Eu am scris când mi-a ajuns cuțitul la os, când simțeam că mă sufoc

Destinul meu literar este destul de atipic, și spun aceasta acum când mă apropii vertiginos de 70 de ani. Am debutat cu întârziere fiindcă eu, în anii optzeci, nu am reușit să public un rând. Când îi vedeam pe ceilalți, pe "desantiști" cum ar veni spus, că-și scot cărțile aproape fără niciun impas, mă zgâriam pe ochi. Dar asta a fost situația. Mi-am scos pârleala cu vârf și îndesat după 1989, numai că și aici a apărut o mare problemă. Adică, în haosul care a cuprins acei ani de mult dorită libertate, autorul care până atunci nu se făcuse cunoscut nici cât negru sub unghie întâmpina o serie de dificultăți cu totul neașteptate. Drumul firesc al creației sale nu mai putea fi respectat. Așa că, ironia sorții, eu am publicat cărți scrise în anii optzeci DUPĂ ce apăruseră volume scrise în anii nouăzeci. Cititorul de bună credință nu mai înțelegea nimic. Am debutat, culmea, la Editura Militară, cu un roman scris în 1984, Vântul sau țipătul altuia, volum care ar fi avut farmecul lui dacă redactorul de carte nu m-ar fi pus să-l scurtez cu orice preț fiindcă așa le intrase în cap editorilor noștri pe atunci, că dacă publică o carte de 250 de pagini vânzarea este ca și asigurată. Așa că m-am pus pe tăiat, iar cartea a apărut trunchiată.

Pot de aceea spune că debutul meu propriu-zis a avut loc abia la începutul lui 1996 la Nemira (în iarna lui 1995 îi apăruse lui Aldulescu Amantul Colivăresei, la aceeași editură), cu un roman scurt și cu un titlu riscant, Aripile arhanghelului Mihail. A fost lăudat de Alex. Ștefănescu în România literară și de Dan C. Mihăilescu în 22. Dan C. a mai spus că dacă mai scriam vreo 200 de pagini dădeam clasă prozei contemporane, iar Alex. nu s-a sfiit să declare că această apariție întrece ca valoare aproape tot ce a fost publicat până atunci... Evident, încurajat de asemenea afirmații nu am mai stat pe gânduri și m-am pus cu burta pe scris. Aveam atâtea idei în cap că nu știam cum să le mai gospodăresc. Au apărut atunci în ordine Ritualul nopții la ALL, Muntele viu la Polirom, Morminte străvezii la Albatros și Ultimul om tot la Polirom.

Ironia face ca pe urmă să mai apară două romane scrise în anii optzeci, Apocalips amânat la Cartea Românească și Ultima biserică la Eminescu. Primul a și luat premiul Uniunii Scriitorilor în 1998, dar ideea e că prin apariția lor posterioară față de cele citate mai sus, am creat confuzie în mintea acelora care să zicem că urmăreau cât de cât drumul meu literar. La mine, din păcate, cărțile au căzut pur și simplu una după alta, așa cum înghesui hainele într-o valiză și apoi te așezi cu fundul pe capac fiindcă vezi că nu se mai închide. Acum, la bătrânețe, am senzația că m-am zbătut cam de pomană, dar pe de altă parte îmi spun că dacă ai un destin trebuie să-l duci până la capăt.

Nu am slăbit ritmul și am continuat să public. Ar trebui să precizez că primii trei ani de după revoluție au fost anii unei publicistici delirante sau furibunde, nu știu care termen e mai bun, dar publicam cu îndârjire ca să înving frustrarea de a nu fi reușit să nu public nimic în deceniul anterior. Când îmi apărea un articol în Contrapunct, Luceafărul sau România literară, mi se părea că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Nu puteam să-i înțeleg pe cei vârstnici blazați pe care abia de-i dezmorțiseră puțin evenimentele din decembrie 1989. Passons... Blazarea aveam s-o cunosc și eu, dar ceva mai târziu. Se pare că de acest virus nu scapă nimeni. Dar ne aflăm abia la sfârșitul anilor nouăzeci și aveam deja opt romane publicate. Nu spun că mai scosesem niște volumașe de eseuri, Simbol sau vedenie la Editura Rozmarin și Veninul metafizic la Timpul de la Iași al lui Cassian; în fine...

