, înseamnă să mint și acest interviu nu-și mai are rostul, devine inutil; dacă răspund în alt fel, adică să spun ce cred eu că s-a petrecut, prea seamănă cu lauda, mă face să mă simt prost că poate părea că mă bat cu pumnii în piept, ceea ce nu-mi stă în fire. Dar aleg totuși calea a doua.

În egală măsură, nu prea-mi place nici termenul "workaholic", care s-ar traduce simplu prin "dependent de muncă", "obsedat de muncă", dar care presupune o seamă de caracteristici asemănătoare unei boli: să fii incapabil, de pildă, să te oprești, să urmărești un scop în carieră, călcând și pe cadavre, in extremis distrugându-ți relațiile cu ceilalți și încă altele de acest soi. Nu fără motiv în Japonia workaholismul e considerat o serioasă problemă socială putând duce chiar la deces. N-a fost și nu e cazul cu mine. Pur și simplu mi-a făcut mereu plăcere să muncesc și am făcut-o întotdeauna cu plăcere pentru că am avut motive: e încântător să-ți propui să faci lucruri care nu s-au mai făcut, să reușești sau să le faci altfel și mai ales să vezi reacția încântată a celorlalți în fața rezultatului. Probabil e o moștenire de la părinți sau e ceva în gena mea - nu știu să mă pronunț. Nu mai conta cât de greu mi-a fost mie, pentru că am avut perioade în care chiar mi-a fost greu. Dar când vedeam lucrul împlinit sau reacția celorlalți uitam totul. Poate o fi fost vorba și de orgoliu: să nu încep ceva fără să-l duc la capăt; și bine. Mai țin minte un sfat pe care mi l-a dat tot prietenul Matty, caricaturistul celebru pe care l-am mai amintit, abia intrasem la Lumea: dacă ți s-a cerut un articol mâine la ora 9, nu contează unde-l scrii, acasă, la cârciumă, la bibliotecă, în pat cu iubita, că nu dormi, că-ți ies ochii din cap de oboseală, să-l predai mâine la ora 9; iar dacă reușești s-o faci mai devreme, e și mai bine. În prima perioadă a vieții mele de slujbaș am avut și noroc de șefi plini de minte. De pildă, la Lumea, redactorul șef George Ivașcu, cel care păstorea simultan într-o perioadă și Contemporanul și mai târziu România literară, instituise un obicei admirabil care se păstrase: nu trebuie să te eternizezi în birourile redacției, scrii unde vrei, în parc, acasă, la cârciumă, importantă e predarea la timp. Un principiu minunat pentru un personaj ca mine, care nu suporta să fie îngrădit. După evenimentele din decembrie 1989, mi s-a întâmplat absolut pe dos: ședeam din zori până noaptea târziu la lucru, e altceva când trebuie să coordonezi și să iei fel și fel de decizii pe loc, fără timpi morți. Mai ales în televiziune era nevoie de prezența mea ca șef. Să știu tot ce se întâmpla în fiecare clipă. Dar căpătasem între timp o experiență care mi-a fost de mare folos. Îmi amintesc că mă amuza, de pildă, pe când Pro TV-ul din primii ani realiza în fiecare seară târziu câte o emisiune cu Octavian Paler, Nicolae Manolescu, Ilie Șerbănescu, Octavian Andronic, Emanuel Isopescu și încă, reveneam acasă la miezul nopții și după un timp primeam un telefon de la Adrian Sârbu (cine știe pe unde în ce discuții era cu oamenii lui de afaceri) care voia să afle cum a decurs totul.

Era prin 1999, 2000, dar și în mulți alți ani ritmul a fost cam același. Mai ales eram încântat că nimic nu se repeta, am avut mereu oroare de rutină, într-o vreme treceam ușor de la televiziune la specificul unei edituri (manuscrise, planuri, discuții cu autori, destui cu morgă), apoi la săptămânalul cultural (alte planuri, diferite, alte discuții cu zecile de colaboratori). Îmi făcea o plăcere nebună. În felul acesta, deși îmi petreceam cea mai mare parte a timpul într-o redacție, aveam contact cu un număr impresionat de oameni. De pildă, în cei 16 ani de existență, Ziarul de duminică a avut un număr infim de redactori, cât degetele unei mâini, dar o ploaie de colaboratori din toate domeniile - i-am enumerat, cred, pe toți în cărticica despre ziar (Istoria inedită a unui ziar cultural) - mai mult de 600!

