Totul poate fi transformat în poveste

Daniel Cristea-Enache: Într-adevăr, în această "rundă" aș vrea să intrăm în atelierul Dvs. de creație și să vedem cum s-au născut cărțile de proză pe care le-ați scris. Atenție, urmează o "rafală" de întrebări...

Mai întâi: credeți că se poate învăța arta scrisului de proză și se pot deprinde de la un altul tehnicile necesare? Cum ați învățat să construiți și să "desfășurați" o proză? Ați fost "autodidact" sau ați frecventat un cenaclu, ați urmat cursuri de creative writing, ați avut un profesor sau un magistru? Sunt prozatori, români ori străini, care v-au influențat într-o anumită măsură? Lecturile din alți scriitori v-au ajutat în ce privește formarea unui stil propriu?

Care este pentru Dvs. elementul esențial în scrierea unui roman? Ce trebuie să nu lipsească din niciun roman al Dvs., indiferent de intrigă, story, personaje, epoca istorică ori contextul social-politic al cărților scrise?

Ce așteptări aveți de la cititori? Dar de la criticii literari?

La ce carte din creația proprie țineți cel mai mult? Și de ce?

Trecând în final în rolul profesorului sau al magistrului: ce și cum l-ați învăța pe un foarte tânăr autor care vrea să scrie proză?

Stelian Țurlea: În mod sigur, arta scrisului se poate învăța, cum se poate învăța să cânți la orice instrument muzical, cum se poate învăța să pictezi cu o pensulă, iar din culorile așternute pe o pânză să răsară un chip, un peisaj, o poveste. Oricine o poate face, rezultatul depinde de strădanie, de repetiții, de multă muncă, dar înainte de toate de un ceva inefabil, căruia să-i spun cel mai direct talent. Îl poți dobândi, dar e uimitor dacă te naști cu el, pentru că, oricâtă muncă ai depune, până la epuizare, nu orice combinare de sunete ajunge o melodie, nicicum una care să placă și să se rețină, nu orice asociere de culori devine un tablou, nu orice alăturare sau asociere de cuvinte devine scriere literară. Talentul e necesar în orice activitate, în orice muncă; oricine poate ciopli un lemn, rudimentar, nu oricine e în stare să înjghebe un scaun, o masă, necum o sculptură.

Arta scrisului se poate învăța, citind mult, imitând scriitori care îți plac, sunt convins că poți, prin strădanie, să concepi o lucrare literară bună care să semene cu altele care s-au făcut deja. Apoi să treci la etapa următoare, să fii unicat. Există mulțime de exemple. Nu m-au interesat. Poți învăța participând la un cenaclu și ascultând atent producțiile participanților și discuțiile pe marginea lor. Poți învăța la o școală de scriere, unde se predau toate trucurile unui text bun și convingător. Nici acestea nu m-au interesat.

N-am participat niciodată la vreun cenaclu literar, nici măcar din curiozitate, nici la cele celebre, au fost destule, mai ales pe vremea când eram tânăr, conduse de critici literari și profesori pe care îi admiram și la care auzeam că se adună tineri pe care iarăși îi admiram. N-am fost vreodată la vreun curs de creative writing, am fost tentat, din curiozitate, dar aceasta s-a risipit înainte de a lua vreo decizie. Eram convins că e o cale utilă, pentru că mai toți care au trecut printr-un cenaclu au reușit să publice mult mai ușor și au devenit peste noapte cunoscuți. Am ales calea mai dificilă, să mă descurc de unul singur. Nu vreau să mă gândesc dacă a fost o greșeală. Am acționat după capul meu, cum am făcut în toate, întreaga viață. Dacă numiți asta autodidact, asta am fost. Dar recunosc că cenaclurile și cursurile de creative writing sunt extrem de utile, unora poate le sunt absolut necesare, depinde de structura proprie. N-am avut un profesor, un maestru. Nici nu mi-a trecut prin cap. Mi-au plăcut și îmi plac enorm de mulți scriitori, români și străini, dar habar n-am dacă m-a influențat vreunul în ceea ce am scris. Nu m-am gândit vreodată să scriu în "stilul" cutare, ci pur și simplu cum am simțit în acel moment; și adesea altfel decât precedenta carte, mă provocam pe mine însumi.

