În viață prietenia este extrem de importantă

Daniel Cristea-Enache: În prima "rundă" din dialogul nostru, când ați scris special pentru LiterNet acel CV "narativ", cvasi-cinematografic, ați evocat revista Ploieștiul literar, pe care o făceați, pre-adolescent fiind, la 13 ani, cu doi prieteni și colegi, Dan Radu Stănescu și Vittorio Holtier.

La finalul acestui dialog, pentru care vă mulțumesc, vă propun să vorbim depre prietenii și prieteniile din viața Dvs. Am sentimentul, ba chiar convingerea, că aveți vocația prieteniei. E adevărat? Mă gândesc, de pildă, cum mi-ați oferit imediat un loc de muncă (la Ziarul de Duminică), atunci când îmi căutam unul; și bănuiesc că ați făcut de multe ori asemenea fapte pentru prieteni ai Dvs. Ați și cunoscut foarte mulți oameni, prin specificul meseriei de jurnalist la Lumea sau de mega-producător la Pro TV. La Ziarul de Duminică, tot așa, ați avut sute de colaboratori, și probabil îi cunoșteați personal pe majoritatea lor.

Ce anume a transformat, în cazul Dvs., un cunoscut într-un prieten? Desigur, istoriile diferă, dar există niște elemente similare, un numitor comun pentru toate prieteniile Dvs.?

În cartea sfâșietoare scrisă cu și despre Cristina Țurlea, la un moment dat, într-o discuție purtată în ultimele faze ale bolii ei, regretata noastră "Cristina Maxima" spunea ceva cutremurător: că toți prietenii voștri se vor îndepărta, că fiecare dintre ei (spun din memorie) are propriile frici și angoase. Prietenia are deci limite și este slabă în fața suferinței Celuilalt?

Din această perspectivă, deși ați avut și aveți sute de prieteni, de la 13 ani la 77, se poate spune că cel mai mare prieten din viața Dvs. a fost Cristina Țurlea, cea de care nu v-ați îndepărtat nicio clipă în mulții ani ai bolii ei și alături de care ați fost până la capăt? Iar dacă aceasta este adevărata prietenie (nu numai dragoste), "restul" prieteniilor ce sunt?

Stelian Țurlea: Bănuiam că întrebările cele mai dure vor veni la sfârșit.

Am mai spus pe parcursul acestor săptămâni în care am stat de vorbă: cred că am fost / sunt un om norocos. Am întâlnit enorm de mulți oameni în viața mea, pe unii mi i-am făcut prieteni și am rămas prieteni. Nu m-am gândit până în clipa aceasta cum s-a întâmplat - pur și simplu s-a întâmplat. Și nu știu dacă și cât am să fiu în stare să vorbesc desprea asta. Prietenia e o relație afectivă inefabilă. Te pot apropia foarte multe de un om, simpatie, afinitate, respect; sau pur și simplu se poate întâmpla și nici nu ți-ai dat seama care a fost motivul. De unii te apropii pentru că viața te-a făcut să trăiești alături; în alții ai mare încredere și te-ai trezit că le încredințezi secrete, pentru că avem cu toții nevoie, uneori, să împărtășim din prea plinul din noi sau avem nevoie de un sfat; pe unii i-ai remarcat ca extrem de loiali, sau preferând să facă bine, sau arătau compasiune, sau se bucurau pur și simplu când reușeai ceva, sau erau gata să dea o mână de ajutor, cât de mică, sunt atâtea motive că am putea vorbi numai despre ele. Sigur s-au scris cărți despre prietenie ca sentiment și dimensiune umană. Cred că, în viața mea, m-am apropiat de oameni, ori ei s-au apropiat de mine din toate aceste motive. Pentru discuția noastră important este că s-au apropiat, nu de ce.

Ce pot să spun dintr-un început este că prieteniile care se nasc pe când ești adolescent ori foarte tânăr durează de obicei o veșnicie. Am fost prieten cu Dan Radu Stănescu, poetul, și Vittorio Holtier, pictorul și scenograful, nu doar la 13 ani, pe când făceam cu mințile și speranțele noastre de atunci revista "tipărită" de noi înșine Ploieștiul literar (adică scrisă cu tocul, apoi cu stiloul pe caiete și pe foi A4 capsate), ci până ei s-au stins din viață. Și multe decenii n-am trăit alături, uneori nu ne vedeam cu lunile, putea să treacă și un an. Dar știam fiecare că ceilalți erau într-un anume loc, își duceau viața și puteam oricând să ne sunăm (și o făceam) și să ne comunicăm vești importante. Asta înseamnă, după mine, prietenie adevărată, nu să trăiești lipit de celălalt, dar să-l știi, să-l simți alături.