Cred că, într-un fel, m-a speriat mereu inactivitatea, ai dreptate. N-am suportat vreodată să stau degeaba. Chiar și acum, pensionar de un deceniu, am două rubrici de prezentare de cărți, la două agenții de presă cu publicuri diferite, Amos News și Mediafax, câte o carte pe zi. Nu fac decât rareori cronici propriu-zise, de regulă semnalez cartea, câteva idei despre autor, despre conținut, despre cum a fost primită, ca omul care ar fi interesat să-și poată face o idee, s-o cumpere ori nu. Nu se face așa ceva în presa noastră, de unde au cam dispărut cronicile de întâmpinare și eventualul cititor e total derutat când intră într-o librărie (și ele din ce în ce mai rare) și se uită pe mesele ori la rafturile cu sute și mii de cărți. Se publică enorm. Chiar și eu sunt derutat când intru într-o librărie. Editorii sunt încântați de treaba mea; autorii sau traducătorii - la fel. Dar pentru asta citesc enorm - patru, cinci cărți pe săptămână, orice gen. O fac de ani buni. Și între timp n-am renunțat la obsesia mea de a scrie cărți. Găsesc timp și pentru asta.

Este că aveam dreptate cu temerea exprimată la început: că pare că mă laud, dacă povestesc ce fac și cum decurge o zi de-a mea? În săptămânile astea în care are loc dialogul nostru, mă aflu la casa mea de la munte, citesc mult, îmi acopăr rubricile, încerc să scriu și pentru mine - și când nu pot s-o fac, nu merge sau mă plictisesc, mi se întâmplă, îngrijesc gazonul curții, tund cele opt tuia uriași și fac gemuri din aproape toate fructele. Mă încântă enorm și mă revigorează. Probabil am găsit, inconștient, calea cea bună: treci de la un lucru la altul, înainte să te prindă oboseala și vei reuși să faci mai multe în același timp. Sau poate, repet, e o chestiune de genă.

Pe când lucram la Pro TV (și aveam în grijă Editura Pro și Ziarul de duminică), mi-am propus ca serile sau în perioade pe care le socoteam numai ale mele, să scriu cărți. Am reușit, uneori chiar două sau trei pe an. Nu sunt eu cel care să dea un verdict despre valoarea lor, dar în general au fost bine primite de cititori și chiar de critici literari importanți. M-a bucurat. Aproape toate au fost reeditate. Câteva au fost traduse, în engleză, italiană, spaniolă. Niciodată n-am intervenit pe lângă cineva și n-am rugat vreodată pe nimeni să mi le traducă.

Nu mi-am propus vreodată să scriu într-un anume stil sau un anume gen, m-am lăsat purtat de ce se năștea și creștea în mintea mea, sau de împrejurări. M-am apucat să scriu cărți pentru copii pentru că îi povesteam fiului meu Daniel, când era foarte mic, povești inventate pe loc, de care era încântat. La un moment dat am început să scriu cărți pentru el, cu lumea în care trăia el, cartiere cu blocuri enorme, străzi aglomerate în care se amestecau până se pierdeau teribiliștii zilelor noastre care erau zmeii și căpcăunii din povești. Când a început școala, mergeam vara cu el la munte, o lună întreagă, aproape trei săptămâni scriam o carte, îi citeam seara ce încropisem peste zi, dacă era încântat, mergeam mai departe, dacă nu, refăceam, apoi o săptămână umblam de nebuni pe coclauri, cântând cântece inventate și inventând jocuri. Cum să nu revin în București plin de energii care să mă ajute să-mi continui munca mea ce părea istovitoare?