Am mai spus că n-am vrut să fiu profesor (deși admir extraordinar oamenii care fac această meserie), pentru că am oroare de repetiții, de rutină. Ca ziarist am făcut mereu altceva. Ca scriitor, la fel. Am evitat ca scrierile mele să semene una cu alta, în toate - gen, temă, structură, stil. Probabil s-a întâmplat să-mi iasă din moment ce practic toți criticii literari care s-au aplecat asupra cărților mele (și le sunt îndatorat pentru asta) au remarcat că nicio carte a mea nu seamănă cu precedenta și că pot fi inclus cu greu într-o școală, într-un canon, într-un "insectar". Firește, e aici și primejdia să fii lăsat deoparte, să nu se mai vorbească despre tine. Mi-am asumat-o. Deși trebuie să fiu fericit că nicio carte de-a mea n-a trecut chiar neobservată, despre fiecare s-a scris măcar o dată.

V-am spus că de mic am vrut să scriu cărți, să spun povești oamenilor. Mă gândesc că o școală te poate învăța cum să spui povești, dar eu n-am crezut asta. Am fost convins mereu că poveștile sunt în mine, trebuie doar să mă pricep să le scot la lumină. Cum ai naște un copil. Fac o paranteză, să vă spun o chestiune foarte personală. De fiecare dată când am scris o carte, am trecut printr-un fel de suferință. Scriam cartea, am să vă spun mai încolo cum o scriam, și când o încheiam, mă simțeam epuizat, golit, fără sens, fără rost, ceva se rupsese din mine și ieșise la lumină. Mă bucuram că am reușit și am isprăvit, dar în același timp simțeam că îmi lipsește ceva din mine, de aceea m-am gândit că așa se simte o femeie care naște, bucuroasă și ușurată că a adus pe lume o viață, dar și epuizată și tânjind după acea ființă care crescuse în ea. Adică a dat-o lumii, cum îmi dădeam eu cărțile. Uneori îmi venea să plâng. De la o vreme, mai ales după ce s-a stins soția mea, cu care discutam intens despre starea mea, mă simt atât de singur când termin de scris o carte, că nu mai pot sta locului, umblu ore întregi pe străzi și prin parc (noroc că mă mai țin picioarele), îmi vine să mă îmbăt, dar nu reușesc s-o fac și mă văd cu fiul meu destulă vreme într-un pub și discutăm vrute și nevrute.

Sunt convins că în scris m-a ajutat enorm meseria de jurnalist. E o artă, dar și o corvoadă, să scrii bine o știre scurtă în care să spui cititorului o întâmplare, cu cap și coadă, să descrii niște locuri ori întâmplări în așa fel încât cititorul să aibă convingerea că se află în fața lor ori că participă la evenimente. Să stârnești stări: recunoaștere, emoție, empatie și câte altele. Există niște reguli pe care un jurnalist și le însușește prin experiență. Rămân în tine și când începi să scrii un text literar, de orice fel: reportaj, comentariu, relatare istorică, roman psihologic ori social, o poveste pur și simplu.