Am intrat în anii 2000 cu mari speranțe, deși perspectivele cuvântului tipărit erau destul de sumbre. În 2000 am publicat la Allfa Domnul clipei, apoi au urmat la Albatros Pasărea orbilor și Drumul spre piatră la Editura PRO. Deja oamenii se uitau chiorâș la mine și considerau că nu-s serios dacă public aât de mult. Dar eu nu forțam nimic, pur și simplu scriam că acesta era ritmul meu sau combustibilul care-mi alimenta existența. Vine însă un an-cheie când apare la Cartea Românească, intrată sub protecția Poliromului, romanul Mut. De ce spun an-cheie? Deoarece acela reprezintă un moment crucial în destinul meu literar, când am aruncat peste bord toate inhibițiile și am pus pe hârtie chestiuni care altădată ar fi fost de neconceput. De aceea, ha, ha, am fost acuzat și de pornografie, ceea ce m-a amuzat teribil. Erau, într-adevăr, scene tari, dar ele erau ca să zic așa plătite cu vârf și îndesat. Adică eu nu făceam pornografie "tehnică", ci tot ce scriam era încărcat de patimă ca o adevărată coborâre în infern.

După Mut a venit Noaptea lui Iuda, la Humanitas, oho, care s-a bucurat de aprecieri consistente. E o carte la care țin enorm fiindcă abordează din punct de vedere simbologic drama lui Nine Eleven. Nu cred că s-a mai făcut așa ceva, dar bineînțeles nimeni nu s-a gândit că această carte ar merita o traducere într-o limbă de circulație etc... nimeni. Apăreau în schimb prin străinătățuri opuri mediocre și meschine, dar apăreau... Nu dau, firește, nume...

Nu m-am oprit și am continuat să scriu. Vine Cei calzi și cei reci la Cartea Românească, o carte cu multe implicații. Geo Vasile a spus că ar merita neapărat cunoscut în Italia, aiurea... Apoi Mutilare, Craii și morții, Boala și visul, oh, Doamne... Ultimele două au fost nominalizate pentru premiul de 10.000 de euro... O dată ca niciodată... Între timp în viața mea au apărut o serie de schimbări care mi-au cam frânt elanul. Dar după o pauză de un an am reluat același ritm intens. Am scos Jurnalul așteptării, cea mai voluminoasă carte a mea, un milion de semne, apoi Ghetsimani, premiul USR și nominalizat la Cartea anului, Înaintemergătorul la Tracus Arte și în sfârșit Anii frigului la Humanitas și Cum mi-am distrus viața.

Puneam pe masă tot ce mă chinuia, dar travestit în vestmintele neutre ale ficțiunii, ha, ha... Hodoronc-tronc, mă pomenesc că Editura Vremea a Silviei Colfescu îmi propune o serie de autor, aceasta la sugestia lui Cristian Bădiliță, proiect, desigur, generos, care a durat trei ani și unde au apărut șapte titluri, dintre care două reeditări, Mila frunzelor și Darul lacrimilor. Apoi Privirea mamei, Adio România, Strălucirea corpului, Despre iluzie și iubire... Au luat în seamă romanele mele Daniel Cristea-Enache, Sorin Lavric, Marius Miheț. Ceva mai înainte publicasem la Polirom Detonarea, tradus în maghiară și lansat la Tg. Mureș. Eu, din păcate, nu am fost prezent fiindcă mă procopsisem cu un COVID de toată frumusețea. Tudorel Urian în Viața Românească a analizat cartea. De altminteri, Tudorel a fost și este unul dintre criticii care mi-au acordat nespus de multă atenție. Ca și Radu Voinescu. Cred că mă număr printre puținii autori care citesc foarte atent textele criticilor, observ fiecare nuanță și vreau să îndrept ce am greșit. Alții sunt cu nasul pe sus și nici nu se uită la vreo observație. Încheindu-mi proiectul cu Vremea, am migrat ușurel spre Litera unde am scos un roman închinat memoriei lui Marcel Petrișor, care s-a prăpădit acum doi ani, Înainte de întuneric, și în final iată că mă întorc spre armată și la noua Cartea Românească în parteneriat cu ART public Generalii, o carte în care apare figura lui Florin Constantiniu de exemplu...