Habar n-am dacă am vocația prieteniei, cum mă întrebați. Nu mi-a plăcut să fiu singur, să mă simt, mai ales, singur. Am cunoscut enorm de mulți oameni, dar n-am rămas cu toți prieten, deși am avut (poate mai am) enorm de mulți prieteni. Mi s-a întâmplat de multe ori să nu reușesc să mă apropii de câte unul, păstram relații civilizate, cordiale, dar nu s-a ajuns la prietenie, miroseam, simțeam că e în acela ceva ce nu-mi place; nu mă grozăvesc cu simțul acesta, sunt convins că toți îl avem. Ajungeam să mă cert cu unii dintre cei din jur pentru că refuzam să-mi schimb părerea, pe când a lor era excelentă despre omul respectiv, și s-a întâmplat să-mi dea dreptate, chiar dacă uneori după mulți ani. Dacă lumea n-ar fi atât de diversă, n-am mai putea trăi în ea și n-am mai scrie literatură.

Sunt oameni pe care i-am ajutat și le port aceeași prietenie și azi; sunt oameni pe care i-am ajutat și s-au îndepărtat de mine, e treaba lor, nu-i judec, fiecare trăiește după principii proprii.

Ați amintit de Ziarul de Duminică. Eu n-am să vorbesc vreodată despre asemenea fapte (cu nume și date), rămân ale mele, oricâte vor fi fost. Într-adevăr, istoriile diferă. De aceea nici nu voi povesti istorii cu prieteni, cu nume, mi-e teamă să nu uit pe unul sau altul și să stârnesc amărăciuni. Dar pot spune că un cunoscut, cum ziceți, chiar în împrejurări de acel gen, poate deveni prieten pentru oricare din motivele pe care le-am amintit la început - și de asta au fost atât de mulți, chiar dacă, pe majoritatea, nu-i mai văd. Au rămas în sufletul meu și dacă în clipa următoare i-aș întâlni, ar fi ca și cum timpul trecut n-a existat ori a fost doar o clipă, o zi. Sunt convins că felul acesta al meu de a fi este simultan din genă și din exemplul părinților și m-a ajutat enorm să înțeleg oamenii și să pot mai ușor să-i transform, uneori, în personaje literare ori să-mi imaginez personaje literare care se poartă, acționează într-un fel sau altul.

Am rămas prieten cu colegi de liceu - cu mulți mă văd invariabil, de două decenii, în fiecare ultimă sâmbătă a lunii mai, fără să ne pese că unii dintre noi s-au cocârjat și și-au pierdut semeția tinereții; am rămas prieten cu unii dintre cei cu care am petrecut mai mult de două decenii ca ziarist la Lumea, ne sunăm, nu foarte des, dar o facem; am rămas prieten cu mulți dintre ziariștii cu care am lucrat în lunga mea carieră, e o bucurie când îi reîntâlnesc, deși cam rar; am rămas, sper, prieten cu mulți dintre foștii mei colaboratori, cu mulți mă întâlnesc frecvent; am rămas prieten, sper, cu mulți dintre minunații critici literari care au scris despre cărțile mele și de care m-am apropiat până a-i socoti frați. Dar este evident că nu-i pot întâlni pe toți, pentru că lumea se tot schimbă, ne copleșesc treburile de tot felul, timpul trece peste toți și beteșuguri diverse s-au năpustit peste mulți.

Dar firește că prietenia are și limite. Poate dispărea din mulțime de motive. Sau se poate transforma. De pildă, în cazul în care e vorba de o femeie, se poate transforma în iubire. Care, și ea, poate dispărea și odată cu ea și prietenia.

