Mă bucur că trăiesc și această epocă

Daniel Cristea-Enache: V-ați dorit să ajungeți ziarist și scriitor și v-ați împlinit vocația pe ambele planuri. E interesant că ați reușit în două epoci diferite, indiferent de regimul politic: mai întâi unul totalitar, cu un control absolut al Statului în viața socială și profesională; și apoi unul democratic, în care au apărut televiziunile, gazetele, editurile private.

Înainte de 1990, literatura era atât de importantă în România, încât s-a vorbit de așa-numitul "literaturocentrism". În anii de după Revoluție, presa a devenit la noi extrem de importantă, ziare ca Evenimentul Zilei având tiraje de aproape un milion de exemplare. În fne, televiziunile comerciale au avut apoi audiențe uriașe. Nu prea am urmărit în anii aceia Observator al Antenei 1, dar consumam avid emisiunile Pro TV, când a apărut, la unele fiind producător Dvs. Cu audiența uriașă a Pro TV de atunci, se poate vorbi de un "mediacentrism" în anii 2000.

Ați traversat ambele experiențe, fiind în miezul evenimentelor, nu simplu consumator. Simțiți că anii din urmă sunt altfel, la nivel național și global? Dacă literatura e mai puțin relevantă pentru public, dacă gazetele au tiraje minuscule ori se închid cu totul, dacă print-ul a lăsat locul online-ului și nici televiziunile nu mai au impactul de altădată, cum vedeți acest nou context?

În ce raporturi sunteți cu noua lume, cu noile tehnologii, cu internetul care, treptat, a ocupat centrul? Sunteți nostalgic, ca alții, după vremurile dinaintea internetului? Sau v-ați adaptat la noua paradigmă fără probleme și regrete?

Ce l-ați sfătui, în prezent, pe un tânăr absolvent al unei facultăți de litere, de limbi străine, de jurnalism? Dacă Dvs. înșivă ați fi tânărul absolvent de azi, ce ați face și încotro v-ați îndrepta?

Stelian Țurlea: Simt nevoia să fac o precizare (sau mai multe) de la început, nu vreau să se creadă că-mi arog merite și drepturi aiurea: n-am fost producătorul emisiunilor culturale la care vă referiți, am produs și eu câteva emisiuni, foarte puține, la care nici nu mi-am trecut numele pe genericele finale, altul era rolul meu. Emisiunile despre care vorbiți aveau, toate, producători diferiți, eu însă le coordonam pe toate, practic eu răspundeam de ele, discutam îndelung cu producătorii și invitații temele, desfășurătorul, perspectiva, pe majoritatea le urmăream din regie, fie că se transmiteau în direct, fie că se înregistrau. Uneori era nevoie de niște decizii prompte, eram acolo să le iau. Nu neg că-mi plăcea s-o fac; nu neg că, de multe ori, mă temeam să nu se întâmple vreun pocinog; nu neg că eu însumi învățam (ca mai toată echipa) cum se face treaba bine și eram nevoit să fiu prezent; mai ales nu neg că invitații se simțeau siguri pe ei și îndrăzneți știindu-mă acolo, în spatele ecranului sau chiar al camerelor, că o recunoșteau sau nu, pe mine mă știau, ceilalți li se păreau prea tineri și încrederea abia se forma, cei mai mulți erau foarte, foarte tineri, abia ieșiți de pe băncile școlilor și abia învățau meserie. Ca și mine, de altfel, am mai spus-o. Dar eu aveam o anume experiență din presa scrisă și aveam și nebunia de a face ce nu se făcuse încă. Încercam să pun în viață ideea lui Adrian Sârbu, pe care o voia aplicată în tot ce era televiziune, de a face spectacol, entertainment (infotainment), un spectacol de idei; de asta și decorurile erau diferite, decupajele, montajul, totul. Să surprindă. Am detestat, detest și acum, emisiunile "bătrânicioase". Sigur telespectatorii au fost surprinși, altfel nu se uitau, altfel n-ar fi existat succesul, cât a fost. Chiar și eu eram surprins, pentru că, într-un fel, eram producătorul, cum spuneți, dar și consumator.

