Eu am fost mereu un scriitor dominat de politic, de ideologic, de istoric

Daniel Cristea-Enache: Revoluția din 1989 a fost un moment important pentru destinul Dvs. de scriitor, fiindcă atunci ați dobândit libertatea de expresie fără de care romanele v-ar fi apărut, în continuare, cenzurate, mutilate.

Dar cum ar fi arătat existența și traiectoria Dvs. dacă momentul 1989 s-ar fi amânat indefinit? Într-o variantă contrafactuală a Istoriei mari, cu majusculă, cum ar fi arătat viața lui Dan Stanca?

Ce făceați și cum trăiați în anii '80, în afara cititului și scrisului? Cum "curgea" o zi din viața Dvs. de atunci?

Ceaușismul în care ați trăit până în decembrie 1989 a oferit și ceva bun vieții și scrisului Dvs.?

Dan Stanca: Excelentă întrebare sau minunate întrebări! Nu mi le-am pus într-un mod conștient, dar, evident, ele au gemut în mine. Într-adevăr, cum ar fi fost viața mea dacă momentul decembrie 1989 s-ar fi amânat cu încă vreo zece ani? Spinii acestei întrebări mă fac să sângerez. Pur și simplu, nu pot să-mi închipui. Poate până la urmă debutam, poate cartea mea curățată de toate "impuritățile" ar fi ieșit pe piață... Și aici apare chestiunea de o maximă perversitate. În mod aproape sigur s-ar fi bucurat de mai multă audiență decât zecile mele de cărți apărute după 1990. Așa cum știe toată lumea, literatura pe timpul comunismului, oricât de cenzurată, se bucura de un mare respect din partea celor mai diverse pături de cititori. Bunăoară, un Breban sau un Buzura erau zei pe atunci. Ei, incredibil, s-au prăbușit tot după crucialul decembrie 1989. În loc să-și întărească platforma, aceasta s-a șubrezit. Dar nu e vina lor, așa a fost să fie, scriitorii care prin tot ce au făcut înainte au exprimat o disidență mai mult sau mai puțin fățișă urmau să piardă și chiar să piară într-o piață nesățioasă care consumă fără milă tot ce-i este oferit.

Dar mă întorc la întrebări. Până să fi apărut cu o carte "spălată" de orice miez de ideologie subversivă, mă îmbolnăveam intoxicat de sucurile frustrării și resentimentelor. Fiindcă trebuie să precizez: eu am fost mereu un scriitor dominat de politic, de ideologic, de istoric, nu m-am putut desprinde de aceste categorii fundamentale care în cele din urmă definesc profilul unui autor. Și fac acum o comparație poate deplasată. Mircea Cărtărescu este cumva la antipozi. Pe el îl interesează biologia, anatomia, fiziologia, îl interesează domeniul umanului la nivel molecular, celular, de unde, adevărat, a dezvoltat o metafizică impresionantă, dar durerea inimaginabilă și inimitabilă a omului care "a căzut" în Timp și în Istorie îi este de fapt străină. Nu intră în domeniul lui de sensibilitate și de speculație. Ceea ce, logic, nu e un defect. Trebuie să avem scriitori de toate orientările și deschiderile, dar cu o singură condiție: deschiderea lor trebuie să fie autentică și nu mimată. Mi-e silă de autorii care mimează actul scrisului și care nu sunt conștienți de un adevăr elementar: că, precum în viață, în literatură nu poți trișa, ai trișat, te-ai ars, mai devreme sau mai târziu vei primi contrareacția al cărei chip este imprevizibil. Eu am fost întotdeauna înfricoșat de acest "choc en retour" care nu te iartă iar în fața lui ești dezarmat fiindcă atunci când puteai să-l previi ai fost căscat.

Și astfel ating o problemă-cheie pe care întrebările tale, dragă Daniel, au amorsat-o. Cum era viața mea în timpul lui Ceaușescu, în afară de scris și de citit? Vreau să-ți spun că scrii și când nu scrii și citești și când nu citești. Scrisul și cititul nu reprezintă o profesie pe care s-o exerciți de la ora 8 la ora 16... Evident, nu e o noutate ce spun, e chiar o banalitate, dar eu te multe ori mă trezesc pe stradă că vorbesc de unul singur, dar după ceva vreme instinctul de autoapărare intră în alertă și zice: aoleu, dacă m-a văzut cineva, zice că-s nebun... Vorbind de unul singur, scrii și citești concomitent. Reciți versuri, descoși idei, îți vin alte idei, tot creierul tău este supraexcitat și până la urmă, asta-i important: simți că trăiești, simți că ești viu, vechea mea obsesie: deosebirea dintre viață și Viu. Toți trăim o viață, dar foarte puțini ridică viața la o putere superioară, adică o fac să învieze. Da, viața nu e suficientă, este nevoie de o forță de ordin spiritual care să o amplifice, dar nu în sensul unui vitalism profan, ci al unei deschideri autentice, al unei transfigurări...