Prietenia se poate transforma, mai ales când înaintezi în vârstă, habar n-am în ce se transformă, poate pur și simplu dispărea, pentru că în cazul multora apar neputințele, bolile, indiferența, fricile de orice și nu mai au chef de nimic, nici chiar de prieteni. Se obișnuiesc singuri. După mine e cel mai îngrozitor lucru să trăiești singur. Tot ce spun, spun în cunoștință de cauză: e îngrozitor să fii singur, evident, dacă ai o anume construcție psihică. Am avut foarte mulți prieteni (socotesc că îi am și acum), care, după ce s-a stins soția mea, luni întregi, mai bine de un an, n-au dat un semn, nu răspundeau la semnalele mele (care, fără feedback, evident că au încetat după un timp), sunt convins că din acele motive amintite mai adineauri: bolile personale, indiferența pe care o aduce unora vârsta, dar mai ales teama, frica să nu se molipsească de tristețea mea și să se dea peste cap ori să nu fie capabili să-i răspundă. Peste toate cred că trona faptul că nu știau cum și ce să-mi spună. Nu vreau să mă gândesc că de fapt așa sunt ei cu adevărat. Prin urmare: depinde de structura fiecăruia, de experiența de viață, nu le fac o vină.

Am să relativizez totul: aș vrea să cred că tot ce v-am spus până acum este adevărul și n-am trăit într-o iluzie. Iar faptul că "profeția" Cristinei la care vă referiți s-a petrecut a fost pur și simplu un accident.

Dar e uluitor că se poate întâmpla și invers! De vreo jumătate de secol am o prietenă grozavă, cu mintea la ea încă, psiholog, Rodica Voicu (da, de data asta dau nume!), o sunam din an în Paște, mult prea ocupat, fiecare avea viața lui, și care, după ce s-a stins soția mea, m-a sunat fără încetare, seară de seară, mai bine de doi ani, întrebându-mă una, alta, povestindu-mi una, alta, la început au fost momente în care mă enervam, n-aveam nevoie de compasiunea ori mila nimănui, pe urmă am înțeles lucrul admirabil pe care îl făcea, mă scotea din marasm, mă readucea la viața normală. Îi port un respect enorm.

Răspunzând întrebărilor dvs., înțeleg de ce mi le-ați pus: practic am vorbit în acest lung interviu cam despre tot ce a fost important în ce am făcut în lunga mea viață. Și cred că în viață prietenia este extrem de importantă, aproape la fel de importantă ca iubirea, fără de care socotesc că ești fără țel, uneori chiar mai importantă.

Ajung și la esența întrebărilor dvs., care mă face să lăcrimez, inevitabil, dar mă și bucură, concomitent, că pot povesti. Despre "Cristina Maxima".

Vă dați seama că am iubit destule femei la viața mea, alături de unele am trăit o vreme. Pe Cristina, arhitect și pictoriță, care mi-a devenit soție, am întâlnit-o la 57 de ani, era cu două decenii mai tânără. (Sunt probabil printre cei nu foarte mulți care pot garanta că poate exista iubire între un bărbat și o femeie indiferent de vârstă.) Am spus povestea într-o carte despre care cred că este dintre cele mai bune pe care le-am scris, La taifas. M-am / ne-am îndrăgostit instantaneu. După ce ne-am căsătorit, la prima ei aniversare, am scris cu carioca pe o oglindă uriașă fixată pe un perete din living "La mulți ani Cristina Maxima!" Toți prietenii care veneau în casă își fixau privirile pe oglindă. Scrisul rezistă și astăzi, va rămâne acolo cât voi trăi, dacă fiul meu îl va șterge după ce voi dispărea, e treaba lui.

Întrebării, care mă surprinde oarecum, îi răspund tranșant: da, Cristina a fost cel mai bun, mai apropiat prieten al meu! Ne-am sfătuit în toate, făceam lucruri în comun, mai ales cred că la fel gândeam. Chiar o comuniune. De asta am fost devastat de dispariția ei. În 2012 a făcut o operație de mastectomie, a urmat un tratament foarte dur cu Herceptin, și-a revenit, și-a reluat viața, a pictat enorm și a organizat zece expoziții personale într-un deceniu, am făcut tot ce ne-a trăsnit prin cap, pe scurt, am trăit. Dar boala a revenit și a fost cumplit. S-a stins în februarie 2021. Nu vreau să vorbesc despre asta, nici despre ce a fost înainte. Mai degrabă să spun că îmi este în continuare prietenă, mă sfătuiesc de multe ori cu ea, în gând.

Asta e tot, nu am ce să mai spun.


Trecutul nu e mort niciodată, parcă Faulkner a spus-o. Nici n-are importanță, mi-am amintit că am citit vorbele astea undeva când mă pregăteam să spun ce urmează. Sigur n-o să fie ceva în genul lui Faulkner.