Poate ar fi bine să citez un fragment, chiar dacă pare lung, dintr-o cartea a mea, Orbi în tranziție, în care eroul lucrând în televiziune vrea să scrie o carte și înțelege cum să îmbine cele două meserii: "Nu știam despre televiziune nimic, dar aproape toți n-aveau habar, învățau din mers. Așa am aflat că nu e destul să știi să scrii, trebuie să știi să convingi și prin imagine; nu e destul să știi să vorbești, trebuie să fii capabil să treci dincolo de sticlă, să-i faci pe oameni să te creadă, să te aștepte, să fie convinși că ești singurul pe care îl pot crede. Să fii viu, inteligent, surprinzător clipă de clipă. Un examen dur. Trebuia să învăț repede cum se filmează, cum se montează, cum se face un jurnal de știri captivant, cum se face o emisiune, cum să alegi pentru fiecare tronson al programului ceva plin de energie, nou, amețitor, ca privitorul să nu se mai dezlipească de pe canalul cu postul tău de televiziune. Era complet altceva decât în presa scrisă. Vorbele, frazele, paragrafele care nu se înțeleg sau sunt mai stufoase într-un articol se pot reciti. Aici totul zboară într-o clipă și ce se spune în clipa aceea trebuie să fie înțeles imediat. Ca să obții toate astea trebuie să fii aproape mereu acolo. Peste noapte, programul meu se schimba. Toată ziua mi-o petreceam în televiziune, până noaptea târziu. Primul test au fost alegerile locale. Pregătirea acoperirii lor a însemnat foarte lungi ședințe, cu planuri date peste cap, cu nenumărate variante de lucru, cu certuri, tensiune, nervi, strigăte, înjurături. Totul trebuia să fie altfel decât ce exista pe piață. Ba mai mult, să fie altfel decât văzuseră până atunci românii. Să-i ademenești din timp cu promovarea emisiunilor, să-i convingi să se uite la tine pentru că nu-ți scapă nimic important și ești pretutindeni prezent, să-i subjugi cu ritmul debordant, așa cum e viața, să intri în viața lor ca un drog. Emisiuni cum nu se mai văzuseră, cu decoruri neprăfuite, știri în direct de pretutindeni, oameni simpli în direct, să transmiți ce așteaptă să vadă, ce doresc să afle, să-i îndemni să-și spună părerea, să-i determini să înțeleagă forța pe care o au, pentru că numai ei sunt capabili să-și schimbe viața, dacă vor să și-o schimbe și să acționeze. Atunci, în acel moment, acțiunea însemna să voteze. Acceptam să discutăm în ședințele alea care se sfârșeau mult după miezul nopții chiar și cele mai trăsnite idei, care ne surprindeau chiar și pe noi. De multe ori ele au rămas în planurile finale. Nu se mai văzuse transmisie non-stop din toată țara, cu reporteri cățărați pe acoperișuri sau care se deplasau cu camera după ei în direct. Nu se mai văzuseră promo-uri care să izbească retina și să le ții minte zile în șir, în care pumnul se transforma într-o ștampilă de vot. Nu mai îndrăznise nimeni să cheme lumea în stradă să participe la spectacolul pregătit pentru ea și transmis în direct, la sfârșitul căruia, seara târziu, un norocos sau mai mulți aveau să plece acasă cu premii substanțiale. Ideea asta mi se părea incredibilă, dar am fost nevoit să mă recunosc înfrânt în ziua în care am văzut strada blocată de mulțime pe sute de metri. Zeci de vipuri cărora nu le venea să-și creadă ochilor și se întrebau dacă nu e o păcăleală, un spectacol înregistrat în studiourile de la Buftea, au venit să se convingă." Cam așa mi se pare mie și cu literatura, totul trebuie să fie altfel.

Oamenii au o nevoie enormă de povești, asta am crezut întotdeauna. Literatura e o poveste, să știi să spui o poveste mi se pare lucrul cel mai grozav din lume - structurii mele psihice i se potrivește perfect.