Cărțile mi le-am scris, atâtea câte sunt, unii spun că sunt cam multe, dintr-un foc, arareori m-am așezat la masă, în fața paginii albe sau a ecranului, și el alb, al laptopului, doar cu gândul să mă apuc să scriu o carte. Întâi aveam ideea, apoi povestea se derula în capul meu, până aproape de final, creștea, dospea, se refăcea, paragraf după paragraf, o țineam minte și când mă apucam de scris era aproape totul conturat, curgeau paragrafele, firește făceam modificări, eliminam, adăugam, înlocuiam, dar cartea se scria extrem de repede, între două săptămâni și o lună. Dacă se prelungea acest interval, eram sigur că n-o voi mai scrie. În plus, scriam și foarte repede. Și de la început era aproape forma definitivă. Mereu mi s-a întâmplat așa. Îmi amintesc că, la Lumea, începeam să scriu un articol, de mână, nu aveam pe vremea aceea computer și nici mașină de scris, se întâmpla să fie ceva care nu-mi plăcea cum sună sau nu mă convingea ideea, mototoleam și aruncam foaia, o luam de la capăt și scriam aproape același lucru. Totul era deja scris în capul meu. Când am înțeles asta, am renunțat să mai mototolesc foile. La fel avea să se întâmple și cu cărțile: de obicei, forma așternută în primul moment pe foaie era forma definitivă. Poate va fi fost o greșeală, habar n-am.

Scrisul a fost pentru mine, mereu, nu doar o scăpare, ci aproape o formă de a respira. Poate ar trebui să povestesc foarte pe scurt episodul cel mai recent petrecut în viața mea. Scumpa mea soție, pictorul și arhitectul, s-a stins în februarie 2021, la numai 54 de ani, după un cancer de sân operat și recidivat după nouă ani. Am fost sigur devastat. Nu puteam dormi. Probabil la vreo săptămână, m-am așezat în fața laptopului și am recitit blogul pe care îl ținuse cu intermitențe vreme de un deceniu ("HER 2") pentru femeile care treceau prin ceva asemănător ei și mai ales "pentru bărbații care iubesc o femeie cu cancer de sân și care vor să înțeleagă mai bine ce i se întâmplă". Am copiat blogul și i-am adăugat câteva mici fragmente dintr-un jurnal de-al ei foarte recent. Apoi m-am trezit scriind despre discuțiile din ultimele noastre săptămâni, noapte de noapte, când nu putea dormi și răsturnam împreună lumea, un taifas. Era partea a doua a unei cărți care se scrisese într-o săptămână și care chiar avea să se numească La taifas, despre care i-am vorbit prietenului meu editorul Costel Postolache de la Editura Integral. "Dă-mi-o s-o public", a spus. Cartea a apărut la sfârșitul lunii martie. Mult mai târziu Costel avea să-mi spună că avusese gândul să o scoată pe piață când se împlineau 40 de zile de când ea se stinsese. Întârziase cu foarte puțin. Dar eu începeam să înțeleg ce trebuia să fac: să scriu. În următorii doi ani am scris enorm, am publicat alte douăsprezece cărți noi, nu-mi vine nici mie să cred. Poate nu sunt toate prostii. Dar cărțile astea m-au salvat, m-au ținut în viață, m-au redresat. Scrisul mi-a fost salvarea.


 Notă: Text 2 pentru Ficțiuni Reale @ LiterNet - Manuscris de Stelian Țurlea.

Sub sticla groasă incasabilă a cutiei fixate în pardoseală în mijlocul sălii muzeului, e deschis la jumătate un manuscris uriaș cu pagini îngălbenite, cu bordură de metal, foile au rânduri egale de scris caligrafic din alte vremuri, cum nimeni nu mai e în stare astăzi, încep toate cu litere cu înflorituri, iar la fiecare colț sunt strecurate desene în mai multe culori, ofilite de trecerea vremurilor, dar încă strălucitoare cu firul de aur împletit pe codițele frunzelor, sfârșind ca o semnătură indescifrabilă.