S-a întâmplat să aud la un post de radio un cântec care m-a dat peste cap. Am deschis după aceea computerul și am căutat pe Wikipedia și pe YouTube numele melodiei, am aflat totul despre cântăreață, Maria Răducanu, am ascultat cântecul de zeci de ori în nenumărate înregistrări, îmi răsuna în cap când îmi beam cafeaua dimineața, când mâncam, când mergeam pe stradă, când scriam, când adormeam, îl visez.

Când ne-am cunoscut, Cristina,
aveai părul frumos rău
și-o floare de măr
ședea bine-n păr.

Când se lasă seara peste București,
eu mă uit la fete și văd că nu ești.
Când se lasă seara peste București,
eu mă uit la tine și văd că nu ești.

Când ne-am despărțit, Cristina,
aveai părul frumos rău.
Doar floarea de măr
a căzut din păr.

Toată nebunia asta mi s-a întâmplat pentru că abia mă despărțisem de Cristina. Știi cum sunt bărbații îndrăgostiți când pierd, de fapt orice ființă îndrăgostită, văd pretutindeni numai chipul iubitei de care tocmai s-au despărțit, li se pare că orice femeie îi seamănă, aproape orice siluetă ivită în cale îi provoacă, suferă ca un câine. Sufeream ca un câine. Mi-am zis că singura terapie, după ce le încercasem pe toate fără succes, cum se întâmplă cu absolut toți nefericiții din dragoste, mi-am zis deci că singura terapie e să caut un bar, un restaurant, o incintă, un loc în care cineva să cânte Când te-am cunoscut, Cristina și să aud melodia seară de seară, câte seri o să rezist până o să mi se facă greață, lehamite, o să mă vindec și de cântec și de dorul meu. Poate n-o să mă vindec, dar măcar o să trec în altă etapă a suferinței mele de câine.

Nicăieri nimeni nu cânta cântecul meu, mi-am pus prietenii care lucrau în media să se intereseze, prietenii care lucrau în poliție să-i întrebe pe sectoriștii și polițiștii de cartier care fără dubiu și cu îndreptățire știu totul. Nimeni nu mi-a dat nici cea mai mică speranță. Nu-mi rămânea decât să urmăresc concertele rare ale Mariei Răducanu. A fost alt calvar până să aflu ceva despre unde cânta și când, despre turneele ei, m-am convins că trăiesc într-o țară în care nimeni nu știe nimic și nici măcar nu vrea să facă efortul să afle și să-i ajute și pe alții să afle.

Dar am avut noroc, am citit că tocmai se întorsese dintr-un turneu la Paris și urma să plece în alt turneu la Stockholm și n-avea de gând să cânte la București decât spre sfârșitul anului. Norocul a fost și mai mare: chiar atunci cineva mi-a spus că descoperise la o cârciumă de cartier o dizeuză care cânta repertoriul Mariei Răducanu. Am fost fericit. Seară după seară mi le-am petrecut în cârciuma de cartier. Câteva săptămâni.

Atunci s-a întâmplat, dar nu cred că sunt prea lămurit să povestesc cu coerența dorită.

Mă duceam cu mult înainte să înceapă programul și firește că-mi luam un pahar cu tărie. Eram atât de emoționat de ce avea să mi se întâmple, că-l dădeam repede peste cap, mai ceream altul și apoi altul. Din a doua seară, am cerut de la început o sticlă, chelnerul m-a privit ușor curios, dar n-a comentat. Eram atât de emoționat pentru că, de fiecare dată când ascultam cântecul acela, și o făcusem de sute și sute de ori, mi se părea că retrăiesc povestea cu Cristina, pe care o întâlnisem într-o zi în care merii erau în floare și o pierdusem când florile de măr deveniseră fructe și de fiecare dată mă așteptam ca versurile să-mi spună că floarea de măr nu căzuse din păr, iubirea mea nu se pierduse. Dar nu se întâmpla niciodată cum speram, pentru că trecutul nu e mort niciodată, dar nici nu-l poți schimba.