Am o convingere fermă: tot ce s-a scris de când există literatura pe lume e poveste - și romanele, și tragediile, și epopeele. Într-o poveste încape toată viața noastră. Vrem să ne regăsim în poveste, de aceea suntem ahtiați să le citim si să le ascultăm. Cel puțin asta cred. Iar cititorului dornic de lectură, captivat de lectură, îi poți spune tot ce vrei, chiar și adevărurile crude. E destul să se recunoască într-o frântură din poveste, un gând, o aspirație, o vorbă, un chip, acceptă după aceea orice. Inclusiv meditațiile despre Putere. Sau Iubire. Aceasta este esența - putere și iubire; sau invers. Iar povestea asta mai are un element important, e o luptă între bine și rău, sub forme diferite, altfel n-ar fi citită, poate fi și o crimă. Orice s-a scris important, de când se scrie, are un filon polițist, detectivistic. Asta cred. Pe mine nu mă încântă împărțirea în romane polițiste și romane de alt fel, unii spun că primele ar fi cărți ușurele, ceea ce nu e cazul. Am exemplul propriu mai mult decât evident: cu mai bine de un deceniu în urmă, când am publicat Arunc-o pe soră-mea din tren!, am cerut, cam știu de ce, să se facă o copertă stilizată cu două fete fâșnețe; toată lumea a crezut că e chick-lit (literatură pentru "puicuțe") și cunosc persoane care au cumpărat cartea numai din acest motiv, altfel nici n-ar fi deschis-o. La ediția a doua, am lăsat să se înțeleagă cum că romanul e unul polițist; și iar unii (dar alții) au căzut în plasă. M-am apucat să scriu cărți "polițiste" după destule romane de alt gen. Le puteam spune pur și simplu romane, dar am vrut iarăși să tentez lumea, care vrea caracterizări dintru început.

Scriu despre lumea din jur. Asta e iar foarte important. Mă inspir din fapte reale. Mi s-a și reproșat asta, un cititor din Cluj spunea că prea fac aluzii la nu știu ce fapt politic sau personaj politic. Cred că toate cărțile mele au pornit de la fapte reale, întâmplate mie sau celor din jur sau fapte despre care toată lumea a aflat la un moment dat, numai că toate acestea sunt filtrate și par ficțiune. Altfel nu convingi lumea, cel puțin asta cred eu și-mi place să fiu convingător în cărțile mele. Dacă reușesc sau nu, cititorii o pot spune. Firește, pot exista și cărți în care totul e o invenție, de pildă romanele fantasy sau science-fiction, dar până și acelea pornesc de la un sâmbure de real. Dintr-astea n-am scris (sau încă n-am scris).

Sunt de felul meu optimist. De asta nu prea accept teoriile despre cititorii care se împuținează, atrași de alte divertismente (se întâmplă, de acord, dar nu e catastrofic) și nici pe cele despre dispariția cărții. Cartea va exista, indiferent sub ce formă. De aceea, nu mă sperie defel un nou suport al cărții, electronic sau cine știe cum. Atâta vreme cât cartea există și se răspândește, nu contează că se întâmplă în formatul clasic, pe hârtie, sau în cine știe ce dihanie electronică. Important este ca ea să existe, ca lumea să citească. După câte văd eu, lumea o face, oricare ar fi poticnelile. Încă se cumpără carte, altfel editurile ar sucomba. Dar e adevărat că în vreme de criză - și încă criză după criză! - cum a fost și mai este, nu numai la noi, oamenii cumpără mai puțin, n-au bani, iar televiziunea devine tot mai ademenitoare și nu costă mai nimic. Dar toate trec și lumea va cumpăra cărți, chiar și în România, pentru că în cărți găsești ce nu găsești nicăieri altundeva. Și visezi mult mai ușor...