Ce ar mai fi de spus? Proza nu m-a satisfăcut întru totul, așa că, îmi vine să râd, am produs și un volum de versuri, de o simplitate revoltătoare, Pahartrup, și evident eseuri, Scrisul care se răzbună, ambele la Junimea, grație lui Lucian Vasiliu. Cam ăsta ar fi un posibil portret al meu ca autor, din care lipsesc și alte titluri, ceea ce poate e mai bine. Mă socotesc romancier, descins din lieratura rusă și cu un strop de Faulkner. Pe Joyce și pe Proust nu-i suport... Ce ar mai fi de zis?

Romane:
Vântul sau țipătul altuia, Editura Militară, 1992
Aripile arhanghelului Mihail, Nemira, 1996
Apocalips amânat, Cartea Românească, 1997
Ultima biserică, Editura Eminescu, 1997
Muntele viu, Polirom, 1998
Ultimul om, Polirom 1999
Morminte străvezii, Albatros, 1999
Ritualul nopții, Allfa, 1999
Domnul clipei, Allfa, 2000
Pasărea orbilor, Albatros, 2001
Drumul spre piatră, Editura PRO, 2002
A doua zi după moarte, Dacia, 2003
Mut, Cartea Românească, 2006
Noaptea lui Iuda, Humanitas, 2007
Cei calzi și cei reci, Cartea Românească, 2008
Mutilare, Cartea Românească, 2010
Craii și morții, Cartea Românească, 2012
Boala și visul, Tracus Arte, 2013
Jurnalul așteptării, TipoMoldova, 2014
Mare amară, Next Page, 2014
Ghetsimani 51, Cartea Românească, 2015
Înaintemergătorul, Tracus Arte, 2016
Anii frigului, Humanitas, 2017
Cum mi-am distrus viața, Cartea Românească, 2017
Detonarea, Polirom, 2018
Amintirea unei mari iubiri, Vremea, 2018
Darul lacrimilor, Vremea, 2018
Privirea mamei, Vremea, 2019
Adio România, Vremea, 2019
Mila frunzelor, Vremea, 2020
Strălucirea corpului, Vremea, 2020
Despre iluzie și iubire, Vremea, 2021
Înainte de întuneric, Litera, 2021
Străpungeri, Christiana, 2022
Animal fragil, Junimea, 2022
Generalii, Cartea Românească, 2023
 


Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Dan Stanca, sunteți considerat unul dintre cei mai importanți prozatori români afirmați la noi după Revoluție. Împărtășesc această opinie critică și vă număr - alături de Radu Aldulescu în roman sau Ioan Es. Pop în poezie - printre revelațiile scriitoricești ale epocii noastre.

De care generație literară vă simțiți cel mai apropiat? La începutul acestui dialog, pentru care vă mulțumesc, aș vrea să clarificăm problema (non)apartenenței Dvs. la o generație sau alta. Sunteți "optzecist" întârziat, reprezentant al generației 80, ori "nouăzecist", după terminologia lui Laurențiu Ulici? Sau sunteți neîncadrat și neîncadrabil într-o generație?

Cine au fost "nașii" literari ai lui Dan Stanca, criticii sau scriitorii care v-au sprijinit la început și au crezut în vocația Dvs. de romancier?