Pe cântăreață o chema cât se poate banal, Luminița și nu mai știu cum. N-avea o voce grozavă, dar cânta corect și era plăcut să-i auzi timbrul, și după o vreme uitai cu totul cât de nemaipomenit era prin comparație originalul, te obișnuiai și nu exista vreunul să nu aplaude după fiecare cântec. Am decretat că era o voce divină. Mai ales că era o fată frumoasă foc, brunetă, cu părul scămoșat, sigur pieptănat îndelung să pară atât de neglijent, să provoace, un trup subțire dar voluptuos, cu sâni rotunzi care împungeau obraznici în rochiile roșii foarte decoltate. Niciodată n-am văzut-o îmbrăcată altfel decât în rochie roșie, dar sigur nu era aceeași, croiala lor era alta în fiecare seară, probabil avea o duzină sau cunoștea vreun tertip să adauge o curea, un cordon, o pensă, să prindă un guler sau un volan, încât de fiecare dată să pară altceva. Dar oricum ar fi fost modificată, rochia își păstra decolteul generos, iar patronul făcuse în așa fel încât lumina principală să cadă pe acest decolteu, să te înnebunească. Atrăgea toate privirile și beai în neștire uitându-te la ea cum cântă și cât e de frumoasă. Imposibil să n-o dorești. Sigur cei mai mulți dintre mușterii erau acolo seară de seară pentru ea, în orice caz cei tineri. Dar nu-mi ajunsese la urechi vreo poveste despre viața ei. Nici nu mă interesa.

Luminița cânta melodia mea la începutul spectacolului, restul erau alte cântece pe care lumea le asculta și le îngâna pătimaș, dar pe mine mă prindeau mai puțin. Eu așteptam sfârșitul reprezentației, atunci făcea o buclă cu începutul și îmi cânta din nou cântecul. Uneori îl repeta, un bis dacă publicul se arătase mai entuziast și aplaudase mai frenetic. Dar de fiecare dată când ajungea la acel punct eu eram deja beat, izbucneam în lacrimi, îmi curgeau pe sub rama ochelarilor pe bărbie și puțin îmi păsa că se uita lumea la mine. Chipul cântăreței se suprapunea în mintea pe chipul Cristinei adevărate și nu mă puteam obișnui cu pierderea ei. Plângeam, convins că nimeni nu se uita la mine. Nici nu cred că se uita. Cine să se uite în penumbra aia? Oricum mă gândeam că trebuie să fie impresionați de cât de sensibil eram. Mi se făcea rău de fiecare dată, habar n-aveam cum ajungeam acasă.

Într-o seară, mi s-a făcut rău înainte de sfârșitul spectacolului, atât de rău că am simțit că trebuie să vărs. Eram încă lucid sau poate experiența mă făcuse să-mi spun că nu se cădea să borăsc pe masă ori pe lângă vecinii care ascultau muzica, m-am ridicat cu mare greutate, m-am îndreptat împleticindu-mă, dar cât de repede puteam spre baie, am aruncat o privire înapoi spre sticla doar pe trei sferturi golită, de parcă i-aș fi spus că mă-ntorc sau aș fi vrut să văd cât a mai rămas, să nu mi-o dea pe gât vreun bețiv. Am intrat într-o cabină, am căzut în genunchi, cu capul deasupra vasului veceului pe marginile căruia mi-am încleștat palmele și am borât îndelung. Mi se învârtea capul. M-am liniștit, am tras apa, dar nu m-am ridicat, nu puteam, am rămas în genunchi, ca și cum mi-ar fi fost frică să nu mă apuce din nou, dacă mă ridic. Tremuram. Îmi palpita stomacul, broboane de transpirație îmi curgeau pe frunte și pe tâmple, transpirasem tot, simțeam cum mi se răcește cămașa și mi se lipește neplăcut de piele și aveam un gust cumplit de acreală și cocleală în gură.

Am rămas în poziția aceea o groază, cred că mai mult de o jumătate de oră. Aproape înțepenisem. Auzeam ca prin ceață zgomotele de dincolo de ușa cabinei - bărbați care veneau și plecau mormăind neinteligibil, alții care spuneau măscări, înjurau, urinau, râgâiau, scăpau pârțuri zgomotoase, frânturi de discuții dezlânate, planuri despre cum să i-o tragă nu știu cui, cum i-o pusese nu știu cui, cât o să-l coste pe altul fututul nu știu cui, nu-nțelegeam nimic, nu mă interesa nimic.