Ce se întâmplă astăzi? Nu vreau să comentez, să analizez, să dau verdicte, sunt totuși colegii mei de breaslă, iar eu nu sunt în măsură să le judec munca, dar pot spune limpede că este diferit, e altceva. Și cu unele lucruri nu sunt de acord și nu voi fi vreodată: ține-l pe telespectator țintuit în scaun cu adevărul, nu cu știri inventate și mai ales nu cu promisiunea că-i vei arăta ori spune nu știu ce dezvăluire care nu mai apare; nu te repeta; evită vulgarul; nu alerga doar după senzațional; nu alerga după audiență cu orice preț, obține-o altfel. Mă opresc. Și așa îmi voi ridica în cap o mulțime de producători și ziariști care socotesc că lumea a început cu ei și nimic nu se compară cu ce produc ei. Mai constat și eu, cum spuneți, că televiziunea și-a pierdut, din motivele invocate mai înainte, impactul, puterea din urmă cu două decenii. Dar poate și asta e normal, din moment ce s-au schimbat atâtea. Sunt convins că peste un deceniu sau ceva mai mult poate, va fi altfel, nu știu dacă voi mai apuca acel timp.

Da, astăzi totul e altfel, lumea e altfel, la nivel național și la nivel global. Dispar sau au dispărut ziare și reviste faimoase, nu numai la noi, pretutindeni; sau își reduc înspăimântător tirajele pe hârtie și trec masiv sau deplin online. Nu e locul să analizez cauzele (de cele mai multe ori rațiunile financiare au fost primordiale), nici nu sunt pregătit să o fac. Constat, ca toată lumea, că e un fenomen care se produce. S-a transformat deja totul în jur. Sigur se întâmplă, s-a întâmplat după explozia internetului. Și a rețelelor sociale. Iarăși fenomene care se întrepătrund, benefice în mare măsură sau benefice până la un punct.

Probabil era firesc să se întâmple așa după explozia tehnologică. Eu unul mă bucur că se întâmplă și mă bucur că trăiesc și această epocă. Nu sunt nostalgic și m-am adaptat foarte repede la noua paradigmă, cum îi spuneți, fără regrete.

Ar trebui poate să vă spun acum ceva ce abia am atins într-un interviu mai vechi televizat. Mă bucur că am trăit în epoca asta a ultimilor șaptezeci de ani, în care s-au petrecut cele mai grozave înnoiri. În 1952, când am intrat la școală, scriam cu tocul cu penița înmuiată în călimara cu cerneală (s-or mai fi găsind pe undeva călimări cu cerneală?); pe urmă s-a răspândit stiloul (care evident că exista de mult, dar nu cred că era comun, familiar, caracteristic printre școlari). Nu s-a întâmplat doar cu mine astfel, ci cu întreaga mea generație. După alți ani, am făcut rost de mașină de scris portabilă, se găseau relativ ușor, aduse din țările "prietene". Dar pe urmă au fost anii duri ai celei mai mari părți din perioada ceaușistă, când deveneai suspect că posezi o mașină de scris, chiar și în cazul meu, ziarist fiind; nu conta că era un instrument de lucru. Multă vreme eram obligat, la fiecare început de an, să merg la miliție și să dactilografiez în fața organelor o pagină care se îndosaria și probabil era cercetată în cazurile în care prin oraș se răspândeau manifeste dactilografiate antiregim. Apoi au apărut computerele personale care s-au înmulțit și răspândit cu o viteză uluitoare. Altfel lucrezi la computer - poți modifica ușor paragrafe întregi, le poți deplasa rapid dintr-o pagină în alta, le poți schimba între ele, poți avea în față, fără să le pierzi, mai multe forme ale unui text, pe care să le consulți la nevoie. Apoi au apărut telefoanele mobile, întâi niște cărămizi grele cu o antenă rigidă de câteva palme, și în puțini ani telefoanele din ce în ce mai sofisticate, la care poți vorbi, te poți informa, poți scrie, poți stoca documente și câte altele.