Uite, zilele trecute a fost sărbătoarea Schimbării la față. Și ce mi-a venit, după ce, de la sine înțeles, am băut câteva pahare de pelin, să trimit SMS-uri câtorva prieteni, rugându-i să mă creadă că de fapt acum e Învierea și nu atunci când o știe toată lumea. Ce voiam să spun în acele circumstanțe stimulate de alcool? Schimbarea la față e transfigurare, atunci Isus a apărut în lumina increată, divină, ceea ce i-a fulgerat pe cei trei apostoli, dar a demonstrat că viața poate fi depășită printr-un efort fenomenal. De aceea mi-a venit ideea potrivit căreia pe Tabor Isus a înviat. Pe cruce el a trăit până la capăt mizeria condiției umane, dar pe Tabor a dovedit supramăsura făpturii care arată că e Dumnezeu. Scenariul însă trebuia respectat. Presupunând că Isus ar fi dispărut cu totul în momentul transfigurării, cutremurătoarea lui poveste ar fi fost brusc retezată iar posteritatea ar fi rămas crunt dezamăgită.

Dacă spun toate acestea nu o fac de dragul unor considerații teologice oarecum diletante, ci pentru a arăta că scriem și citim tot timpul, chiar și atunci când părem cel mai relaxați și stăm în fața unui pahar de vin. De aceea, viața mea a fost atât de împletită cu aceste două activități încât orice disociere înseamnă să mă falsific și să nu mă mai recunosc. Am avut șansa ca în anii optzeci să cunosc niște oameni alături de care m-am simțit cu adevărat liber și chiar puțin fericit. Am tot vorbit despre aceste lucruri și nu vreau să mă repet. Nu vreau să mai aduc deci în discuție întâlnirea mea cu opera lui Vasile Lovinescu și cu acele persoane care i-au fost discipoli fideli. Tot ce e frumos, dacă e prea mult repetat, ajunge să se altereze. În fond, asta și face propaganda de orice fel ar fi. Ne distruge mintea silindu-ne să pisăm până la epuizare aceleași chestiuni. La urma urmei, toată propaganda e la fel, fie că vine dinspre Stânga sau dinspre Dreapta, fie că e pur ideologică sau religioasă. Din 1990 încoace am fost asaltați de o propagandă ortodoxă necruțătoare și cu ce ne-am ales? Care au fost efectele? Suntem cumva mai buni? Nici vorbă. Și de ce asta? Fiindcă omului dacă-i bagi pe gât fie și cele mai alese mâncăruri până la urmă tot vomită. Cerul poate fi un aliment la fel de indigest ca și pământul prost cultivat. De aceea, un strop de lumină este mai important decât un soare orbitor de iulie. Sau o firimitură de pâine mai necesară unui flămând decât ditamai biftecul. Din acest punct de vedere, opera lui Vasile Lovinescu a avut asupra mea un efect cu adevărat benefic și terapeutic, Se află acolo formulări magistrale care te scapă atât de literatura calofilă cât și de filosofia seacă, dar atât...

Mă întorc... Dacă Ceaușescu mai rămânea zece ani la cârma țării, una din două: ori m-aș fi tâmpit cu totul, ori aș fi ajuns un sfânt. Din păcate, exista și a treia cale: să devin un scriitor abil, care a învățat să ocolească Cenzura și dacă totuși a vârât o "strâmbă" atunci să se bată cu pumnii în piept că e mare contestatar... De fapt, aceasta a treia condiție ar fi fost cea mai jalnică. Dar uite că istoria a vrut altfel... Uneori, când mă îmbăt, am impresia că dacă așa au stat lucrurile, asta a avut loc numai și numai în beneficiul meu, ha, ha... Bunăoară Mircea Cărtărescu ar fi fost mare cu Ceaușescu la timonă nu doar zece ani, ci douăzeci, treizeci, talentul său era cel mai abil caiac pentru a se feri de colții Cenzurii... Și ne-ar fi râs în nas celor care sufeream stând pe margine pentru că nu putem să publicăm ceea ce ne doare. În fond, dacă stau bine și mă gândesc, ca să faci literatură de calitate nici nu trebuie să te doară prea mult. Ce e postmodernismul la urma urmei decât o sfidare a suferinței și o nepăsare în fața atrocităților? Poate sunt cam dur și, desigur, un cavaler de modă veche, dar întotdeauna m-am revoltat împotriva construcțiilor artificiale, a decorațiunilor de interior, a plantelor care au rădăcinile scurte chiar dacă, atunci când le vezi, te încântă și declari că altceva mai frumos nu poate să existe pe lume.