Într-un târziu, am simțit că mi se limpezește puțin mintea și de dincolo de șoaptele dezlânate ale bărbaților veniți să-și golească bășicile, a răzbătut până la mine Cristina. Luminița ajunsese la sfârșitul programului. Trebuia să mă ridic naibii, dacă voiam s-o mai văd înainte să plece.

N-am apucat să ies și-am auzit o voce zgrunțuroasă dincolo de ușa cabinei:
- O futem în seara asta?

I-a răspuns un scapete care sigur își spăla mâinile în același timp, se auzea apa curgând, nu i-am auzit toate vorbele, doar:
- Dacă vrei.

M-am întors la masa mea, unde mă aștepta neatinsă sticla doar pe trei sferturi golită. Ca din pământ a apărut chelnerul, alb la față, gâfâind și transpirat.
- Am crezut că ați plecat și mi-ați tras clapa, a spus. V-am căutat peste tot. Doamne, ce bine că v-ați întors!

M-am uitat la el ridicând o sprânceană. Îmi venea să-i spun: așa mă cunoști, dom'le? Dar era clar că nu mă cunoștea, de-abia mă văzuse câteva seri la rând. Nu-mi venea nici să-i povestesc cum stătusem în genunchi, dându-mi duhul. Văzându-l că nu se clintește de lângă masă, am optat pentru prima variantă:
- Așa mă cunoști, dom'le? i-am zis. Ia asta, ca să te liniștești și i-am întins sticla cu whiskey. E a dumitale. Nu mai beau în seara asta.

Câteva clipe a deschis gura fără zgomot, uimit, ca un pește pe uscat și pe când îl priveam îndepărtându-se, am realizat că spusesem într-adevăr o prostie, n-avea de unde să mă cunoască, de-abia mă văzuse de câteva ori pierzându-mi mințile și nici măcar nu eram sigur că fusese același chelner în fiecare seară. Dar sigur mi-l făcusem acum prieten și sperietura lui era plătită cu vârf și îndesat.

Mi-am reluat ritualul cu sticla de whiskey în seara următoare, dar n-a mai apărut nicio Luminiță, doar orchestra băieților înșira cântece care mă enervau.

Am întrebat unde e Luminița și mi s-a spus că n-a venit și patronul e negru de supărare și o să-i rezilieze contractul.
- Și Cristina?, am întrebat eu.
- Ce-i cu Cristina?

Era prea mult să le povestesc toată tărășenia, am dat din mână, am băut și am plecat înainte să mi se facă rău.

Când am sosit în ziua următoare cârciuma părea în doliu, fără pic de antren, cu chelneri speriați și de-abia o mână de mușterii de-ai casei. Ar fi trebuit să fie închisă și să nu mă fi primit, dar unul dintre chelneri, poate cel căruia îi dădusem sticla de whiskey, nu mai țineam minte, le-a spus polițiștilor că eram și eu de-al casei, poate știam ceva. Atunci m-am prins că erau câțiva polițiști în local. Cum să te prinzi dacă n-aveau uniforme? Am aflat și de ce. Fătuca mea, cea care cânta Cristina, fusese omorâtă. Violată și omorâtă. Într-un gang de prin apropiere. De aceea nu apăruse nici în seara dinainte. O găsiseră după mai bine de douăzeci și patru de ore.

Un polițist amabil m-a întrebat dacă o cunoșteam cumva. O văzusem prima oară cu o săptămână în urmă. Cânta dumnezeiește, am plusat eu.
- Pentru ea veneați?
- Pentru ea. Adică pentru cântec.
- Ce cântec?
- E o poveste lungă.
- Am timp.
- Cântecul Cristinei cu flori de măr în păr.

S-a uitat la mine lung, dar s-a prefăcut că înțelege.
- N-ați cunoscut-o?
- De-abia de știu cum o cheamă.
- Cât ați venit, seară de seară, ați observat pe cineva care s-o urmărească, să-i vrea răul?

Ce întrebări mai pun și polițiștii ăștia! Cum să vezi pe vreunul care vrea să-i facă altuia rău, cum să-ți dai seama? Cum să vezi când stai și-asculți și caști gura la o femeie frumoasă aproape că-ți ia mințile? Cum să vezi, mai ales, când toată seara nu lași paharul din față să rămână gol prea mult timp? Un polițist ar trebui să știe toate astea, e la mintea cocoșului!
- Deci nu știți pe nimeni să-i fi vrut răul.