Să mă întorc însă: pe vremea când intram eu la școală, imediat după război, în multe orașe din țară nu existau radiouri, ci difuzoare care transmiteau de la un anumit centru de cartier un anume program, sigur manipulator; din fericire, ai mei aveau un "Telefunken" de dinainte de război la care eram înnebunit să ascult piese de teatru și concerte de muzică clasică. După ce s-a înființat Televiziunea Română, în 1957, lucrurile au stagnat o vreme. Dar după 1990, chiar a început revoluția tehnologică: a apărut internetul, web-ul, biblioteca aceasta universală în care poți găsi, cu un click pe computer, orice informație din orice domeniu și din orice timp. Și tot ce s-a inventat se leagă cu următoarea invenție. Așa că e posibil să nu mai folosești laptopul, ci să lucrezi direct de pe telefon, oricare ar fi complexitatea muncii. E o plăcere să te informezi și să înveți. M-am adaptat la toate extrem de ușor. Generațiile de azi nu cred că pot trăi fără telefon mobil, fără internet, fără conexiunile care se stabilesc instantaneu cu oricine din orice parte a lumii. E minunat. Inevitabil, toate meseriile, dar mai ales cele care au în centru scrisul și vorbitul, au profitat enorm. Cum să nu mă bucur că toate acestea s-au întâmplat într-o viață de om, în viața mea?

Firește, în unele privințe am fost reticent. Lucrând în televiziune, m-am numărat printre primii care au avut un telefon mobil, se impunea nevoia comunicării rapide. Am păstrat un telefon Nokia, dintre primele, din cele cu butoane, 25 de ani, până s-a spart pur și simplu, nu voiam să-l înlocuiesc (nostalgic!), și apăruseră telefoane extrem de performante. Am acum și eu unul de acest fel, am învățat cu greu să mă descurc cu el, uneori nu știu sau nu înțeleg ce să fac chiar și astăzi, dar îmi dau seama ce progres enorm am făcut. Spun, din nou: mă bucur.

Nu cred că în ce privește literatura lucrurile au stat ori stau mult diferit. Departe de mine gândul să fac o analiză, nu cred că mă pricep, n-am instrumentele necesare, și în plus ar ieși cel puțin un studiu stufos, dar câteva idei pot spune, nu trebuie să fiți de acord cu mine. Înainte de 1990, literatura (vorbesc de lumea noastră românească) a ajuns să fie privilegiată de existența regimului, adică în ciuda tuturor îngrădirilor, le era necesară oamenilor pentru că nu exista altceva cu care să-și treacă timpul și mai ales în care să se regăsească. Astăzi și posibilitățile de informare și cele de divertisment, entertainment, până la urmă recreere sunt enorme. Literatura a pierdut teren - dar s-a întâmplat, din alte motive, care nu țineau de regimul politic, cam peste tot. Se publică foarte mult în continuare, poate se citește mai puțin, existând atât de multe alte atracții, dar poate e normal să fie așa. Lumea în orice caz nu mai caută un text literar (sau o face rareori) pentru a se defula - că și alții văd, înțeleg la fel ca ei tarele unui regim. Literatura s-a întors la menirea ei primordială. Era extrem de importantă înainte de 1990, acum este doar importantă, cum e firesc. Cel puțin asta cred eu.

Insist, din nou, cred că e firesc ceea ce se petrece cu literatura, cum a fost firesc și ceea ce s-a petrecut cu inovațiile tehnologice. E în firea lucrurilor. Evoluăm, pe scurt. Internetul a ocupat centrul, într-adevăr, iau chestiunea ca pe un lucru firesc și merg, mergem mai departe.

Așa că unui tânăr abia ieșit de pe băncile școlii, care n-a cunoscut istoria ultimilor șaptezeci de ani de care v-am vorbit, care a deschis ochii cu telefonul mobil alături și poate afla cu un singur click orice dorește în orice moment al zilei și nu e obligat să scotocească prin biblioteci (în afara cazului în care e cercetător - și încă și atunci o poate face altfel decât pe vremea tinereților mele) îi spun să se bucure de lumea și vremea în care s-a născut. Eu așa aș face - și m-aș bucura cum m-am bucurat și până acum.

Și aș scrie la fel, poate. Dar să nu anticipez, parcă văd că vine o întrebare și despre scris...

Notă: Text 3 pentru Ficțiuni Reale @ LiterNet - Pe o scară de incendiu de Stelian Țurlea.

Mereu găsesc încuiată ușa casei vechi și părăsite de la marginea orașului, dar știu că există o scară de incendiu pe partea opusă care urcă până la acoperiș, e ruginită, acoperită de găinaț de guguștiuci și straturi de frunze putrezite de la an la an, nu m-am încumetat niciodată să urc pe ea atâtea etaje, dar în seara aceasta o să-mi iau inima în dinți, trebuie să ajung la cel mai de sus etaj, să sar în balconul care o fi și el șubred și să încerc să intru în casa în care poate am s-o găsesc în sfârșit. În viață.