Dan Stanca: Dragă Daniel, cu mine, sincer să fiu, lucrurile stau destul de complicat. Nu vreau ca în felul acesta să mă unicizez, dar destinul meu literar are particularitatea lui care-l face să iasă din orice schemă previzibilă. Biologic, aparțin generației optzeci, dar nu fac parte nici pe departe din grupul "desantiștilor". Adevărul e că atunci când m-am dus și eu la cenaclul Junimea, aceasta se întâmpla în martie 1982, și am citit o proză, am fost dat în șuturi afară. Toți care aveau să publice în acei ani, ultimul deceniu cu N. Ceaușescu la cârma țării, s-au solidarizat ca să mă nimicească. Cel mai rău a fost Cristian Teodorescu, dar nici Nic Iliescu nu a stat mai prejos. Cu aerul lui savant nu putea să nu intervină Ion Bogdan Lefter, vrând să-mi dea o lecție de ce înseamnă literatura, mai exact proza. Cel mai drăguț cu mine a fost regretatul Mircea Nedelciu, dar astea sunt niște chestiuni atât de îndepărtate încât, vorba marelui poet, "ca și când n-ar fi viața-mi", așa mă raportez acum la ele. Nu eu sunt acela de atunci, ci un personaj dintr-o carte a unui autor al cărui chip nu-l cunosc. Sau sunt de fapt tot eu, dar acela care urma să devin.

Episodul martie 1982 face parte dintr-o carte pe care aveam s-o scriu. Am spus odată într-un interviu că tot ce am scris mă ajunge din urmă. Sau eu ajung din urmă ceea ce am scris. Ceea ce am trăit atunci nu a fost deloc ușor de suportat, dar a reprezentat apoi baza multor scrieri de-ale mele. Poate era prima experiență dură din care urma să extrag seva viitoarelor explozii narative. Fiindcă trebuie să știi că eu nu am scris ca să fie frumos sau ca să fac frumos, eu am scris când mi-a ajuns cuțitul la os, când simțeam că mă sufoc, adică presiunea existențială era enormă și aveam neapărat nevoie de o supapă pentru a mă descărca.

Nu mă laud, dar proza mea, deși nu pare, poartă cu sine o bună parte din mânia lui Paul Goma. Am fost mereu un furios, un revoltat și, evident, un subversiv. În ciuda aplecării spre fantasticul eliadesc, furia și subversiunea m-au însuflețit, mi-au dat energie, m-au făcut să cred că nu scriu de pomană. Poate de aceea nu am putut să public un rând în anii optzeci în vreme ce colegii mei de generație publicau. Cum am spus, mă zgâriam pe ochi, dar asta era situația. Dar ceva îmi spunea că încă nu venise timpul meu iar prezența mea cu vreun text în antologia lui Crohmălniceanu Desant 83 pur și simplu ar fi fost ceva deplasat. Cu alte cuvinte, trebuia să aștept. Cât? Nu puteam ști. Cu toate că au fost o groază de oameni în țara asta care l-au socotit pe Ceaușescu etern iar sistemul său indestructibil, speranța nu avea cum să moaară. Și eu credeam că nu o să mai apuc ziua să-mi văd o carte tipărită, dar pe de altă parte îmi ziceam că dacă scriu și ceva mă împinge de la spate să nu mă las de meserie, atunci, mai devreme sau mai târziu, voi apărea și eu pe piață. Fiindcă nici autor sută la sută postum nu mă vedeam. Dar, aici e marea ironie, cine era în stare să anticipeze condițiile pieții, ha, ha... Asta ar fi fost prea de tot.

Într-un fel sau altul, ascultând Europa liberă, observând ce se întâmplă în lume, ziceam că de Ceaușescu vom scăpa în cele din urmă, dar ce va urma era cu totul și cu totul imprevizibil. Și a fost cu adevărat de neprevăzut. Atât de neprevăzut încât am ajuns să ne dăm cu capul de pereți. Astfel, distanța de la autorul care eram și cum erau și alții ca mine atunci, în anii optzeci, gâtuiți de sistem, dar cu făclia pâlpâindă a speranței care nu voia să se stingă, și autorul de acum care mai are doi ani până la împlinirea frumoasei vârste de 70 de ani și de 40 de ani de neîntreruptă activitate nu revoluționară, ci scriitoricească, ei bine, distanța este colosală, nu se poate măsura în niciun chip. Totuși, să nu exagerez. Nu sunt chiar ani-lumină între mine cel de atunci și cel de acum. Dar esențialul tot îi separă. Care este acesta?