Nu știam.

M-am dus acasă trist.

Mi-am amintit cum cânta Luminița și cum își scutura părul și cum își unduia șoldurile pe care se mula rochia roșie. În mintea mea răsuna cântecul ascultat de atâtea ori, dar aproape uitasem înregistrările de pe net, peste care se suprapuseseră serile din cârciumă. Și mi-am amintit aproape cu violență de vorbele auzite în baia cârciumii, după ce-mi dădusem mațele afară. Cine știe despre ce vorbeau bărbații aceia. Dar se putea foarte bine să fi fost vorba și de cântăreața pe care o urmăriseră mai multe seri, îi excitase la culme și plănuiseră s-o acosteze. Ar fi trebuit să le spun polițiștilor ce auzisem, poate nu se petrecuseră doar în mintea mea.

Era ca și cum aș fi scris o poveste, după multe luni în care nu fusesem în stare să aștern pe hârtie măcar un rând, oricât de mult mă somau prietenii mei editori să le dau mai repede o carte. Aproape vedeam ce urma să scriu, de parcă aș fi fost de față la tot ce se petrecuse.

O așteptaseră cu un buchet mare de flori. Nu știu ce flori, semănau cu florile de măr, habar n-am unde le găsiseră. Femeia venea și pleca doar cu taxiul, n-avea mașina ei, n-o aducea nimeni, n-o aștepta nimeni, așa cum nimeni nu-i știa viața. S-a bucurat când i-au oferit buchetul. S-au oferit s-o ducă ei acasă, i-au spus că n-avea rost să mai urce în taxiul chemat de patronul cârciumii. I-a refuzat, dar ei au insistat, zâmbind și vorbindu-i foarte politicos. Păreau doi tineri atât de bine crescuți, bine îmbrăcați, curați, politicoși, cu vorba educată, cu gesturi calme, aproape că nu mai întâlnise asemenea bărbați, n-avea de ce să se teamă.

A râs, au întrebat-o de ce râde,
sunteți atât de diferiți,
diferiți de ce?
diferiți de restul.

Și cât se spuseseră vorbele astea făcuseră câțiva pași, taxiul rămăsese în urmă, cu portiera deschisă, au continuat să-i vorbească,
întâi unul
și pe urmă celălalt
și iar primul,
continuând să facă pași, s-a auzit cum șoferul taxiului a trântit portiera, a demarat, a trecut pe lângă ei, poate înjura,
acuma chiar o să trebuiască să mă duceți acasă, a spus femeia,
te vom duce,
ne mai plimbăm puțin și te vom duce
și la primul colț de stradă, foarte aproape, a apărut gangul, au împins-o în întunericul gangului, ea a scăpat buchetul din mână,
exact acolo l-am găsit, spuse polițistul, de unde știați?
femeia a vrut să se-ntoarcă, dar i-au barat drumul, a vrut să strige, dar i-au apăsat gura cu o batistă enormă.

Mai departe nu vreau să văd ce s-a întâmplat și nu vreau să știu și nu pot să spun. Detest violența.
- Trebuie, spunea polițistul.
- Știți la fel de bine ca și mine ce s-a-ntâmplat.
- E ca și cum ai văzut totul. De unde știi de gang? De unde știi cum au căzut florile? De unde știi de batistă? De unde știi cum au agresat-o? Ai fost de față? Spune! Ai fost de față, nu-i așa? Ești unul dintre ei?

E o nebunie! Cum să fi fost? Eu doar scriu o poveste...
De parcă ai fi fost de față. Ai fost de față?
Știa că se prăbușește lumea, pentru că nimic de pe lume nu-i va clinti din convingerile lor...

Notă: Text 5 pentru Ficțiuni Reale @ LiterNet - O fotografie uitată-n fundul unui sertar de Stelian Țurlea.

Uitasem să privesc mai atent în fundul sertarului golit de ani de zile și când mi-a venit ideea să-l mai deschid o dată, o rază a luminii dimineții a făcut să sclipească o parte din spatele fotografiei zimțate, nu mai mare de-o palmă, îngălbenită ca și fundul de placaj al sertarului, acoperită în mare parte de praf, am întors-o și m-am văzut cu uimire cu decenii în urmă, pe treptele casei pe care nu știm cum s-o descriu și am înțeles pe loc că aveam cum să-mi continui scrierea la care mă poticnisem de luni bune.