Cum mă "inspir", cum îmi aleg subiectele? Din lumea din jur. Tot ce aud, văd, aflu, mi se povestește, totul poate fi transformat în poveste. Doar să adaugi magma în care povestea se scaldă, adică să transformi totul în ficțiune. Trebuie doar să fie adevărat, să atragă, să fie recunoscut, să stârnească un interes, să intrige, să fie credibil. Ideea încolțită în capul meu se dezvoltă, crește, se definitivează, dar poate să zacă acolo zile, săptămâni, ani, apoi iese brusc la lumină, când mă apuc de scris, este deja scrisă în cap, curge, paragraf după paragraf, aproape în întregime, de asta scriu extrem de repede, câteva săptămâni. De parcă aș citi pentru mine ce a scris în sinele meu. Iar când public cartea (am avut noroc în ultimii ani și s-a întâmplat foarte repede, timp în care începeam o alta), cititorul devine suveran. Pentru el am scris-o, poate fi încântat sau o poate desființa, e liber să facă ce dorește. Nu spun că nu sufăr dacă primesc feed back-uri negative. Iar criticii literari au tot dreptul să analizeze cum vor. Niciodată nu le-am vârât pe gât vreo carte de-a mea, niciodată nu le-am cerut să scrie despre ele, am sperat să fie onești și au fost, am avut norocul că au făcut-o la aproape toate cărțile, de obicei elogios, înseamnă că nu erau maculatură. Dar nu vreau să vorbesc despre cum au fost primite, o pot face editorii - și o fac: majoritatea cărților mele au fost retipărite și toate au la final un capitol cu ce s-a scris după prima ediție, un mic dosar de presă. Cât despre criticii literari... e o profesie care, după mine, cere onestitate. În cazul meu, a existat.

Am publicat destul de mult, genuri diferite. Îmi e greu să aleg dintre ele cărți care sunt mai bune decât altele. Mă simt în situația unui părinte care trebuie să spună pe care dintre copiii săi îi iubește mai mult. Pe toți!

Dar aș putea, ca exercițiu, să spun de ce o anume carte mi se pare deosebită: Pavană în peisaj marin - pentru că nu știu o altă carte care să fi spus cât de nedrept era fostul regim pentru visele unor adolescenți și pentru că a fost primul meu roman publicat; Relatare despre Harap Alb - pentru că e un fel de incursiune în epopeea culturală europeană; În absența tatălui - pentru că plină de nădejde și e destul de personală; Darul Ioanei - pentru că n-aș mai fi în stare să scriu astăzi în stilul acela în care nu se mai scrie astăzi; La taifas și Lumea Cristinei - pentru că sunt un omagiu adus soției mele. Mă opresc, mă paște primejdia să le înșir pe toate. Dacă mă întrebi același lucru peste o săptămână, poate voi menționa alte titluri, care îmi plac mai mult pentru că mi-am schimbat stilul și felul de a scrie, cu gândul de a-l face pe cititor să citească dintr-un foc...

Nu mă pricep să dau sfaturi, mai degrabă nu vreau. Reamintesc ce am mai spus: nu-mi place să fiu sau să fac pe profesorul. Îmi place să cred că un tânăr care bate la porțile literaturii e destul de orgolios să nu accepte sfaturile cuiva ca mine, care a trecut prin atâtea, presupun că are ceva de spus, că pentru asta vrea să scrie și știe cum s-o facă, sfaturile mele l-ar încurca. Totuși, câteva lucruri pot menționa: să fie onest, să nu caute gloria peste noapte și să scrie. Să scrie. Să scrie. Cine are ceva de spus răzbate.

Notă: Text 4 pentru Ficțiuni Reale @ LiterNet - Sperietoarea de Stelian Țurlea.

Dintre ierburile necosite care mi se ridicau până la piept și prin care înaintam anevoie, îmbătat de parfumurile incredibile, răsări o sperietoare înfiptă într-un par, cu o pălărie de pai de culorile curcubeului înțepenită în vârful măciucii pe care fusese fixată o scândură perpendiculară, îmbrăcată, aceasta, într-un țol subțire de un roșu care fusese pe vremuri violent, strâns cu două funii, sus și jos, totul întruchipând o arătare care stătea la pândă și care ar fi fost capabilă să provoace dezastre.