Esențialul este acela că nu mai pot să trăiesc entuziasmul uluitor prin care făceam din scrierea unui roman o adevărată operație mistică. Iată cum am pus degetul pe rană. Pentru mine literatura cu tot ce presupune a reprezentat un fel de substitut al vieții și activității religioase. Scriind, am fost misticul care altfel nu s-ar fi putut exprima. Evident, spunând aceasta unui confrate m-aș fi făcut de râs. Textualiștii noștri infatuați la al căror nas nu ajungeai nici cu scara de pompieri, darămite cu prăjina, ar fi avut grijă să mă foarfece, să mă secere, să mă scoată din orice competiție. De fapt, stând bine și gândind, dacă am eșuat atunci, în martie 1982, la Junimea, aceasta se poate explica și prin atitudinea mea paradoxală față de literatură. Nu am spus niciodată ce gândesc, dar cum pe fața oricui se poate citi vina sau nevinovăția, așa și pe fața prozelor mele se deslușea faptul că autorul lor vine dintr-o altă lume, lumea gândirii mistico-subversive, a metafizicii nesubordonate nici unui sistem filosofic academic, genului fantastic de factură eliadescă, dar nutrit și din geniul lui Mihail Afanasievici Bulgakov sau Nikolai Vasilievici Gogol.

Cu o asemenea zestre era, ce mai, imposibil să pătrund în lumea literelor de atunci, unde răutatea pândea nu la fiecare colț de stradă, ci de pagină și tovarășii precum confrații abia așteptau să pună laba pe un tinerel vulnerabil pe care să-l sfârtece între colții lor ideologici. Dar timpul, neavând altceva mai bun de făcut, trece. Ironia face ca tot în anul acela de grație 1982, un manuscris al meu să ajungă totuși la o editură și nu la oricare, ci la Cartea Românească. Iată că mă apropii și de a doua temă a discuției, așa-zișii nași literari, nu-mi place cuvântul naș, scriitori, critici, în fine care m-au luat până la urmă în serios și astfel au început să-mi traseze un destin literar.

Apropo de destin.... Fac o paranteză. Prin anii nouăzeci când mă întorsesem la România liberă, la secția de cultură, după intervalul petrecut la Scânteia tineretului, apoi Tineretul liber, am luat legătura cu Eugen Simion cu care voiam să pregătesc un doctorat. Domnul Simion, Dumnezeu să-l ierte, care, după cum se știe, nu prea agrea gazeta unde lucram, auzind că lucrez acolo, s-a uitat la mine cam chiorâș și mi-a spus: Fă-ți, domnule, un destin...

Sincer să fiu, nu știu ce a înțeles prin acel imbold distinsul profesor și academician. Adică să-mi las locul de muncă și s-o iau creanga prin țară ca un Jack Kerouac rebel sau ca un Thomas Wolfe și mai rebel? Posibil, dar nu era asta natura mea. Nu sunt chiar atât de curajos ca să las totul baltă. Nu las vrabia din mână pentru cioara de pe gard sau invers, nu mai comentez, dar mi-au rămas în minte acele cuvinte. Fă-ți un destin! E drept că tot Eugen Simion a scris în Literatorul despre primul meu roman Vântul sau țipătul altuia, tot datorită lui am reușit în 1989 să public mici cronichete în SLAST, deci să mă corectez, tot am publicat ceva înainte de 1990, dar și astea par atât de îndepărtate încât îmi dau senzația că nici nu-mi aparțin. Nu eu mi-am făcut un destin, ci destinul m-a făcut pe mine, poate chiar împotriva voinței mele. E aici un paradox teribil pe care tot marii mistici îl pot dezlega. Destinul e o mână a Providenței care te mișcă pe tabloul vieții așa cum vrea. Nu ai nicio putere. Aș zice că între destin și liberul tău arbitru se creează o complicitate formidabilă, așa încât până la urmă nici nu-ți dai seama dacă deciziile luate sunt rodul propriei determinări sau ți-au fost inspirate dintr-o altă sferă a universului.