A adus Ceaușescu și un bine în viața mea? Da, a adus exact ce am spus. Cu el la putere încă zece ani, aș fi reușit să trec din faza convingerii în aceea a credinței, convingerile mele ar fi devenit din ce în ce mai apăsate, nu m-aș mai fi jucat cu cuvintele și aș fi învățat să apreciez nu ce se vede, ci ce nu se vede, aș fi crezut în rădăcinile adânci care se împlântă în pământul negru unde odihnesc morții. Astea sunt cuvinte cam patetice, dar adevărate. Și ar mai fi un aspect... Ceaușescu ne oferea o șansă formidabilă: aceea de-a spera. Era extrem de confuz sentimentul speranței, dar era. Cu cât zidurile temniței sunt mai groase, cu atât cel captiv speră mai abitir. Nu degeaba speranța este o virtute teologală, alături de credință și iubire. Fiindcă ea te ține mereu treaz, ești permanent de veghe și nu lași candela să se stingă. De fapt, te face viu, mă întorc, adică te ajută să înviezi încă din viață. Dar în ce speram? Aceasta-i întrebarea. Speram că într-o bună zi dictatura va cădea? Da, dar mult mai mult de atât. Speram că schimbarea va fi ca o metanoia. Și a fost metanoia, dar exact pe dos...

Pe mine mă sperie acum fenomenul de digitalizare și robotizare care se petrece sub ochii noștri cu o viteză dementă. Totul e un mecanism care funcționează în neștire și nu se mai defectează. Da, asta e, avem nevoie de o defecțiune majoră care să ne facă să ne trezim. Fiindcă procesul acesta contribuie la o somnolență generală în care umanitatea de astăzi se scufundă fără să aibă vreo tresărire. Cred că aici ar trebui să intervină literatura, marea poezie, să nu mai fie doar o mimă agreabilă, un joc fie și cu mărgele de sticlă, o desfătare a elitelor. De acord, literatura înseamnă frumos, dar mai presus de frumos e adevărul. Ei bine, literatura are datoria să ia contact cu acele centre oculte care există în marele nevăzut al universului și care, odată excitate, vor acționa asupra întregii umanități și vor fi în stare să influențeze tot mersul istoriei. Nu e vorba, ha, ha, de o schimbare a scării valorilor, adică unii autori de ieri neluați în seamă sunt acum apreciați, ci de o intervenție de ordin soteriologic pentru a salva ce se mai poate. Acesta e rolul marii literaturi iar marii autori tocmai asta au făcut. Și-au depășit condiția, nu au mai fost "doar" scriitori, au căpătat o altă misiune, au preluat funcții pe care sacerdoții, de exemplu, nu le mai puteau exercita.

Iarăși sunt conștient de faptul că forțez anumite explicații, dar oricât de demodat și ironizat aș fi, nu abdic de la condiția mea anacronică așa cum un bătrân își poartă hainele din tinerețe pentru că și acestea îi întrețin nostalgia. Ei bine, pe timpul lui Ceaușescu puteai trăi cu visul marii literaturi, ceea ce acum e imposibil. Acum facem literatură bună și foarte bună, dar atât. E puțin? Nu, Doamne ferește, dar nu ai cum să nu simți o lipsă care îți creează un uriaș sentiment al neadaptării. De aceea uneori mă simt ca un fost deținut politic care eliberat nu înțelege nimic din ce e în jurul său și în consecință ar vrea să se întoarcă în pușcărie...

Text 2 Ficțiuni Reale - Jurnalul de duminică după amiaza de Dan Stanca

De obicei, omul, duminica după amiază, nu face nimic. Sau e foarte trist că a doua zi e luni și trebuie s-o ia de la capăt. Tristețea lui e dizolvantă și pur și simplu nu mai poate să se dea jos din pat. Se uită la pereți cu ochi goi. Cineva mi-a spus de curând că duminica trecută a stat toată ziua cu brațele încrucișate. Altul a făcut flotări, genoflexiuni, cel mai interesant a fost acela care a ieșit din casă și a luat-o pe stradă la întâmplare. A sperat tot timpul că va fi oprit de cineva. Nu l-a oprit nimeni.