Dar să mă întorc acolo unde rămăsesem... Decembrie 1982 m-a prins cu o carte la editură, niște povestiri fantastice, cu doza lor de subversiune din cauza căreia bănuiam că nu vor putea să apară, volumul se chema Pasărea plânsului, volum care nu a încăput pe mâinile oricui, ci ale doamnei Magdalena Bedrosian, faimosul redactor de carte care i-a odrăslit pe toți optzeciștii, dar și mai faimoasă datorită cărții ei despre Slavici... Mai trebuie să spun că volumul respectiv a ajuns la doamna redactor grație lui Sorin Titel căruia într-un moment de inspirație și luându-mi inima în dinți i l-am încredințat. Pe vremea aceea nu știam că minunatul prozator are niște obiceiuri cam ciudate pe care ortodocșii le resping. Dacă știam mi s-ar fi făcut teamă, dar fiind complet ignorant m-am aruncat în gura lupului. Și n-am pățit nimic. Sorin Titel a dat manuscrisul doamnei Bedrosian care mi-a promis că-l va citi. De citit l-a citit și chiar la sfârșitul unor povestiri a notat "F bun", dar de publicat nici vorbă. Așa am ajuns în 1990. Iar aici apare nebunia pentru care voi spune și în mormânt că doamna Bedrosian mi-a întârziat destinul, ah, iar destin, literar cu vreo zece ani. La începutul lui 1990 m-am dus la domnia sa pentru a înlocui ce aveam acolo, adică Pasărea plânsului, cu un roman scris între timp, Apocalips amânat. Doamna l-a primit și se repetă figura. Îl citește, fără niciun dubiu, dar nu face nimic pentru publicarea lui. Iar cenzură nu mai era. Atunci? Incredibil, dar adevărat, fără să stea pe gânduri, în loc să mă prefere pe mine care veneam cu o carte bazată pe o temă fundamentală, l-a ales pe Tudor Călin Zarojanu, și cartea lui Viața ca troleibuz, o suită de texte care puteau foarte bine să apară și pe vremea Răposatului fără probleme. Cu alte cuvinte, pentru doamna respectivă în societatea românească nu avusese loc nicio schimbare, lucrurile erau ca înainte și, logic, publica tot ce publicase și până atunci.

Decepția a fost uriașă și chiar îmi venea din nou să mă dau cu capul de pereți. Dacă nici acum nu public, atunci când? CÂND? Romanul cu pricina a apărut prin 1997, deci a trecut ceva vreme, ha, ha... A fost premiat, dar cumva șocul pe care-l speram fusese ratat. Romanul nu a apărut la vremea lui, ce mai, și asta contează enorm. O carte, desigur, are valoare și acum și peste o sută de ani, dar impactul ei asupra publicului are loc numai într-un singur moment din istorie. Ai ratat întâlnirea cu momentul, adio și un praz verde. Nu spun că romanul meu era o capodoperă, aiurea, dar apărând în 1990 sau 1991, dovedea că a existat o literatură de sertar, tocmai ca să dea peste nas acelora care au bătut toba că așa ceva nu a existat, aceia fiind niște politruci odioși sau niște nulități invidioase, deci a existat, nu am avut doar memorii etc.

Oh, câte ar mai fi de spus...

Text 1 Ficțiuni Reale - Animal de pluș de Dan Stanca

Nu am în casă așa ceva. Plușul, de altminteri, nu mă excită deloc. Cu atât mai puțin un animal de pluș. Îi detest pe aceia care recurg la asemenea "unelte" pentru a se simți bine. Și, din păcate, sunt foarte numeroși. Lumea actuală este o lume de pluș din care merită să fugi fie și cu riscul de-a fi atacat de vreun urs. De aceea sunt mândru de faptul că în țara mea sunt cei mai mulți urși din Europa. Măcar la acest capitol să stăm bine. Cu urșii carpatini vom răzbi în viitor.